Cum să fii cool în cultura română

Sigur că nu de cool ne arde nouă. Acum, că nu se mai citeşte, că nu se mai merge la teatru, că se închid cinematografele, că se topeşte fondul plastic în galeriile UAP. Acum, că tinerii nu mai dau doi bani pe poeţii nepereche, că sînt obraznici şi nu respectă "patrimoniul cultural", "valorile tradiţionale", rîul, ramul. Unii au chiar impertinenţa să pretindă că ar trebui să ne relaxăm un pic!

Ce e "cool"-ul şi ce treabă are el cu cultura română? Ce-i cu toţi puştanii ăştia care se plimbă între MNAC şi Green Hours, fac "explorări urbane", se întind pe scări la Cărtureşti şi văd zilnic cîte unu-două filme cult? De unde apar ei, ce-i atrage aici, unde pînă mai acum cîţiva ani încă mai dădeai la tot pasul de cerberi putrezi strîmbînd din nas la cîte-un rătăcit surprins de aerul înecăcios al Culturii Înalte? Caută ei să aibă acces la cultură sau doar se fandosesc un pic ca să se dea shukari la scara blocului? Chiar şi-aşa, presupunînd că totu-i de faţadă, de cînd a devenit cool să citeşti Cărtărescu, să o dai gata cu obscenităţi delicioase din Brumaru, să frecventezi teatrele independente, să faci fanzine, să scrii la blog, să te vadă lumea la vernisaj la Galeria Nouă sau la Vector? E de bine? Sau ne amăgim doar şi, de fapt, numim cultură mofturile noii clase middle-upper care răsare prin marile oraşe (vezi în acest sens şi www.gigel.org/urbanul)?




Cool:
 Să foloseşti proiecţii în spectacol.
 Spaţii neconvenţionale, underground, café, stand-up comedy, lecturi cu publicul.
 Să-ţi plăteşti singur biletul, nu să intri cu carnet de student sau "prin spate" (nu mai e nici un fun; ideea e să plăteşti ca să fie şi actorii plătiţi).
 Să-ţi doreşti ca toate plasatoarele să fie demise şi înlocuite cu roboţi.
 Să-ţi laşi hainele la garderobă.
 Dacă nu ştii ce piesă să faci, să-ţi cauţi un dramaturg care să-ţi scrie una.
 Să inviţi tineri şi să fii tăticul lor, pentru că au început să facă spectacole bune şi pot aduce bani, faimă, public. (Asta în cazul în care ai deja un teatru şi nu ştii ce să faci cu el.)
 Comediile soft, relaxate, scurte, sitcom-ate.
 Teme cool: lipsa de comunicare, iarba, orientarea sexuală.
 Muzică multă în spectacol - aprox 40%.
 Scrumierele la purtător, pentru foaierele fără scrumiere.
 Frecventa repetare a cuvintelor pula, pizda etc. în orice stand-up comedy.
 Să fii single mai degrabă decît să fii în cuplu.
 Să-ţi aduci părinţii la spectacol (ieşitul în oraş cu părinţii nu mai e o dovadă de "nerd", ci de cît de ok şi relaxat eşti tu cu ai tăi, şi ei cu tine).
 Orice-ar fi, să scrii şi tu un text.
 Să răspunzi la telefon în timpul spectacolului pentru că "pe bune" era o chestie importantă.
 Să vrei să faci un film pe chestia asta (pe povestea pe care ai văzut-o la teatru - din categoria "mamă, ce film mişto ar fi ieşit din piesa asta!!!")
 Să furi afişul de la spectacolul la care tocmai ai fost.
 Să vrei să faci un one man/ woman show pentru prietenul tău cel mai bun.
 Să dai la teatru pentru că la film costă prea mult producţia.

Un-cool:
 Premiile la festivaluri nu mai sînt aşa cool, e mai ok să nu iei premiu.
 Nu e cool ca un spectacol să aibă mai mult de o oră jumate-două.
 Teme uncool: destrămarea cuplurilor, problemele în cuplu.
 Chitara rece într-un spectacol.
 Să aplauzi înainte de final...
 Să te săruţi cu tipul cu care eşti / sau tipa în sală, pe întuneric.
 Să nu ai gumă de mestecat.
 Să nu te îmbraci frumos la teatru.




A fost mişto, a fost beton, de la o vreme e cool. În realitate, "cool" e ceva mai bazat. Greu de crezut, dar există tratate de specialitate ce au încercat să stabilească provenienţa cuvîntului care este în acelaşi timp un concept de marketing şi un element ce dă bătăi de cap celor care se ocupă cu psihologia adolescenţilor. Pentru industria publicităţii, în mod paradoxal, lucrurile par să fie ceva mai simple. Sînt deja celebre exemplele de relansare a unor mărci de băuturi răcoritoare ori a celui mai cunoscut canal TV muzical în urma studiilor legate de ceea ce adolescenţii consideră cool. Prin mijloacele specifice de cercetare se stabilesc valorile cool ale publicului-ţintă, iar produsul este "împachetat" în poveşti care să corespundă aşteptărilor clientului.

"Cool" de secol XVII - talentele sexuale

Cei care studiază psihologia adolescenţilor au, în schimb, probleme destul de mari cu stabilirea mecanismelor prin care un lucru ajunge să fie considerat cool sau, dimpotrivă, uncool. De obicei, aceste studii ajung tot în mîna publicităţii care - mai mult sau mai puţin socială - fie vrea să vîndă mai bine, fie caută modalităţi de a pune un spot de uncool pe fumat, sau alcool, sau violenţă.

Nimic rău în asta, poate, dar istoria cool-ului este incredibilă: specialiştii coboară pînă spre anul 1300 agăţînd referinţe din Chaucer şi urcă apoi 300 de ani pînă la Shakespeare pentru a o auzi pe regina Gertrude sfătuindu-şi fiul: "O gentle son, / Upon the heat and flame of thy distemper, / Sprinkle cool patience". Abia prin secolul al XVII-lea termenul "cool" a început să fie folosit în legătură cu talente sexuale, iar la începutul secolului XX, "a cool million" era o sumă mare de bani. De la explozia jazz-ului în anii '30, "cool" a devenit deja un cuvînt uzual. În 1948, un jurnalist de la "The New Yorker" remarca printre ascultătorii de bebop cuvîntul "cool" ca o expresie a aprobării.

Pentru mine, campionul istoriei cuvîntului "cool" este Robert Farris Thompson care, pe la începutul anilor '80, a fost capabil să spună despre societatea africană: "Filosofia cool este o atitudine intelectuală robustă, care interferează zone incredibil de diverse ale faptului artistic, asezonată cu umor şi simţ al jocului. Este un proces de mijlocire care duce la apropieri între arta şi viziunile societăţilor africane de la tropice. Este o matrice din care se trag conceptele de generozitate, justeţe, armonie cu ceilalţi, echilibru, împlinire socială... Cu alte cuvinte, criteriul de cool pare că ar uni şi ar da viaţă tuturor celorlalte canoane". Dacă aş fi taliban, aş putea să fiu cool? Cred că da, numai că nu m-ar crede nimeni şi asta ar fi uncool. Dar nu m-ar interesa... şi asta ar putea să fie cool.

Ce ocazie specială e să mănînci dimineaţa cu Patapievici...

Mutînd discuţia în spaţiul românesc, îmi amintesc de calificativul "OK", care era un fel de gir în cenaclul pe care Mircea Cărtărescu îl conducea cu ani în urmă la Facultatea de Litere. "OK" nu s-a suprapus niciodată pe înţelesul expresiei "cool", cel puţin pentru cei care au fost acolo. Diferenţa ar sta între capacitatea de a scrie ca un meşteşug şi posibilitatea de a depăşi limitele unui "text bine scris şi atît". Este o modă printre scriitorii de toate felurile să strîmbe din nas atunci cînd vine vorba despre Orbitor ori Levantul. Explicaţia e simplă, a îndrăznit să nu se limiteze la a-şi adresa cărţile publicului de "specialişti", a scris bine pentru publicul larg... şi asta nu e "OK" pentru scriitorii români. Dacă pui mîna pe romanele cu pricina şi chiar treci de jumătatea celui de-al doilea volum din Orbitor (din experienţă spun nu doar că se poate, dar că merită), îţi dai seama că poziţionarea lui Cărtărescu e cool.

Spre deosebire de lucrurile indicate ca valoroase prin cuvinte ca "beton", "marfă" sau "mişto", ceea ce este "cool" poate să nu mai fie "cool" a doua zi. Ştiu tineri care sînt gata să jure că manelele sînt cool sau studenţi inteligenţi care sînt gata să explice cît de interesante sînt intervenţiile pe la televiziuni ale nu ştiu cărui taliban din politică ori proprietar de club de fotbal. Anul trecut, o tînără jurnalistă (foarte cool, altfel) explica în articolul ei despre festivalul de film la care era prezentă ce ocazie specială este să mănînci dimineaţa cu H.-R. Patapievici. Bănuiesc, de altfel, că sînt destui care să găsească şi acest lucru "cool în felul său".

Dacă trecem în revistă atitudinile de prin domenii diferite, artele plastice ies în evidenţă de departe drept spaţiul cu cea mai mare concentraţie de participanţi la "cool". Mă refer la aparenta lipsă de crispare, la interesul pentru a face lucruri mai degrabă decît de a te plînge de eternele piedici - mai mult sau mai puţin instituţionale - din lumea culturală. Teoretic, e o şansă a limbajului folosit, din moment ce limbajul vizual nu are nevoie de aprobarea unor vămi naţionale, tinerii care fac artă plastică se raportează mult mai uşor la mediul artistic internaţional. Vlad Nancă ori Ştefan Tiron sînt cool. Mai greu ai putea să spui acelaşi lucru despre tineri scriitori ca Dan Sociu ori Elena Vlădăreanu. Cool este, poate, Emil Brumaru, mai ales că nu se chinuie deloc să fie aşa. Am auzit lucrurile acestea de la oameni care nu produc neapărat mărfuri culturale, care sînt mai degrabă consumatori de cultură. Şi asta este "definitely cool".




Accesul către MNAC e dificil. Ştie toată lumea. Promisiunea unei intrări separate pentru muzeu a rămas la nivel de promisiune şi, dincolo de intenţiile unui primar megaloman, ideea creării unui spaţiu public în zona Casei Poporului rămîne destul de vagă, atît timp cît zidul din jur va sta în picioare. Vizitatorului potenţial, chiar consumatorului de artă contemporană obişnuit, trebuie să îi dai nişte motive în plus să vină într-o zi ploioasă pînă la MNAC, după ce a aşteptat ceva vreme autobuzul şi ştiind că trebuie să parcurgă pe jos cam 1 km pînă la intrarea în muzeu.

Ţinînd cont de această motivare suplimentară şi de strategia de comunicare a muzeului, staff-ul MNAC a decis organizarea unor evenimente de tip off (concerte, performance) care ar putea atrage publicul tînăr. A apărut, desigur, o problemă: cum să delimitezi acţiunile cu un anumit grad de entertainment de acţiunile artistice ale muzeului. Evident că Muzeul Naţional de Artă Contemporană nu vrea să facă din entertainment un scop în sine.

"Nu vrem să fim un muzeu cool"

Totuşi, dacă e să ţii cont de contextul cultural românesc şi de deschiderea către domenii conexe pe care multe muzee din lume au început să o adopte, o delimitare strictă între cele două tipuri de evenimente nu era de dorit. Am hotărît totuşi să creăm nişte evenimente, în general concerte sau dj set-uri, cu programări din scena alternativă / underground / experimentală. Acest tip de evenimente nu reprezintă doar o strategie de marketing, ci are şi un rol educativ şi vine (sau venea - cel puţin acum un an) să umple un gol pe scena bucureşteană. Ne-am bucurat cînd şi alţii au început să facă acelaşi lucru şi cred că am dat un impuls semnificativ în sensul ăsta scenei locale.

De curînd am văzut un banner al Muzeului Costumelor Populare, care e plasat tot în Casa Poporului, în partea dinspre Izvor, pe care scrie foarte mare: "Un muzeu pentru tineri, Muzeul Costumelor Populare". M-am bucurat. Noi avem însă un mic avantaj. Avem free wireless în cafenea.

Evident că, în timp, tipul ăsta de evenimente, precum şi orientarea către noile media ne-au adus eticheta de "cool". Pe care nu o prea agreăm. Programarea MNAC, indiferent că e pe vizual, muzică sau dans contemporan, are consistenţă şi nu se face de dragul de a fi cool, cum cred o parte dintre criticii noştri. Nu vrem să fim un muzeu cool, vrem să fim un muzeu care are ceva de spus şi care aduce o contribuţie în dezvoltarea culturii contemporane.

Experienţa Santiago Sierra

Poate că o parte dintre oamenii care vin la MNAC au şi motivaţia asta a coolness-ului, chiar dacă nu o recunosc. Cred totuşi că majoritatea vin pentru că nu au uitat să fie curioşi şi pentru că găsesc tot timpul aici ceva nou. Experienţa Santiago Sierra din toamna anului trecut cred că i-a făcut pe cei care veneau la MNAC doar pentru că e cool să se gîndească de două ori înainte. Misleading-ul creat voluntar de Sierra a dat oarecum roade. Cred că din cei 800 de oameni care şi-au aşteptat rîndul în ploaie, chemaţi la miezul nopţii la MNAC, mulţi (care nu auziseră de artistul mexican) se aşteptau să vadă un concert sau un dj şi au trăit probabil o experienţă unică (coridorul din Casa Poporului / Under Destruction 2, Santiago Sierra, curator Mihnea Mircan, 14 octombrie 2005).

MNAC nu vrea sub nici o formă ca publicul său să se limiteze la comunitatea artistică şi la grupurile satelite. Cred că în ultimul timp audienţa muzeului a început să se diversifice şi că am reuşit să creăm o serie de dinamici menite să stimuleze zona creativă românească. Vom continua să fidelizăm publicul tînăr, iar din 2006 strategia de comunicare şi marketing a MNAC se va orienta şi către alte grupuri-ţintă.

"Are într-adevăr importanţă cu ce mînă te ştergi la fund?" (Beckett)

Dacă eşti cool, de ce foloseşti windows xp? Dacă tot eşti plin de fitze, de ce dracu te văd zilnic la KFC? Şi, mai ales, dacă tot primeşti cu entuziasm orice lucru nou, de ce mergi numai cu taxiul, cînd văd că au băgat la metrou vagoane noi?

Hai să-ţi spun o poveste care începe cu finalul: o freci aiurea. De obicei, îţi lipsesc următoarele: restul de 2.000 de cuvinte din vocabularul principal al limbii române, restul de 400 de ani de muzică, restul de 90 de ani de film, adică, pe scurt, ţie îţi lipseşte restul. Recunosc, ai în dotare şi lucruri bune: o atitudine minunată faţă de Alexandru Arşinel, capacitatea de a fuma trei zile încontinuu fără să spui nimic interesant, un bagaj înfiorător de întrebări grele, cum ar fi: există telefonie mobilă pe lumea cealaltă, oare înainte de revoluţie existau mall-uri, merită să te culci cu o femeie frumoasă dacă părinţii ei sînt părinţii tăi? Şamd. În cea mai mare parte a vieţii tale nu ai avut memorie, şi bine ai făcut. E greu să citeşti bit cu bit un hard gol. Nu mă deranjează că eşti prin excelenţă netăţean şi clubber. Mă deranjează că uneori uiţi de toate astea şi încerci un salt. Te văd la facultă cum încerci să te impui în faţa lui Nozick spunînd că totul se reduce la legea junglei. Ai modul tău de a fi sintetic, e f ok. Dar cum te văd că sari calul, mă enervezi. Discuţi despre ultimele descoperiri în teoria jocurilor şi, crede-mă, nu au nici o legătură cu Hesse, ăla de te-a cucerit acum un an. Sau, vai, îmi explici că la MNAC e f cool sus, la bar. Te-ai gîndit că poate îţi ard un şut în cur şi, în picaj, vei vedea şi celelalte etaje? Şi, desigur, felul în care trăieşti drama postmodernă a reprezentării imposibile, felul în care le legi pe p de u de l de a. Uf, multe probleme te preocupă în fond şi eu nu te înţeleg.

Probabil ai auzit de Beckett, e tipul cu citatul din capul textului meu. Ăsta era chiar cool, stătea o zi la bar şi nu zicea nimic. Nu, nu se dădea interesant ca s-o agaţe pe BB, nici nu vroia să-l pună pe Sioran cu boticu' pe labe. Pur şi simplu, avea alte probleme, şi toate în mintea lui. Nu impunea nici o atitudine, nici un aer aparte. Pur şi simplu, făcea diferenţa şi însuma lumea pe model minimal. Te-ai prins? E vorba de felul în care mintea ta se eliberează, se dezumflă şi se lărgeşte. E vorba de futaiul care trebuie făcut acolo, la mansardă, nu cu toate gadgeturile, locurile, zvonurile şi trendurile de cacao din jurul tău. Probabil tu îţi pui pe bune întrebarea de real succes cu ştersul la fund. Dar, te rog, pune-o din perspectiva mîinii, nu din cea a curului.

Stau în barul şcolii şi mă gîndesc la ce aş putea scrie în articolul ăsta. Trebuie să spun însă care şcoală, căci cred că tocmai mi-am dat răspunsul. Şcoala de Film din Bucureşti. Stau de cîteva ore aici (vreo trei) şi, în tot timpul ăsta, încă de dimineaţă, mi s-au perindat prin faţă zeci de imagini. Despre unele dintre ele pot să spun că sînt chiar adevărate, însă în cea mai mare parte se supun unui pattern (delicios, de altfel) de iluzii. În barul ATF (Academia de Teatru şi Film - n.r.) există zeci de tipologii, însă toate au ceva în comun. De unde s-a născut oare moda fularelor în locuri închise, a căciulilor de blană cu urechi, a genţilor mari cu baretă neagră purtate ca la grădiniţă, dacă nu de aici...? Noi, care pierdem timpul (vorbind despre film şi teatru) în Papillon şi-n Culise, care ne dăm mari (pe un ton modest) că mergem la Cinematecă şi la Institutul Francez, că citim CDC-uri ("Cahiers du Cinéma" - n.r.), vechi şi noi, care credem în elitism şi încă încercăm să ne creăm tot felul de excentricităţi plastice pentru a ne diferenţia... noi setăm trendul şi e clar că ne şi place.

Trenduri inventate din lipsă

Ce înseamnă cool pentru studentul la film? Am pus întrebarea azi des de tot şi singurul răspuns relevant pe care l-am primit mi s-a părut un pic prea adevărat şi, poate, prea trist.. Nu toţi studenţii la UNATC (Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică - n.r.) se scaldă în bani, contrar opiniei publice. Mai sînt şi unii care abia dacă au bani de scos scenariile la imprimantă, iar aceia sînt singurii care mai păstrează un pic din vechiul spirit boem. Culmea e că tot ei sînt cei care au inventat moda asta, din lipsă.

Acum 25 de ani, un Pintilie şopîrlar era o revoluţie în sine. Era cool să te opui - şi tu impuneai trendul vremii, iar ceilalţi erau de acord. Atunci, să fii cool nu era un lucru nepotrivit, cum e azi. Revolta era cool, dar nu atingea limitele absurde de acum, de libertate mult prea mare şi mult prea prost înţeleasă. Probabil că şi sentimentul de fraternizare era mai intens, văd însă că încetul cu încetul ne-am disparat şi am devenit mai mult diletanţi.

În jurul meu se vorbeşte în mod absurd despre absurd, e o competiţie continuă cu scopul de a ieşi în evidenţă aceia care cunosc mai mult avant la lettre. Ştiu că ştiţi, nu trebuie să mai povestiţi despre filmul independent, despre care regizori sînt gay, despre, citez, "expresionismul exacerbat" şi alte şuşele şi momele. Dă-ţi jos fularul ăla, e cald aici şi nici măcar nu te face să pari mai mult. Dă-ţi jos ochelarii pătraţi cu ramă groasă, nici măcar nu sînt de vedere. Cool-ul se manifestă şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Cool-ul este peste tot şi nu poţi să scapi de el.

Ciudat e însă că mai nou e cool să fii anticool. Termenii se atrag şi se resping reciproc, exact ca noi. Ce înseamnă cool în cultura asta mică şi zgribulită a noastră? Păi, dacă ceea ce înseamnă cultură se răsfrînge în toate cele 7 arte, e clar că e cool să:
 citeşti Vakulovski, Borges şi Heidegger, chiar dacă nu prea înţelegi nimic.
 mergi la Act şi la Teatrul Luni şi să ştii lucruri despre Vişniec.
 mergi la Centrul Naţional al Dansului şi să te duci (neapărat) la TMBase.
 ştii să numeşti cel puţin 23 de formaţii de muzică experimentală, nu, new wave etc., de care n-a auzit nimeni şi în acelaşi timp să fii fan Wagner.
 ştii să recunoşti stilurile arhitecturale din Bucureşti şi să perorezi despre Hundertwasser.
 mergi la MNAC şi să îl urăşti pe Sabin Bălaşa, nutrind, în schimb, pasiuni arzînde pentru Egon Schiele şi Klimt.
 vezi Antonioni la Cinematecă şi-n acelaşi timp să ai huburi externe pe ODC (sau torenţi) de pe care să-ţi downloadezi ultimele răcnete în materie de Golden Globes.

Menţionez că am auzit toate lucrurile astea în cele trei ore petrecute aici, aruncate în treacăt, printre un "vreau şi eu o porţie de mămăligă, vă rog" şi "tre' să fug la examen".

Deci, dacă respectăm aceste principii, cu siguranţă că vom fi cool cu toţii şi vom da şi pe dinafară de cultură, spre dezamăgirea acelora din jurul nostru care sînt interesaţi doar de tv şi fotbal şi muzică house - adică ceea ce li se pare lor cool. Plec acum, e o invazie colorată în jurul meu şi s-ar putea să mă sufoc între atîtea fulare.




Pînă nu demult, ţineai în "Dilema Veche" o evidenţă subiectivă şi deloc comodă a lucrurilor cool şi uncool. Ce te-a apucat? Şi de ce-ai renunţat?

Ce m-a apucat să mă apuc de asta? Asta-i bună: în general eşti întrebat ce te-a apucat să te laşi de ceva... Păi, vroiam să agăţ şi eu subiectul ăsta, "coolitudinea", de undeva şi mi s-a părut că o chestie aşa, mai didactică - gen "De ce (nu) e cool" una-alta - e the thing to do. N-a fost o chestie prea gîndită; pur şi simplu, aşa mi-a venit. Acum, de ce am renunţat e mai simplu de răspuns: pentru că orice regulă e făcută ca să fie încălcată. Pe bune: mi s-a părut că 1. nu mai e cool s-o ţin şi 2. oricum nu mai vroiam să fac nimic "cool"... Se fumase - şi coolu', şi "coolitudinea". Am ajuns la concluzia - de o mare înţeleHAPciune - că, de fapt, coolu' e cu totul altceva decît credeam şi crede toată lumea. Adică nu e "să fii la modă", să fii mişto şi şmecherul momentului, cel-mai-tare-din-parcare-instant, ci exact opusul: eşti cool atunci cînd eşti atemporal. Poftim, Macedonski e cool!

Sînt mulţi ăştia care văd coolu' ca pe un fel de fast-jmekerie? Că, na, cred c-ar trebui să ne definim un pic termenii. Eu vedeam coolul ca pe o chestie care descrie atitudinea celui care are acces la o înţelegere superioară a situaţiei - şi deci nu se agită. Înţelegerea îl face oarecum invulnerabil. Însă ăia cu adevărat cool nu-şi asumă niciodată superioritatea asta pe care-o au. Şi mai e vorba şi de-un fel de charismă.

Da, în principiu (adică la dicţionar), e aşa cum zici. Dar mă-ndoiesc că ASTA e definiţia pe care ar da-o cei care folosesc cuvîntul ăsta la greu... Adică nu cred că mega-utilizatorii de "cool" au în minte "înţelegerea superioară a situaţiei" - şi asta pentru că ideea de "superior" (başca "înţelegerea"...) e ceva ce nu face contact cu frame-of-mind-ul respectivilor utilizatori.
Chestia cu charisma n-are nici o legătură, zic eu.

Ce înseamnă să fii cool în cultură?

Să fii (ca) Macedonski. Ţi-e clar că nu eşti cool cînd vrei cu orice preţ să fii cool: scremerea n-are nimic cool. Trebuie detaşare. Dacă eşti zen, eşti cool.

O listă cu cîteva personaje cool şi uncool din cultura română de azi?

Bucurenci e cool: asta şi-a dorit, asta a ajuns. Cosma (Ştefan), Costinaş (Cosmin), Croitoru (Alexandra), Nancă (Vlad) - toţi sînt über-cool. În general, tineretul artistic din jurul "Omagiului" se cacă pe el de cool ce e. "Re: publik" e über-cool. Kiri(lov) e cool. Carmen Mezincescu e cool. Alexandra Ungureanu & Crush sînt cool. Class e cool. Vank e cool. Vică e cool. Dar Daniel Cristea-Enache (mi-a venit şi mie numele ăsta) nu e cool: nici n-ar avea cum, săracu', cu aşa un nume... Problema e că, dacă intri pe teritoriul "culturii clasice", şi nu al "coolturii", chestia cu coolu' nu mai are nici o relevanţă. Decît aşa, ca gag - vezi, mai sus, Macedonski. (Paranteză: Cooltura era titlul suplimentului proto "Re:publik"-an al revistei "Cuvîntul", pe care l-am făcut cu Kiri vreo 6 luni... p-ormă am văzut c-a fost preluat de te-miri-cine...)

Dar Cărtărescu e cool? Pleşu e cool? E necesar să fii cool ca să ai atîta priză la public? Crezi că se mută accentul în cultura română de pe "seriozitate" şi "muncă, muncă, muncă", "dormit patru ore ca Eliade, scris cu patru mîini ca Iorga" către o atitudine mai relaxată, mai ironică, mai entertaining? Alde ®i¾ek şi Baudrillard aşa pretind, că cică nu mai există formă de gîndire în zilele noastre care să nu ţină de sfera divertismentului. Hmm?

Păi, ce să zic... de acord cu toate de mai sus. Cred că, dacă spui "Cărtărescu / Pleşu... sînt cool", eşti pe lîngă subiect. Adică, sigur, se poate spune - e o lume liberă, doar -, dar nu ajungi prea departe cu o asemenea "definiţie". Da, priza la public poate fi cool; dar NUMAI priza la public nu înseamnă mare lucru: şi Daniel@ are "priză la public"... Pe de altă parte, este clar că "se mută accentul" de pe seriozitate pe entertainment - şi nu numai la noi -, Baudrillard & ®i¾ek au perfectă dreptate: tocmai am terminat o carte (The Moral Animal de Robert Wright) în care autorul, care discută viaţa & opera lui Darwin exact din pdv darwinist, conchide că postmodernitatea evacuează - încet, dar sigur - conceptul de "morală", care devine incompatibil cu ironia, detaşarea, divertismentul. Pe de altă parte, mă gîndesc despre ce tip de "gîndire" mai poate fi vorba în momentul în care o cuplezi la muncă silnică pe viaţă cu divertismentul... Vezi vreo "gîndire" la televizor? Atunci, zi-mi şi mie unde!

Tare distincţia asta a ta între "cultura clasică" şi "cooltură". Îţi par animale complet diferite? Se trag măcar dintr-o chestie comună?

Cum se poate înţelege de mai sus, da: sînt chestii diferite. Cultura (clasică) nu-şi pune problema consumului, deci a valorii ei de schimb; ea, pur şi simplu, ESTE. "Cooltura", în schimb, nu există în afara "culturii consumului": este mai aproape de codul de bară decît de conceptul (tradiţional) de Cultură. Ele se pot intersecta, pot interfera - dar nu ţin de acelaşi package. Acum, din motive de vandabilitate, marketing, PR & blabla, poţi prezenta un Cărtărescu, un Pleşu ş.a.m.d. ca "autori cool", dar e clar că zona lor de performanţă n-are nimic de-a face cu zona coolului... Altfel spus: nu se resping, dar nici nu se "împing" în acelaşi package! Pur şi simplu, ambalajul în care sînt vînduţi e mai mic decît importanţa lor reală. Nu, nu mi se par că "se trag dintr-o chestie comună". "Cooltura" este "generaţia spontanee" a Culturii (clasice), cu care se trage de şireturi atunci cînd nu îi dă un şut în fund: n-are nevoie de ea ca să existe. Pe de altă parte, Cultura (clasică) ar avea tot interesul să înveţe cîteva "trucuri de imagine" de la "cooltură" pentru a supravieţui în jungla consumului... Părerea mea.

Eşti la curent cu Teoria Marmeladei aplicată democratizării culturii? Zice aşa: cu cît întinzi mai mult marmelada, cu atît o subţiezi mai tare. Carevasăzică, cu cît cultura devine accesibilă unui număr mai mare de oameni (şi cu cît tot mai mulţi o "accesează", desigur - nu se puede una făr'de alta), cu atît se fleoşcăie mai abitir. Aderi? Te întreb aşa, ca să mă lămuresc - că mai sus pari să spui că există o Cultură a Elitelor şi o Cooltură a Maselor, clar despărţite una de alta. So, avem MidCultureMarmelade sau între e un zid gros?

Ha-ha, nu ştiam de asta, e super... Uite, îţi dau un exemplu, aşa cum fac maeştrii zen:) Cărtărescu a mărturisit recent (am citit în presă) că publicarea lui De ce iubim femeile i-a adus un prejudiciu de imagine. Adică, în lumea noastră culturală "clasică" - şi pe care eu o împart clar între păşuniştii uncool şi instantaneiştii cool, cu excepţiile de rigoare -, a avea succes de public cu o carte (sau altceva) e o chestie suspectă. Ăştia pun zidul de care vorbeai - eu, nu! La modul ideal, o carte bună (după toate regulile criticii ş.a.m.d.) ar trebui fie şi foarte bine vîndută, să devină bestseller (cam aşa se-ntîmplă pe-afară: calitatea şi vandabilitatea nu se exclud). Eu n-am spus că mi se pare OK această despărţire, ci doar că 1. aşa funcţionează cultura (pardon: "Khulthura"!) noastră şi 2. că a defini un autor precum Cărtărescu (Pleşu, Foarţă, Patapievici etc.) drept "cool" este reductiv. El poate fi foarte bun şi avea mare succes - nu văd unde e problema?! Decît în capul păşuniştilor de care pomeneam... (Chestia nu se întîmplă numai la noi, nici o grijă: Houellebecq - un autor foarte bun şi foarte trendy - este privit cu condescendenţă de o bună parte a "elitei" pariziene.)
În concluzie: nu, nu ader la "teoria marmeladei". Da-mi place cum sună!

Ce era cool pentru studentul a.l.ş.?

Să se îmbrace în negru cînd a murit Lennon, împreună cu o colegă-iubită, în "semn de solidaritate"! Să nu se "afilieze" grupurilor, ci să creeze un grup - ca un club - în care vroiau să intre mulţi, dar cei care reuşeau să intre erau aleşi pe sprînceană... Mă rog, şmecherii d-astea. Evident, între 1979 şi 1983, conceptul de "cool" nu exista. Noi îl experimentam - care-i cuvîntul ăla? - empiric. Eram proto-cool şi habar n-aveam. Şi nu auzisem (deşi ar fi trebuit!) de unul dintre cele mai cool personaje din toate timpurile: Quentin Crisp, cel care i-a inspirat lui Sting piesa Englishman in New York; a murit în 1999, înainte de-a împlini 91 de ani... El a dat - cred - cea mai cool definiţie a condiţiei umane din cîte cunosc; ideea nu e neapărat teribil de originală (ce e "original" în aforismele despre Vieatză?!), dar sună brici: "Life is a funny thing that occured on the way to the grave" ("Viaţa e o chestie amuzantă care-a răsărit în drumul spre mormînt" - n.r.). Accentul - te-ai prins - pică pe "funny". Ideea fiind că, dacă te-ai prins că Vieatza e "funny", ai toate şansele să fii cool; dacă nu, nu.


(Dosar preluat din Suplimentul de cultură, martie 2006)