Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O glumă nepotrivită


Bogdan Ghiu

15.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Presiunea incorectitudinii politice este mare, enormă. Deşi nevinovată în imediat şi inevitabilă, pînă la un punct, în cerc restrîns, aceasta poate lăsa să mustească diferite tendinţe periculoase, care la o adică, în eventuale condiţii politice propice (niciodată căzute din cer, ci născute întotdeauna tot din sînul fierbinte al comunităţilor, şi care nu întîrzie niciodată să apară, aşa cum defunctul, dar cu atît mai abitir bîntuitorul secol XX a demonstrat-o cu asupra de măsură), pot fi instrumentalizate, transformate în norme şi transpuse în acţiuni distrugătoare, ucigătoare.

Trimişii marilor canale media din lume campează la poarta spitalului Hadassah, acolo unde se află internat, între viaţă şi moarte, premierul israelian Ariel Sharon. Un foarte bun (dar rămas, din păcate, necomentat) minireportaj realizat de – dacă nu mă înşel – trimisa specială a Antenei 1 printre aceşti colegi de aşteptare şi de suferinţă a evidenţiat, dinăuntru, dacă mai era nevoie, delirul planetar al presei. Reporterii speciali, adevărate şi dintru început victime, stau la uşa spitalului israelian nedormiţi, fiind solicitaţi de „acasă”, de către organismele media care i-a trimis, să intre în direct, din oră în oră, cu ştiri noi („ultimele evoluţii”). Numai că ştirile nu se supun ritmului artificial al avidităţii media, care trebuie să întreţină, îndopînd-o, dopînd-o, foamea ritualică indusă (asemeni comei medicale în cazul premierului israelian), de către televiziuni în special, în rîndul consumatorilor, pentru audienţă. Deontologia profesională îi obligă pe aceşti reporteri speciali să nu dea curs zvonurilor şi rumorilor neverificate, şi să preia numai comunicatele oficiale: tocmai de aceea se şi află ei acolo, ca să autentifice informaţiile, ca să consolideze, redundant, canalul, eliminînd pe cît posibil „zgomotul” (întotdeauna de fond).

Dar tocmai aici apare contradicţia: în era transmisiunilor electronice instantanee, prezenţa „trimişilor speciali” la faţa locului, in situ, este de fapt inutilă. E doar de spectacol (dar spectacolul e esenţa) şi pentru a crea, cum spuneam, senzaţia de autenticitate şi pentru a imprima verosimilitate informaţiei. Cel puţin în cazul unor evenimente precum cel de faţă, reporterii sepciali sînt nişte eroi inutili, bieţi clovni, bieţi saltimbanci media. Dacă ar fi să facem o comparaţie cu presa scrisă, ei reprezintă nişte elemente de formatare şi de paginare a informaţiei: sînt un fel de „bold” sau de „italic” al textului, care nu poate să rămînă neutru, al informaţiei. Nişte semne diacritice şi atît: tuşe de culoare. Dar care reprezintă, iată, însăşi esenţa informaţiei prin presă.

Populaţia consumatoare, obligatoriu informată, condusă, guvernată prin informaţii (alt subiect!) trebuie să fie ţinută cu sufletul la gură, din gură în gură, altfel spus prin mijloace tradiţionale. Se dovedeşte, astfel, nu numai că Marshall McLuhan a avut dreptate, în sensul că un mediu de informare nou îl transformă în conţinut pe cel anterior, „vechi”. Ci şi că modernizarea este, de multe ori, doar o pojghiţă paralelă, şi că tot structurile vechi, ancestrale, sînt cele care funcţionează şi-şi impun regulile: martorul ocular (care, în cazul războaielor, trebuie să rişte oricînd să devină martir) care depune mărturie, credibilizînd, garantînd, autentificînd informaţia care, însă, ar putea foarte bine să circule şi electronic, automat, în momentul de faţă. Pentru adevăr, ca să se constituie ca atare, trebuie să se poată muri. Şi asta şi fac reporterii din întreaga lume de la poarta spitalului Hadassah: mor şi înviază aşteptînd informaţii. Informaţia nu va putea fi niciodată neutră. Reporterii sînt cei care, de fapt, dau carne şi viaţă unor informaţii care, altfel, domestici şi înguşti cum am rămas, nu ne interesează. De departe, pentru a infuza departele, trebuie refăcută apropierea, familiaritatea. Iar „directul” mediatic tocmai asta şi face.

Îmbulzeala reportericească de la poarta spitalului israelian, aviditatea pîndirii oscilaţiei viaţă-moarte o reaminteşte pe aceea, din primăvara trecută, de la porţile Vaticanului, prilejuită de agonia Papei Ioan Paul II, care întîrzia să-şi dea obştescul sfîrşit, perturbînd şi, pînă la urmă, hrănind ritmul ritualic al mass-media. Trimişii speciali sînt, desigur, un trib rătăcitor, care se reuneşte oriunde, în lume, se moare la vîrf.

Şi aici intervine incorectitudinea politică. Transmiţînd din Israel, Carmen Avram (Pro TV) şi-a permis să reproducă în direct, pe post, o glumă necuvenită: un reporter de la uşa spitalului israelian ar fi văzut un firicel de fum ieşind pe un coş şi ar fi exclamat „Habemus Papam!”. Ha, ha! Dar dacă îţi aminteşti ce înseamnă coşurile şi fumul pentru evrei, rîsul îţi îngheaţă pe figură. Nu e de rîs. Iar o o astfel de glumă, nevinovată poate în mediul ei restrîns, de baştină, „tribal”, nu poate fi reprodusă cu nonşalanţă pe micul ecran, avînd în vedere conotaţiile ei lezante, dureroase.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer