În decembrie 2021, la spectacolul anti-aging de la Centrul Național al Dansului București ne-am ținut de mâna în față camerei de filmat și am lăsat o amintire pentru spectacolul din 2041. Ne-am dorit să sărbătorim prietenia și atunci.
Până și firmele de cosmetice și-au modificat mesajul și nu mai promit oprirea îmbătrânirii, ci doar încetinirea semnelor ei. O mișcare de marketing mai ancorată în realitate.
În 2021 am înțeles că există babe clevetitoare de treizeci de ani care degeaba caută ipoteze ale fericirii în cărți dacă judecă fiecare mișcare a altuia, după cum sunt și maturi flexibili de cincizeci. Ideile fixe nu sunt de nici un ajutor și dacă nu ne punem întrebări când avem idei fixe, greșim undeva. Și dubiile în exces fac același lucru.
Mă uit din când în când în urmă și, deși am trecut de Valea plângerii, mai arunc câte un pieptene sau o oglindă fermecată. Am ajuns pe celălalt mal și contemplu cum a încercat fiecare, așa cum a putut și i-a fost felul.
Am constatat că nu văd, nu văd, NU VĂD kilograme în plus la un prieten drag, că nu există terapie mai bună decât râsul de mine, că pot trăi în pandemie fără spectacole și cursuri de dans, dar e mai frumos cu.
Am mai aflat că la noi în familie secretele sunt adânci și a fost nevoie de ședințe de constelații familiale cu necunoscuți pentru a afla mai multe despre ai mei.
Am văzut că deși am fost mentor într-un proiect, pe mine mă interesează mintea începătorului, foaia albă și ce scriu pe ea, că părerile experților și ideile fixe poate inspiră, dar nu ajută.
Am învățat câte povești încap în 500 de caractere și câte dorințe într-o privire, că raționamentele unor prieteni nu valorează mare lucru dacă sunt lipsite de emoția a ceea ce trăiesc eu. Vorba aceea, "Nu-mi dați sfaturi! Știu să greșesc și singur."
Am înțeles că perspectiva contează și numai eu și cineva din proximitate putem afla, înaintând, ce e în față, fundul gropii sau vârful. Pot să încerc diverse rute, așa cum e fotografia, sub vârf, deși pare fundul gropii.
