Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Andru


Anda Cadariu

21.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am fost odată ca niciodată, o fată mică într-un oraş plin de praf şi statui.
Mama era în timpul liber ziarist, tata era din cînd în cînd sculptor, iar eu am început să fiu atrasă de altceva. Eu vroiam să mă fac grădinar. Dar ai mei nu m-au lăsat şi m-au dat la şcoala de arte. N-am vrut să o supăr pe mama, dar nici pe tata, aşa că... am început să sculptez - ăsta era tata! Sculptam flori - asta-s eu! - din piatră moale, calcaroasă. Iar apoi lipeam pe ele bucăţi de ziar - mama!
Nu-mi plăcea nici o floare care ieşea de sub dalta mea, aşa că le distrugeam pe toate; dar înainte de asta citeam articolele mamei, pe care le dezlipeam de pe flori şi apoi le aruncam la rîndul lor.
Asta n-a fost o perioadă prea fericită a vieţii mele.

Atunci l-am cunoscut pe Andru. Era un tip simpatic, cu care mă tot duceam la plimbare, duminicile. Mamei nu-i plăcea.
- E golan, îmi tot repeta. Şi nu se potriveşte cu figura ta de premiantă.
Tata zicea:
- Ai să te plictiseşti.
Dar mie-mi făcea bine compania lui. Îmi povestea cum în fiecare seară cumpără cîte un ziar, iar după ce-l citeşte, decupează articolele interesante în formă de flori.
Atunci a început cu-adevărat să mă facă curioasă.
Era încăpăţînat, asta se vedea de cum îl priveai, dar nici cu mine nu-mi era ruşine!
După ce l-am cunoscut mai bine, a spus că ştie totul despre mine, că mi se citeşte în forma urechilor. Am tăcut şi-am înţeles că era deştept şi ştia că aveam să devin grădinar.
Cîteodată, dimineaţa, venea să mă conducă la şcoală. Îi salutam pe ai mei şi plecam.
Ştiam că nu mă voi certa cu Andru prea curînd, fiindcă ne era bine împreună.

Într-o zi a venit cu o cutie lungă, neagră, mi-a dat-o şi mi-a spus:
- Ăsta sînt eu. Ştiu că ai să înţelegi.
N-am înţeles. În cutie era un flaut frumos, subţire şi sofisticat. Nu semănau deloc.
Andru nu s-a supărat.
- Nu-i nimic, mi-a spus. Apoi, puţin îngîndurat: Totuşi, mă vezi în fiecare zi! Poate asta o să te ajute.
Şi, luîndu-mă de mînă, mă trase după el în parcul din jurul cetăţii medievale. A început să-mi vorbească, să-mi cînte, şi eu înţelegeam tot, tot... După ce a terminat, s-a aşezat înapoi în cutie şi a tras capacul deasupra lui.

Ne înţelegeam bine. El îmi cumpăra piure de castane, iar eu îi ascultam poveştile. Ne distram împreună, şi asta ne plăcea.
Într-o zi mi-a spus că mă iubeşte şi i-am tras o palmă. Am crezut că s-a supărat pe mine, dar zîmbea. Apoi am văzut că de fapt era foarte supărat, numai că se chinuia să n-o arate.
Mi-am cerut iertare şi i-am spus că şi eu îl iubesc, dar m-a plesnit.
Iarna mă conducea la ore şi apoi intra singur să bea o cafea. Ştiam că n-are pe altcineva. Nasul meu mi-o spunea, şi aveam mare încredere în el. (În nas.)

Odată am plecat de acasă fără ştirea părinţilor. M-am dus la munte cu Andru şi cu sora lui. Am dormit în cort şi am mîncat nişte carne din conserve. Tata s-a supărat foarte tare, dar mama a spus că trebuia să duc şi eu ceva pîine, şi că altă dată să le cer. Apoi i-a trecut şi lui tata supărarea.

Într-o zi l-am întrebat pe Andru dacă mai decupează articole în formă de flori. S-a uitat urît la mine: nici eu nu mai sculptam.

S-a întîmplat ceva ciudat într-o sîmbătă seara. Pe Andru îl certaseră părinţii că n-o duce pe prietena lui acasă. Era foarte furios. Mi-a dat un telefon şi m-am dus pe la el. Ai lui au rămas cu gura căscată văzîndu-mă: o ochelaristă cu două codiţe împletite şi cu pistrui: Eram grădinar!
Andru era mîndru de mine. Şi pe el îl pasiona grădinăritul, ca şi fluieratul. Era din ce în ce mai bine.
A trecut liceul şi am dat la facultate. Seara beam vin şi mîncam tot felul de specialităţi. După cină, îmi cînta la flaut, iar apoi învăţam.
Într-o seară am început să depănăm amintiri despre cum mîncam piure de castane şi povesteam.
I-am spus că-l iubesc şi nu m-a plesnit, dar mi-a spus că el nu mă iubeşte, ceea ce era şi mai rău. Apoi l-am rugat să mă înveţe să cînt la flaut. N-a vrut. M-am enervat şi i-am spus că e un antitalent la grădinărit şi fluieră absolut dizgraţios. A tăcut şi-a înţeles. Eu... n-am înţeles.

Eram un grădinar supărat. L-am luat pe Andru cu mine la mare, dar nu ştia să înoate. Nu conta. Ne distram bine şi aşa. (Am vrut să-l învăţ, dar nu m-a lăsat.)
Într-o zi i-am adus pe plajă un manual de greacă veche şi mi-a spus că nu-i place, că urăşte limba asta. Aşa că m-am apucat singură de tocit. Îmi plăcea, iar el a început să se bălăcească. Cînd am ajuns la lecţia a treia, el ştia să înoate.
Soarele îl enerva foarte tare. Avea tenul închis la culoare, dar umbla cu prosopul după el, ca nu cumva să se ardă. Asta mă enerva.
Am fost foarte supărată pe el: se lăsase de fluierat! L-am certat, dar degeaba. Se apucase de colecţionat gîşte, ceea ce era o prostie. Era să-l bat, de ciudă.
Eu tot grădinar eram...
Puteam să-l bat! Eram mai puternică decît el. Dar nu l-am bătut. Îmi plăcea prea mult aşa cum era.
Aveam de gînd să termin cu greaca veche. Era prea greu, şi oricum, pînă atunci învăţasem demonstrativ, din snobism. Dacă Andru ar fi fost profesorul meu, ar fi fost altfel poate. Dar nu era.

Din nou furioasă. Lui Andru nu-i plăcea cum cînt la saxofon. I-am spus că-i prost şi-a zîmbit. E... foarte drăguţ cînd zîmbeşte.
A hotărît că după facultate va trebui să se căsătorească. Atunci l-am bătut.

Tot mă mai plimbam cu el duminicile. Mie îmi plăcea să umblu vara desculţă pe iarbă, el zicea că-i de prost gust. Era, dar îmi plăcea.
Ne-am mutat împreună. Eu crescusem în înălţime. Şi el crescuse.
Am început să călătorim. Ne plăceau drumurile lungi, pe jos, prin munţi şi cîmpii. Nu ne plăceau dealurile.

Odată mi-a spus că vrea să meargă la preşedinte, să-i ceară o ţigară, ca să vadă ce fumează. I-am spus că e cel mai inteligent lucru pe care mi l-a spus în ultimii trei ani şi l-am rugat să mă ia cu el. A doua zi ştiam: preşedintele fuma pipă. Şi pe deasupra folosea tutun din grădina mea.

După ce-am fost la preşedinte, am trecut pe-acasă. Părinţii mei erau distruşi şi ne priveau de după un teanc de ziare:
- Nu se poate! - ne-au spus. Aţi auzit? Preşedintele fumează pipă!
Am plecat dezgustaţi. Mă înţelegeam din nou bine cu Andru.
Am ajuns acasă. Era bine şi cald şi mirosea frumos. Totul mergea din ce în ce mai bine.
Dar i-am furat flautul lui Andru şi s-a supărat foarte tare fiindcă am vrut să-mi decorez cu el grădina. Mi-a spus că flautul este singurul lucru pe care-l iubeşte în lumea asta... şi atunci flautul l-a plesnit.
Am strigat şi m-am răstit la el. Şi eram supărată că-şi iubea doar flautul. Dar el a tăcut cînd am strigat. N-a spus nimic.

Am fost foarte supărată. Timp de trei zile n-am vorbit cu el şi am stat îmbufnată. N-am mîncat nimic din ce mi-a adus, ca să vadă că pot trăi şi fără el.
Nu ştiam dacă după asta voi mai putea fi grădinar. În a patra zi a venit la mine, mi-a luat mîna şi s-a lovit cu ea peste obraz. Am făcut acelaşi lucru cu mîna lui.
Oare vorbea serios?

Ciudat om, şi Andru ăsta.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • A scrie din intuitie
    fruntelata [membru], 05.01.2008, 23:28

    Hahahaha ce ciudatenie e textul acesta il cunosc pe personajul principal numai ca nu canta la flaut ci la pian...daca texlul e scris din intuitie WOW


Spacer Spacer