Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La răscruce


Cornel Mihai Ungureanu

02.09.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Părea să fie ziua cu cea mai frumoasă dimineaţă din lume. Priveam, lenevind zgribulit pe bancheta din spate a banalului Cielo, munţii pitici care dormitau la orizont şi copacii de pe marginea şoselei, apărând şi dispărând din cadru în secunda următoare. Lângă mine stătea Ştefania, cu atenţia întreagă îndreptată spre prietenul meu, Kolb Dominic, aflat pe locul din spatele şoferului. Dominic era mai beat şi mai zgribulit decât mine, aerul rece ce intra prin geamul deschis îl lovea în plin. Ştefania, încă sub efectul şampaniei, se entuziasma la tot ce vedea. Răsăritul de soare: Uită-te şi tu! Ai mai văzut vreodată aşa ceva? Nu e minunat?, cuiburile berzelor, fluturii abia treziţi. Kolb Dominic repeta, din când în când, unul şi acelaşi cuvânt: Superb!, pe un ton atât de blazat şi de formal, încât m-ar fi pufnit râsul, dacă nu ar fi trebuit să o ascult pe mama Ştefaniei, aflată chiar în faţa mea. Femeia, cu părul mirosind a soluţie de permanent avea două lucruri să îmi spună, cu un ton suferind: primul era acela că ei nu îi plac deloc oltenii, iar cel de-al doilea se materializa într-o poveste fără sfârşit despre un scandal izbucnit între doi oameni de afaceri locali. Unul dintre cei doi, se numea Istrate şi, de câte ori îi rostea numele, femeia avea grijă să-mi precizeze că nu era vorba despre senatorul Istrate, care este, pentru cine nu ştie, o persoană cât se poate de drăguţă şi de încântătoare. O asiguram că n-am să comit eroarea de a-i confunda, dar ea continua să mă avertizeze. Poate pentru că, fiind oltean, nu-i inspiram încredere.

Tatăl Ştefaniei conducea maşina cu dexteritate, fredonând ultimul hit al Shakirei. Era o schimbare. De ritm. Veneam de la un chef ciudat, desfăşurat după un scenariu american, scris chiar de către sărbătorită, o prietenă a Ştefaniei. Toată noaptea ascultasem o singură casetă: Buena Vista Social Club, dar asta nu ne deranjase prea tare, pe mine şi pe Kolb Dominic. Am fi fost deja la Gărâna, la festivalul de jazz, dacă Daciei galbene a prietenului meu nu i s-ar fi blocat frânele la o benzinărie de lângă Reşiţa. Micul accident provocase întâlnirea cu Ştefania, o fostă iubită a lui Dominic, pe care nu o mai întâlnise de şapte ani, dar al cărei număr de telefon încă mai exista în agenda lui cu coperţi în formă de broască. Ştefania se bucurase să ne fie de ajutor, dar ea tocmai se pregătea să meargă la chef, aşa că fusesem nevoiţi s-o însoţim. Dimineaţa, părinţii ei veniseră să ne ia de la chef, iar acum intram în curtea vilei lor din cealaltă margine a oraşului.

- Dominic, dacă vrei un ceai, ţi-l aduc în cameră. Poţi să vii şi tu, a zis Ştefania, întorcându-se spre mine.

Am minţit că prefer să rămân la aer. În secunda următoare m-am gândit la Iulia, iubita de actualitate şi de cale lungă, probabil, a lui Kolb, la jocul ei de-a N-am putut să dorm deloc. Agenda ta a orăcăit toată noaptea, pe plaja din 2 Mai, în ultima noastră excursie în trei.

În curte erau zorele albastre, smochini şi tufe de zmeură. Un poştaş a aruncat peste gard, fără să-şi oprească bicicleta, un ziar şi m-am dus să-l culeg. Tatăl Ştefaniei a plecat să se ocupe de maşina prietenului meu, iar mama Ştefaniei mi-a spus că nu-i plac oltenii şi s-a dus să gătească.

În ziar - Curentul, de sâmbătă, 10 august, am dat peste un articol al lui Mircea Cărtărescu, articol care avea titlul între prea-prea şi foarte-foarte. L-am citit de câteva ori, în blândeţea cu cântece de guguştiuc, în lumina galbenă şi odihnitoare a unei dimineţi reşiţene.

Era vorba despre România literară, revista aceea uneori plicticoasă, rareori sclipitoare, cu titulari de rubrici pe viaţă, pe care o citeam cândva, în vremuri în care scriitorii îmi păreau a face parte dintre oamenii de invidiat.

Cărtărescu pornea de la delicateţea şi fermitatea cunoscute cu care Manolescu se delimita de tânărul cronicar principal al revistei, C. Rogozanu, în ultimul număr al României literare, număr în care Rogozanu îl executa pe Breban. Mircea Cărtărescu încerca să ne ofere, din postura de outsider, câteva repere. Acestea ar fi:

1. România literară este o revistă care seamănă foarte mult cu Uniunea Scriitorilor: reprezintă toţi scriitorii şi pe nici unul. Este o revistă ecumenică, lipsită de ideologie, deschisă tuturor şi adresată tuturor. Echipa ei era formată, până nu demult din oameni prudenţi, prevenitori, niţel conservativi. Revista nu este una rea, cum sunt atâtea astăzi, ba chiar a fost indicatorul statistic, oarecum nivelator, dar şi semnificativ, al valorii literaturii române. Problema ei este una de adaptare la o realitate schimbată şi ar putea fi formulată şi astfel: o revistă incoloră ideologic poate câştiga în obiectivitate, dar nu atât cât să compenseze pierderea în reprezentativitate. Încercând să reprezinte în continuare pe toată lumea, ea riscă să devină o oglindă în care nu se mai recunoaşte nimeni.

2. Manolescu a înţeles, probabil, foarte repede acest lucru şi a încercat o remaniere a echipei, aducând pentru început, în redacţie, tot oameni fără ideologie (Sic!), precum excelentele Ioana Pârvulescu şi Andreea Deciu. Abia mai târziu a fost cooptat un grup de tineri critici (Rogozanu & Co) primiţi cu speranţă de toată lumea. Iată, ne spuneam, nişte oameni fără trecut literar, fără încuscriri şi încârligări în lumea scriitoricească, oameni curaţi şi talentaţi care vor aduce un aer proaspăt în pânzele bătrânei nave. Dar când aceşti oameni au început să scrie, perestroika scontată a prins, tot mai evident, să capete aspectul unei revoluţiuni. Tinerii Robespierri au început să taie în carne vie, fără nici o milă şi fără să se lase impresionaţi de nimic.

Nume cât se poate de sonore, ca Blandiana, Breban, Liiceanu, Fănuş Neagu etc. (nu am aici deloc în vedere valoarea lor reală), au fost trimise, pe rând la ghilotină(...).

3. Rogozanu & Co. s-ar potrivi mai bine, ca atitudine literară la o revistă cu ideologie sau la pagina culturală a Evenimentului zilei.

România literară s-a aruncat într-o aventură când i-a cooptat fără să-i cunoască temeinic şi suferă acum consecinţele.

Delictul de care se fac vinovaţi tinerii critici este aroganţa, dar şi radicalismul ideologic: Am surprins în discursul lor idei preluate din facultate chiar de la noi, de la Bogdan Lefter, de la Simona Popescu, de la Ioana Pârvulescu, de la mine (căci le-am fost cu toţii profesori), însă fiecare astfel de idee era însoţită la noi de câte un "dar pe de altă parte", sau de un "totuşi" care nu exprimau nici conformism, nici laşitate, ci nevoia de complexitate şi de perspectivism cultural.

Intervenţia lui Mircea Cărtărescu mi s-a părut una de bun simţ. M-au năpădit însă şi întrebările.

E remarcabilă prăpastia în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Marin Preda, să spunem, între un om care a terminat Literele în Bucureşti, avându-i ca profi pe: Manolescu, Cărtărescu, Bogdan Lefter, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu şi un student care a terminat Literele în altă parte sau care a terminat o altă facultate. Pentru studentul filolog bucureştean, Preda nu merită atenţie. Chiar dacă se terminau cu un totuşi sau cu un dar pe de altă parte, ideile inoculate au rodit al naibii de bine. Trâmbiţata - într-o vreme - schimbare de canon a reuşit, studenţii voştri sunt acum profesori şi vă duc ideile mai departe, în timp ce voi v-aţi luat locul meritat, în manuale. Pentru perestroika sunteţi vinovaţi, merituoşi - dacă vă mângâie vanitatea - cu toţii. Că unii vor revoluţie, asta e opţiunea lor - îi poate pierde. La fel de trist ar fi şi să se cuminţească pentru că au fost urechiaţi. Sau să adopte atitudinea copilului care, chemat la ordine de tatăl lui, strigă de departe: Mă trag eu singur de urechi!- şi chiar se ţine de cuvânt, căci el ştie cum şi cât să se tragă.

Postura tinerilor cronicari radicali este una ingrată. Ei au preluat practic conflictele oedipiene ale optzeciştilor, purtând un război care nu era al lor. Au vrut să le facă plăcere profilor lor? Au crezut că-i vor face fericiţi? E doar o urgentă dorinţă de afirmare personală? Vor avea vreodată curajul şi priceperea să îndrepte armele împotriva lui Mircea Cărtărescu sau a Simonei Popescu? Ar găzdui România literară un astfel de demers cu aceeaşi generozitate cu care a găzduit executarea unor şaizecişti? Greu de crezut - şi asta arată că, într-o oarecare măsură, revista condusă de Nicolae Manolescu are ideologie aşa cum săriturile peste cal au spectaculozitate şi uneori farmec, dar, se pare, ele tot repetându-se şi intensificându-se (în frecvenţă şi în amplitudine) conduc la întrebarea: în ritmul ăsta, unde se va ajunge? (Într-o zi, cei bătrâni se vor fi epuizat!)

Cred că România literară poate deveni o revistă mai puţin neutră, cu ideologie afişată cu curaj - e limpede că nu există, acum, decât o alegere în această privinţă - şi că, în acest caz, ar fi, fără îndoială, mai reprezentativă. O sugestie - nu de neglijat -, pentru Nicolae Manolescu, nevoia de schimbare la revista pe care o conduce fiind, de câţiva ani, presantă.

Ar fi fost interesant dacă Manolescu ar fi enumerat motivele politice pentru care unuia din tinerii cronicari i-a fost refuzat un articol despre Ileana Mălăncioiu.

Nu m-aş fi plictisit nici dacă Mircea Cărtărescu ar fi avut în vedere şi ne-ar fi mărturisit şi nouă care este, în viziunea sa, valoarea reală a numelor sonore: Blandiana, Breban, Liiceanu, Fănuş Neagu.


Ştefania era indiferentă, vag îmbufnată, când am plecat. În maşină, Kolb Dominic mi-a spus că a dormit tot timpul. Ea nu l-a iertat.

Nu ştiu ce anume nu-i iartă Manolescu lui Marin Preda.

În Gărâna am ajuns când se însera. Kolb Dominic purta ochelari de soare şi n-a văzut şanţul de La Răscruce, în care ne-am oprit. Bănăţenii ăştia erau însă afectuoşi şi săritori (cum şi unii scriitori ar putea fi): ne-au ajutat să scoatem Dacia galbenă din şanţ.

La Răscruce era şi scena şi mai era şi ziua de naştere a lui Harry Tavitian. Johnny Răducanu a insistat, în mijlocul nopţii ca Anca Parghel să fie trezită. Unii dintre noi ar fi vrut ca ea să mai doarmă.

A cântat şi Tavitian. Băi, eşti bun, gata! Te pup în cur! - a recunoscut, cu afecţiune, Johnny Răducanu.

Replica asta i-aş spune-o şi eu lui Mircea Cărtărescu, dar nu după o lectură din Orbitor, ci după ce-aş citi un articol al lui despre Moromeţii.

Ştiu că nu va fi cazul. Într-un fel, mizez pe asta.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer