Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oraşul comunicaţional şi „artele vieţii” urbane


Bogdan Ghiu

08.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Textul de faţă a reprezentat, la origine, o intervenţie (mult apreciată, trebuie să recunosc) în cadrul colocviului internaţional „Les arts de la ville et leur communication” (Artele oraşului şi comunicarea lor), desfăşurat în oraşul francez Metz, în zilele de 13-15 iunie 2002. L-am publicat, după aceea, în cartea mea Evul Media sau Omul-terminal (Idea, Cluj, 2002). Dacă îl republic acum este pentru că, se pare, i-a venit vremea, adică a fost ajuns din urmă nu atît de realităţi, cît de conştiinţe şi de sensibilităţi înrudite, care au ajuns în sf=rşit din urmă o anumită actualitate. Mă refer în primul r=nd la excelenta intervenţie-petiţie a tînărului scriitor DRAGOŞ BUCURENCI pentru un Bucureşti care ar trebui de urgenţă curăţat, apărat, salvat, material şi moral, de cortinele, cearşafurile şi şalvarii publicitari care ne dopează văzul şi traiul urban cu mesaje avide, acoperind faţa oraşului într-o uniformă de bazar, desfigurîndu-l. Este adevărat, trebuie să facem de urgenţă scandal în această privinţă, dar şi să medităm mai pe larg asupra dramaticei transformări mediatice generale a modului nostru de viaţă: ne transformăm în simple elemente statistice, în simpli pixeli, vieţile ne sînt prelucrate strict şi exclusiv informaţional-economic. Conform acestei logici circular vicioase, sîntem permanent, şi în toate amănuntele fiinţei noastre, de vînzare, noi sîntem marfa, dar, atenţie, tot noi sîntem şi cumpărătorii căreia această viaţă pe credit îi este adresată, de parcă ar trebui să ne cumpărăm vieţile, acolo unde creştinismul ne-a tot bătut la cap că trebuie să ni le răs-cumpărăm, ba chiar că sîntem pe vecie datori şi datornici unui erou-bancher care ne-a răscumpărat o dată pentru totdeauna, iar acum trebui să-i mai plătim, trăind, şi camătă, ca să ni se dea voie să fim. Actualitatea imediată are rădăcini lungi şi fibroase.


PROIECT. PREMISE

Situaţia actuală a oraşului – şi mă refer concret, ca punct de sprijin, la cazul Bucureştiului, încercînd totodată să desprind cîteva fenomene ale oraşului contemporan – ar putea fi gîndită dintre-un dublu punct de vedere destul de aparte, dar nu mai puţin sugestiv:

- influenţa mediilor de comunicare actuale (televiziune, radio, publicitate, self-media etc.) asupra oraşului (adică asupra utilizării oraşului ca suport de mesaje şi asupra comportamentelor urbane ale locuitorilor, înţeleşi ca subiecţi-obiecte);

- devenirea „comunicaţională” a oraşului, „teritorializarea” şi „virtualizarea” lui în termeni comunicaţionali.

Cînd vorbim despre „artele oraşului” trebuie să ne gîndim, evident, în acelaşi timp la durata lungă, dar şi la pluriconstructivitatea evenimenţială a oraşului.

Multe dintre oraşele actuale par a fi trăite din ce în ce mai mult de către locuitorii lor într-un mod, să spunem, comunicaţional. Sub impactul mass-media, ajunse la stadiul de dezvoltare şi de putere-influenţă pe care-l cunoaştem, oraşul riscă să se transforme într-un dispozitiv mediatic, pe cît de complex pe atît de reductiv, deci să se retragă ca atare, să dispară ca oraş, să nu mai apară, fenomenologic vorbind.

Dacă îi aplicăm, cu titlu de ipoteză, una sau alta dintre diferitele scheme ale comunicării (mai mult sau mai puţin tehnic mediatizate), am putea vedea, de exemplu, oamenii „transportîndu-se” în oraş de la o locuinţă-emiţător/receptor (nu plecăm de acasă decît ca să ne întoarcem acasă, şi cît mai rapid cu putinţă, sau pentru a ieşi pur şi simplu din oraş) spre puncte de trecere dintre cele mai diverse, ca tot atîtea „mesaje” indiferente la mediul-medium, neparticipînd la producerea nici unui „text”: oraşul-„canal”.

În acelaşi timp, oraşul este tot mai mult utilizat ca un simplu suport al comunicării comerciale, al publicităţii, înţeleasă în sensul cel mai larg cu putinţă. Artele efemere ale oraşului privesc tocmai acest aspect. Dar sînt nişte arte ce ţin de complexul mediatic-spectacular.

Cum ne reţine oraşul actual, în ce fel nu se retrage el, favorizînd apariţia unor forme de co-prezenţă şi de comunicare non-mediatizată tehnic? Ce mesaje pot să rezulte din interacţiunea locuitori-oraş?

Din acest punct de vedere, „artele oraşului” ar putea fi înţelese şi într-un sens mai puţin evident, în sensul lui M. Foucault, de exemplu, atunci cînd acesta vorbea de tehnici de existenţă (practicate individual, dar elaborate colectiv): cum rezistă oamenii în faţa devenirii comunicaţionale a oraşelor lor? Prin ce practici, pofte şi nevoi? Prin ce nou pathos? Ce nouă urbanitate traversează şi se schiţează în oraşele noastre, şi mai cu seamă într-un oraş precum Bucureştiul, oraş-pîrloagă, în acelaşi timp supra-construit, sub-construit şi de-construit? Între oraşul mediatic şi oraşul neconstruit, ce spaţiu public, ce Exterior, ce exterioritate, ce forme de exterioritate (G. Deleuze), şi ce interactivităţi? Care mai sînt „heterotopiile” (M. Foucault) acestei an-utopii care a devenit oraşul? Şi ce devenim noi înşine în aceste condiţii: mase, mulţimi sau plebe? Ce tipuri de urbanitate îşi dispută astăzi spaţiul agomerat/rarefiat al oraşului?

În ce fel se reconfigurează oraşul în conflictul dintre artele comunicării şi comunicarea creată de efemerele „arte ale vieţii” urbane?


PLIMBARE, REFLECŢIE, ŞANTIER

Vă invit aşadar la o plimbare prin oraşul contemporan, prin fenomenul lui disparent şi prin „evenimenţializarea” lui efemeră, la o reflecţie mai mult sau mai puţin metaforică: cum să ne visăm propriul oraş? Voi adresa, prin urmare, mai multe întrebări, încercînd doar să schiţez liniile unui mic şantier de posibile investigaţii teoretice şi practice.


1. SERIA ÎNTÎI (PRELIMINARĂ). DEVENIREA COMUNICAŢIONALĂ A ORAŞULUI

Cum poate fi privit şi conceput oraşul ca unealtă? Ca o unealtă în acelaşi timp existenţială şi spirituală?

Aş vrea să denunţ, aici, fie şi doar în trecere, idealismul privirii asupra oraşului ca loc public al întîlnirii, al intersectării cu celălalt, cu ceilalţi. Căci acum noi nu avem, strategic, nevoie de o „spiritualizare” a oraşului, de o abstractizare a lui, ci, dimpotrivă, de o supra-fizicalizare a fenomenului său pe zi ce trece mai disparent.

Există un „în sine” al oraşului?

Oraşul este făcut pentru.

În termeni deconstructivi, un oraş se semnează? Există un autor, nişte autori ai oraşului?

Oraşul nu este niciodată făcut, se face în permanenţă, nu este nicicînd terminat. Poate fi oricînd făcut, construit, deconstruit, transformat, deturnat, utilizat, confiscat.

Căci oraşul, oraşele sînt intens utilizate. De către cine? Cine sînt utilizatorii, „emiţătorii” şi „destinatarii” oraşelor?

Există tot mai mulţi profitori ai oraşelor şi tot mai puţini utilizatori ai oraşului.

Arhitectura oraşului a devenit cu adevărat variabilă şi virtuală.

Problema, acum, nu mai este de a cuceri un oraş, ci de a-l utiliza. Pentru a avea şi a trage profit de pe urma unui oraş nu mai este nevoie să-l posezi. Oraşul ar putea fi privit asemeni puterii în concepţia lui Michel Foucault: ca suport ideal de putere.

Căci tot mai mult oraşul este utilizat ca suport, tocmai el, care este esenţialmente mesaj de viaţă comunitară. Se exploatează, se actualizează din ce în ce mai mult, se afectează din ce în ce mai mult imensul potenţial comunicaţional al oraşului.

Locuitorii: destinatari şi consumatori ai oraşului.

Oraşul a devenit o capcană, o „groapă” comunicaţională.

Or, în această epocă de totală virtualizare – şi aici urmez gîndirea lui Paul Virilio –, singurul lucru fizic care ne-a mai rămas (în comun) este, poate, tocmai oraşul. Nu mai avem decît oraşul, şi sîntem pe cale de a-l pierde. Şi trebuie, prin urmare, să reînvăţăm să-l utilizăm, acum ca armă împotriva propriei lui dispariţii – care nu este doar o simplă dezafectare. Problema care se pune este aceea a transformării oraşului într-o armă pentru viaţă.

Căci se profită tot mai mult, abuziv, de oraşele noastre.

Şi este clar că oraşul nu e un tablou, un muzeu sau un film, o expoziţie sau un concert. Oraşul nu se contemplă. Faptul de a contempla un oraş, de a-l „vizita”, de a-l privi, de a-l focaliza e o capcană. Căci tocmai prin intermediul vederii sîntem prinşi şi oraşul ne este furat, utilizat contra noastră.

Asistăm, astăzi, la o neutralizare a oraşului sub formă de canal sau de suport comunicaţional, la disimularea şi la transformarea lui în fundal: panou şi simeză.

Sub semnele care proliferează, oraşul se retrage, NU MAI APARE.


2. TERITORIALIZAREA ORAŞULUI

Propriu oraşului este că nu este un teritoriu. El se află pe un teritoriu, într-un teritoriu, dar teritorialitatea, pulsiunea-compulsiune teritorializantă instituţionalizată se opreşte la porţile lui.

Or, oraşul nu mai are porţi. Le împinge tot mai departe cucerind spaţiul, dar mai curînd spaţiul este cel care invadează oraşul. Iar spaţiul terestru nu este nicicînd neutru, nemarcat; este întotdeauna teritoriu, „dintotdeauna deja” (J. Derrida) teritorializat.

Oraşul a devenit „zonă” urbană, „decor” urban sau „peisaj” urban. Există întotdeauna mai multe oraşe într-un oraş, care toate îşi dispută oraşul. Oraşul înglobează, astăzi, toţi „alţii” săi, toate ne-oraşele.

Oraşul proliferează virtualizîndu-se.


Oraşul se extinde ca teritoriu şi se restrînge ca spaţiu public. Iar între cele două există un conflict.

În oraşele noastre, sîntem pradă unor arondări simbolice. Oraşul devine tot mai mult un suport indiferent pentru nişte teritorii simbolice.


În acest context, „artele oraşului” ar trebui privite mai curînd ca nişte arte existenţiale, ca nişte arte ale vieţii urbane. Conceptul de artă urbană: acest concept ar trebui înţeles, pe urmele lui Michel Foucault, ca o bioestetică urbană, ca nişte estetici ale vieţii, deci ca nişte arme de rezistenţă împotriva bioputerii urbane.

Viaţa în oraş. Viaţa „nudă” şi oraşul nud.


3. ELOGIUL PRIVIRII PERIFERICE

Dacă focalizăm, dacă contemplăm „estetic” oraşul, ca pe o operă de artă, şi dacă, la un alt grad, „profesional” de astă dată, îl abstractizăm prin privirea şi prin gîndirea urbanistică, sîntem captaţi, prinşi de propria noastră privire, cădem pradă noului oraş „comunicaţional”, îl realizăm. În loc să fim mesajele propriei noastre vieţi în oraş, devenim destinatarii unor mesaje străine, ale celor care profită de oraş ca simplu „canal” şi „suport” comunicaţional.

Ar trebui, prin urmare, să defocalizăm oraşul şi să acordăm, poate, mai multă importanţă privirii periferice şi „sonorizării” oraşului, „rumorizării” lui, transformării lui, din „mesaj” cu semnificaţie precisă şi „ţintită”, în „zgomot”, în „bîiguială” de fond, a vieţii comun-indistinct împărtăşite înseşi. Căci adevăratul oraş este un mediu tactil sau auditiv. Oraşul ar trebui să redevină fugitivul, trecătorul în sensul lui Baudelaire şi al lui Benjamin.

Căci tot mai mult, din mediu de viaţă, oraşul tinde să devină medium. Oraşul ne înconjoară, nu poate fi tematizat, privit în faţă. Oraşul este lateralitatea infinit ambientală, amniotică.

Or, astăzi, prin excesiva afectare a văzului în oraş, oraşul se virtualizează.

Mass-media şi complexul mediatico-publicitar au invadat şi ocupat oraşul.

Oraşul, utilizat ca simplu „suport”, este folosit tot mai mult de către media, prin publicitate, marketing etc. În oraşele „noastre”, am devenit „targeturi”, ţinte comuncaţionale vii, ţinte tocmai pentru că vii, consumatori consumaţi. Sîntem prinşi în capcana propriilor vieţi.

Mai ales în acest sens vorbesc despre o apropriere teritorializantă a oraşului. Acum, medium-ul se suprapune peste mediul urban. Oraşul îşi pierde semnificaţiile proprii, se neutralizează în beneficiul semnelor comerciale.

În Mai ’68, pe zidurile Parisului s-a scris: „Sub caldarîm, plaja”. Zidurile oraşului serveau atunci drept suport pentru mesaje politice şi protestatare. Bucureştiul actual este literalmente acoperit de mesaje publicitare, dar graffiti-urile politice şi protestatare din Piaţa Universităţii, de pildă, au fost acoperite cu alb: tabula rasa, ştergere prin acoperire, rescriere prin gol, prin alb, prin absenţă. Pentru a trăi într-o adevărată urbanitate, pentru a redescopri oraşul de sub oraş, trebuie să practicăm o adevărată „arheologie a privirii” în oraş: sub oraş, Oraşul! Şi este vorba de o privire care literalmente să nu se mai oprească pe nimic, căci totul e scris, semnificat, „targetat”. Trebuie să reînvăţăm să „flanăm”, să hoinărim, să ascultăm oraşul şi să nu-l mai privim, să de-totalizăm oraşul, să-l căutăm (oraşul e rar, şi se rarifică tot mai mult), să-l utilizăm fragmentar, printr-o proximizare şi printr-un fel de infra- şi micro-urbanizare.


4. RUPTURA ARHITECTURĂ / URBANISM, ADICĂ LOCALIZARE / TOTALIZARE

Căci pe un alt plan, evident, noi sîntem, de asemenea, victimele – şi produsele – îndepărtate ale rupturii dintre privirea izolantă, în acelaşi timp estetizantă şi funcţionalizantă, a arhitecturii, şi privirea abstractă, generalizantă, de-fenomenologizantă a urbanismului. Urbanismul a preferat să părăsească arhitectura, s-o abandoneze „in situ” şi să se căsătorească cu geografia, mai exact cu privirea cartografică, care vede totul nemaivăzînd nimic. „Fenomenul originar” al faptului cartografic este infinita proliferare şi suprapunere de hărţi. Urbanismul cartografic priveşte pămîntul sub formă de teritorii.


5. DUBLA LOGICĂ A ORAŞULUI

Căci cu oraşele, de la fundarea lor şi prin chiar faptul fundării lor, ne aflăm, într-adevăr, într-o dublă logică a proliferării: o logică a supraadăugării şi o logică a suprapopulării. În asta constă infinitul nebun al oraşului.

Oraşul este astfel sortit, încă de la naştere, şi prin naşterea lui continuă (un oraş renaşte rareori, se naşte însă neîncetat), infinitului propriei lui aglomerări, al propriei lui extinderi, al propriei lui utilizări şi al propriei lui supra-construiri. Un oraş nu este niciodată terminat. Un oraş este mereu în pîrloagă.

Această logică a suprapopulării şi a supraadăugării oraşului poate fi migratorie şi diferenţială. Dar oraşul mai este pradă şi unei a doua logici, la fel de inifinită: aceea a rescrierii, chiar şi în formele actuale ale unui „urbanism” efemer şi continuu, cînd oraşul se re-construieşte prin „evenimenţializări” mediatico-spectaculare şi prin „decorare” publicitară.

E bine să re-transformăm, din cînd în cînd, oraşul în eveniment, să reafirmăm comunitatea urbană ca pe propriul ei eveniment. Dar aşa cum spuneam mai sus, asistăm în prezent la instaurarea unei monopolizări comerciale şi anti-politice a rescrierii „evenimenţiale” a oraşului, care „tribalizează”, de fapt, sau „plebeianizează” faptul comunitar. Nu mai sîntem acceptaţi – adică flataţi – în oraşele noastre decît în calitate de consumatori, nu însă şi de cetăţeni. Oraşul se comercializează. Trecem prin oraşe asemeni unor străini aflaţi în vizită pe nişte teritorii străine. Şi astfel se constituie, sau se consolidează negativitatea pură, opacă, omogenă a străinului.


6. ADEVĂRATUL ORAŞ VIRTUAL ESTE ORAŞUL REAL

Trăim tot mai mult, în oraşele noastre, într-o periculoasă indistincţie între fizic şi virtual, între oraş şi mediatic. Nu ne mai aflăm nicăieri anume. Oraşul – loc al nimănui!

Se foloseşte foarte mult, în zilele noastre, metafora virtualului, chiar şi, mai ales, în mod literal. Riscăm însă, într-un mod sever, să nu ne dăm seama că nu mai este nevoie să ne întoarcem acasă şi să aprindem televizorul sau să ne conectăm la Internet ca să ne „virtualizăm”. Mediaticul a invadat vieţile şi oraşele noastre. Ar fi extrem de simplist să credem că media se opresc la nişte simple aparate şi obiecte domestice. Logica mediatică a invadat întreaga viaţă în oraş. Cu cît oraşul este mai real, cu atît el este, actualmente, mai virtual. Şi tocmai prin această omnimediatizare a vieţii urbane are loc, în principal, teritorializarea oraşului.

Publicitatea în oraş este omnireferenţialitatea mesajului. Referentul comercial este astăzi difuz. Iar din acest punct de vedere am putea vorbi de teritorii nomade (oameni-mesaje) şi de teritorii difuze: cele ale publicităţii urbane.

Pe vremuri, semnele publicitare ne informau cu privire la locul precis unde se găsea o firmă. Era vorba de un anunţ, de un semn local şi destinat, tocmai, să localizeze.

Acum, semnele publicitare sînt pretutindeni, ca un fel de „semnificanţi liberi” nelegaţi, dezlegaţi, care teritorializează simbolic oraşul, virtualizîndu-l. În locul amplasării, spaţierea. Trăim tot mai mult într-un topos atopos, pe nişte teritorii abstracte, dar omniprezente. Nu mai avem nici un referent ca sprijin. Nu mai avem nici un sprijin.

Şi ca urmare a acestui nou sistem de semnalizare, oraşul însuşi se „virtualizează”. Dispare. Sau nu mai rămîne decît un oraş ca suport al unor teritorii simbolice şi virtuale.

Tocmai de aceea vorbeam adineauri despre necesitatea unei de-focalizări şi a unei de-vizualizări strategice, a unei sanitare dez-estetizări a (percepţiei) oraşului: prin intermediul vederii şi al „estetismului” publicitar-mediatic (care fac artă fără s-o declare şi fără a-şi plăti datoriile faţă de aceasta) a oraşelor, noi sîntem captaţi nu ca mesaje, ci ca destinatari masificaţi ai raţiunii comerciale, sau în cel mai bun caz ca relee ale dispozitivului mediatico-comercial.

Trebuie să redescoperim oraşul nud.

Consumul aduce beneficii politicului. Etatizarea se face acum cu ajutorul privatului. Viaţa în unele oraşe contemporane se plăteşte – ca şi cum ar fi vorba de o taxă – cu transformarea mediatico-publicitară a înseşi oraşelor noastre.


7. CONCLUZII PRELIMINARE

Ar trebui să ne opunem teritorializării negustoreşti a oraşului. Singurele „evenimente spectaculare” care mai reafirmă, astăzi, comunitatea urbană sînt, cel puţin implicit, publicitare.

Trebuie să redăm oraşul lui însuşi, nudităţii lui care ne-a devenit, probabil, insuportabilă.

Printr-o adevărată artă a vieţii urbane, printr-i bioestetică utbană, trebuie să reînvăţăm să trăim oraşul şi în oraş. Trebuie să reafirmăm distincţia spaţiu public/spaţiu privat. Interiorul oraşului nu mai este cel cetăţenesc, ci cel comercial.

Dar pentru aceasta ar trebui, poate, să desfăşurăm o adevărată arheologie a mass-mediei, a originilor lor nu doar democratice, ci şi – poate mai cu seamă – artistice şi estetice. Căci aşa cum sugeram deja, media fac artă invizibilă şi nedeclarată. Reluînd termenii – deja istorici, şi istoricizaţi – ai lui Walter Benjamin, opera de artă nu şi-a pierdut aura. Dimpotrivă, aura artei a difuzat, e azi peste tot, dar este o aură fără obiect şi fără „intenţionalitate”. Deci şi fără subiect, la drept vorbind.

„Artele oraşului”, tocmai de aceea, n-ar mai trebui să fie nişte „arte”, căci arta este deja mediatico-publicitară. Lucrul de care avem cea mai urgentă nevoie în oraşele noastre este o artă de a trăi, sau ceea ce am îndrăznit să numesc o bioestetică a existenţei urbane, ale cărei contururi rămîn încă a fi trasate.

Căci dificultatea acestei întreprinderi vine tocmai din faptul că adevăratele revoluţii ale artei trebuie să aibă ca origine o ruptură etică.

Trebuie să ne luptăm pentru adevărată frumuseţe a oraşelor noastre – şi a vieţilor noastre în oraşele actuale –, dezvăţîndu-ne a le mai „înfrumuseţa”, prin ceea ce aş numi o dez-estetizare a artei.

Oraşul neutru, neutralizat şi neutralizant al vieţilor noastre, ascuns de ecranele publicitare, ar trebui să se golească de semnificaţiile actuale, verbale sau iconice, ţipătoare, epatante. Ar trebui, poate, să de-semnificăm oraşul, schimbîndu-i poate „artele” şi chestionînd însuşi conceptul de artă.

Să renunţăm, prin urmare, la a ne mai decora oraşul-panou cu trecerile şi cu poftele noastre „artistice”. Oraşul ar trebui, poate, să se retragă în ceea ce am putea numi un nou transcendental urban.

Căci pentru o adevărată urbanitate nu avem, poate, nevoie de oraşe patente şi mereu mai supraconstruite/deconstruite. Afectarea urbană contemporană se plăteşte cu dispariţia „artistică” a oraşului.


Bogdan Ghiu




Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer