Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cuvinte pentru înecaţi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Manual de fotografie: Cum se fotografiază scrisorile


Alina Andrei

11.06.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Răvaş deşucheat

Într-una dintre fotografiile vechi deşucheate, folosite de bunici şi străbunici în tinereţea lor aidoma paginilor nude din Playboy şi Hustler din zilele noastre, o damă la bustul gol, puternic rujată şi cu limba la vedere, linge sugestiv un plic. Mai exact marginea triunghiulară care ar fi trebuit apoi să se lipească pe buzunarul dreptunghiular, alb, ce adăpostea presupusa scrisoare de amor. Ce fel de amor, se vedea clar din privirea directă, aţâţătoare a doamnei, fără false pudori de domnişoară de pension. Dama în cauză are sprâncenele foarte subţiri şi curbate, întocmai ca în moda anilor 20-30 de la Hollywood, părul scurt coafat cu onduleuri. O brăţară la mâna dreaptă, un inel cu piatră pe cea stângă, şi atât. Cu atât era "acoperită". Totuşi, din nu ştiu ce raţiuni, fotograful a avut grijă să încadreze până mai sus de buric, să nu lase la îndemâna privitorilor şi rotunjimile de mai jos, ceea ce nu face imaginea decentă. Deloc. Felul cum linge plicul, muchia albă care se odihneşte pe sânul drept, privirea directă, sunt suficiente pentru a atârna fotografia sepia în orice bordel. Pe carton, sub imagine, scrie: "Voila deux jolis seins ronds et potelés", cu accentele de rigoare.


Plicurile marinarilor

Într-o crâşmă din Portugalia, frecventată de marinari şi de vagabonzi, există obiceiul vechi de secole (sau zeci de ani, ca să nu exagerez), ca barmanii să păstreze scrisorile celor fără domiciliu fix. Prin urmare vaporenilor şi vagabonzilor. Plicurile sosite pe mare sau pe uscat din toată lumea, sunt aşezate în teancuri groase, şubrede, sau atârnate pe rafturi printre sticlele cu alcooluri tari, făcute să încălzească sângele pe vreme urâtă. Şi cum marea intră în oase, îndurerând reumaticii, se bea mult acolo. Nu-i de mirare că scrisorile se murează cu timpul şi miros a calvados, rachiuri de anason, vinuri de Porto, rom şi mai ales Vinho Verde (vinul nu este verde, doar aşa îi spun ei). Marinarii sosiţi din Martinica îşi sorb băuturile la mesele lor, salutându-şi colegii sosiţi din Madagascar, Patagonia sau Creta, cu scrisorile de la rude în faţă, cu veşti bune şi rele, reflectate ca într-o oglindă pe chipurile lor.

Poate că într-o zi voi ajunge acolo. Din păcate nu-mi amintesc numele crâşmei şi nici oraşul. Îmi imaginez că e pe o stradă pietruită, tocită, aproape de port. Case albe şi cenuşii de-o parte şi de alta, muşcate la ferestre, rufe puse la uscat, cotoi leneşi la umbră, motociclete parcate în ganguri. Voi fotografia întâi clădirea, de afară, apoi uşa, clanţa, interiorul, mesele cu marinarii gălăgioşi, barmanii, sticlele, şi-ntr-un final teancurile cu plicuri. Voi alege unul, oarecare. Poate că după culoare sau miros. Răbdătoare voi aştepta să fie luat de destinatar, deschis la o masă învecinată. Îl voi fotografia de la distanţă, cum rupe cu nerăbdare plicul, scoţând scrisoarea ca dintr-un ambalaj sâcâitor, grimasele de încântare sau neplăcere...după caz. Împăturită în grabă sau meticulos, scrisoarea va ajunge în portofelul păstrat la piept. Să zicem că într-o cămaşă albastră, de nuanţă deschisă, cu gulerul larg descheiat. Obiectivul va urmări cămaşa pe străzi, până pe vapor, cadru cu cadru. Se va urca pe urmele ei, clandestin sau cu voia căpitanului. Cu voia căpitanului ar fi mai bine, zic eu. Aparatele mor înecate dacă sunt aruncate peste bord în mijlocul oceanului. Sau sunt înghiţite de rechini. Prin urmare, cu voia căpitanului! Fotografiile rezultate vor arăta drumul lung parcurs de scrisoare de la "Poşta" din bar până peste mări şi ţări, ca într-un târziu să ajungă din nou în portul portughez.

Va trebui să mă grăbesc. În câţiva ani nimeni nu va mai trimite scrisori, cărţi poştale şi răvaşe ci doar e-mail-uri şi sms-uri.


Cutia din Petrila

În Petrila există o cutie poştală ceva mai specială. După spusele stăpânului, e cea mai frumoasă din ţară. Pentru că e a lui şi pentru că e îndoită.

M: "Pe vremea lu' Ceauşescu noi aveam abonament la nu ştiu ce ziar şi vecinu' de sub noi n-avea şi fura ziaru' din cutie (prin îndoire) după care-l punea la loc. A, nu, mint, era fix după revoluţie. Şi dup-aia ar mai fi că e mai mare decât celelalte (că de, să-ncapă ziaru'), şi că în dreapta ei nu mai e nici o cutie. E o cutie de dreapta ea, de fapt".

Eu: Care se delimitează clar de cutiile de stânga. Nu? Ai fotografiat-o?

M: "N-aş îndrăzni. Mmmm... cred că e într-o poză, dar ei, aşa singură, nu i-am făcut. Adică te uiţi la ea şi-ţi dai seama că e altceva. De altfel, putem să-i spunem tic la chestia asta, dar eu îl aştept pe poştaş în fiecare clipă. Adică dacă intru de 5 ori în cinci minute în scară, de 5 ori verific cutia, adică bag un deget în ea (că e prevăzută cu trei găuri rotunde, pentru respiraţie). Ciudat e că nu mi s-a-ntâmplat până acum niciodată ca între, să zicem, două dintre ăstea cinci verificări să vină poştaşul".

Eu: Iar acum e goală. Fără scrisori şi fără ziare. Nu? De fapt e plină cu aer. În câţiva ani va rugini şi într-o noapte cineva o va fura. Poate că va fi dusă la fier vechi.

M:"NU! Cine eşti tu să dai sentinţe? Cutia nu va dispărea! Se vede că nu cunoşti Petrila, altfel nu ai vorbi aşa".


Poştaşul din Reggio Emilia

Nu-l iubeşte nimeni. E mic, aproape pitic, chel şi ciufut. De multe ori pune plicurile Lângă cutia poştală, nu În. Merge pe un scooter şi trage şuturi la mâţe când le prinde prin preajmă. Într-o zi s-a certat urât de tot cu barmaniţa unei cafenele care i-a mutat scooter-ul un pic mai la stânga, ca să-şi parcheze maşina. Era locul ei de altfel. Poştaşul aflat în momentul acela pe celălalt trotuar, şi-a lăsat geanta cu plicuri şi-a urlat ca dementul, gesticulând ca o morişcă beată (asta cu morişca e de la mine, însă în rest s-a întâmplat întocmai). A trecut strada fără să se uite în stânga şi-n dreapta, s-a cocoţat pe automobilul împricinatei lovind cu furie caroseria, boţind-o sub pantofi. Urlete de toate felurile, pe care nu e cazul să le reproduc aici, mai ales că nu ştiu italiană. În altă zi ploua cu găleata. Pentru câteva minute şi-a lăsat scooterul sub copertina cafenelei. La adăpost. Barmaniţa şi-a strâns copertina, aşa că toate plicurile s-au udat. În rest nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu dânşii, nu mi-a mai povestit fotografa care îi cunoaşte. Fotografa care e şi proprietara cutiei pe care nu o nimereşte poştaşul.

Personajul ar merita fotografiat exact cum spun eu. Adică:
Pe strada pustie, foarte devreme dimineaţa, când prăvăliile nu s-au deschis încă. E cu faţa spre aparat. Zâmbeşte tâmp iar pe cap străluceşte un mare ghiveci parţial spart, cu o muşcată roşie atârnată pe o ureche. Al doilea cadru: Poştaşul prăbuşit pe caldarâm, iar sus de tot, pe un acoperiş, se poate ghici o coadă înfoiată de felină răzbunată.

Sunt conştientă de faptul că o pisică doar de capul ei şi numai când nu trebuie sparge ghivece, cu greu poate fi dresată pentru a-şi îndeplini rolul în fotografii. Prin urmare mai este nevoie de un figurant, care va stat pitulat pe acoperiş, cu o mână pe obiectul cu pricina - care găzduieşte temporar muşcata - cu cealaltă pe streaşină. La indicaţiile subtile ale fotografului va lăsa să cadă ghiveciul, forţa gravitaţională urmând să provoace ciocnirea firească dintre lut şi chelia poştaşului.


Doamna care săptămâna trecută scria o scrisoare

Săptămâna trecută, la Poşta centrală din Braşov, o doamnă în etate compunea cu un stilou negru o epistolă lungă, scrisă cu înflorituri baroce. Mâna zbârcită se mişca încet pe hârtie înaintea dârelor de cerneală, dându-mi impresia că le trage cumva după ea, firesc şi curgător, fără poticnelile unui om care nu-şi mai aminteşte ce avea de spus, şi mai ales de ce. Stătea aplecată peste mica banchetă de marmură ca într-o oază, ignorând vânzoleala transpirată din jur şi privirile indiscrete. Avea părul strâns într-un coc voluminos, alb, ce i se clătina periculos pe creştet de fiecare dată când şi-l ridica scotocind după o altă coală albă. Un bostan tremurând, însă nu galben ci albicios, cu fire cenuşii prin câteva părţi. Era acoperită de o pelerină lungă de stofă de culoarea şoarecelui, încheiată la gât cu o broşă imensă de argint înnegrit, iar la marginea picioarelor am văzut două vârfuri rotunjite de ghete şi extremitatea unei fuste creţe. Şi toate acestea, dar mai ales degetele subţiri de pianistă, cu unghii ovale, scurte, contrastau puternic cu plasa de cumpărături de lângă ea, în care am zărit pătrunjel, ştevie şi ceapă. Părea mai degrabă genul de doamnă care-şi scrie scrisorile într-o cameră cu mobilă greoaie, stil, la un birou cu sertare mici, încuiate cu cheia, încăpere cu ferestre înalte acoperite de draperii întunecate. Aşa mi-o imaginam privind-o, însă probabil că locuia într-un apartament meschin, la bloc, dintr-o pensie de fostă profesoară de română, obişnuită în tinereţe să copieze caligrafic, în caiete de amintiri, citate din Bunin şi Proust. Degete fragile menite să ţină de toartă o ceaşcă subţire de porţelan pictat, umplută cu ceai negru, să mânuiască stilouri şi să răsfoiască romane, nu mi le pot imagina într-o bucătărie strâmtă, mirositoare a tocăniţă, tocând ceapa şi pătrunjelul. Fiind răcită n-am putut s-o adulmec, aşa că nu ştiu a ce mirosea de fapt. A doamnă sau a bătrână, a profesoară sau a gospodină, a cerneală.

E. îmi povestea, într-o scrisoare electronică, de o damă "foarte bine şi elegantă", care în România vremurilor tulburi se purta prin oraş foarte şic cu o pungă portocalie de plastic pe care scria "hausmüll" - adică "gunoi menajer". Ca o paranteză: în Sibiu am văzut mulţi trecători cu pungi albastre în mână. Simple, nu foarte mari, de o nuanţă tare, ce-ţi sărea imediat în ochi, nu neapărat neplăcut. Cum îmi apărea una în cale, o urmăream câţiva paşi până când punga albastră ajungea în dreptul unui zid verde sau lângă un perete de un alb imaculat.


Cele din Sibiu, umplute cu aer

Tot în Sibiu, acum doi sau trei ani, am nimerit într-un gang în care erau câteva cutii poştale de tablă, lipite pe un zid medieval. Vopsite trist, ruginite, păreau cu burţile pustii, dădeau să cadă de acolo de plictis. Întoarsă în Braşov am scris despre ele o povestire patetică, imaginându-mi pensionari singuri, un student frustrat şi-o bibliotecară sau funcţioară romanţioasă, ce aşteptau cu toţii scrisori şi felicitări care nu soseau niciodată, nici măcar de Crăciun sau Anul Nou. Îmi amintesc şi de-o furnică şi-o castană, care în poveste locuiau într-una din căsuţele poştale. În cea mai ruginită. Cred că mai am pe undeva fotografia. Era făcută pe un film color, ieftin, însă am transformat-o în sepia, pentru că acea senzaţie de jalnic pe care am simţit-o privindu-le nu putea fi redată decât ştergând petele de verde, albastru, de rugină şi de pământ. Trebuiau uniformizate pentru ca ochii să se oprească fix unde era mai important: pe lacătele micuţe care păzeau aerul din cutiile fără de scrisori. Şi pentru că pe atunci lucram la o revistă pentru calculatorişti începători, unde aveam o rubrică numită Ceaşca de Cafea, în care băteam cu graţie câmpii, într-o zi am schingiuit povestirea. Am transformat cutiile poştale din Sibiu în căsuţe de e-mail. Goale. Pedepsindu-mi personajele să viseze nopţile scrisori electronice tulburătoare care nu ajungeau în veci, şi care de altfel niciodată nu le erau adresate. În rest, pentru acea rubrică am scris cam tot ce mi-a trăsnit prin cap, doar că personajele căpătau, de nevoie, câte o tastatură, o placă de sunet sau un mobil, un microchip în ceafă sau o imprimantă uriaşă în braţe, pentru că altfel şefii şi cititorii s-ar fi prins că n-ar fi avut ce să caute în publicaţia IT.

Căutând (în zadar) numere vechi din revistă, am dat într-un dulap peste un timbru cu secera şi ciocanul. Roşu, pe care scrie cu majuscule, sus, 65 DE ANI DE LA FĂURIREA PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN 1921-1986. Jos: POŞTA ROMANA L2. Între, pe fondul roşu, este portretul lui Nicolae Ceauşescu cu o ştampilă peste faţă, frunte şi cravată. Se vede că timbrul a fost desprins de pe un plic.


Mateiu Caragiale şi monstrul de femeie colosal de viţioasă

Luni, 16 noiembrie 1908. Îi scria unui prieten (Nicolae Boicescu) despre tristeţile lui de bărbat rămas singur în Bucureşti, după ce o amică îi plecase din capitală. Continua imediat cu mărturisiri de înroşit de ruşine hârtiile burgheze, de familie bună, însă nu s-a întâmplat acest lucru, altfel Mateiu ar fi pomenit în scrisoare. "Am făcut atunci cunoştinţa unui monstru de femeie, o fostă călugăriţă franceză expulzată de D. Combes şi care poartă numele de Mariette Lamboley. Acum e profesoară. E cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o, dar colosal de viţioasă". Acest "colosal de VIŢIOASĂ" sugerează multe dezmăţuri, dar în nici un caz nu mi-aş fi putut închipui ceea ce a descris, apoi, Mateiu Caragiale. Şi nu din sărăcia imaginaţiei sau din pudibonderie, ci doar pentru că viciile, acum un secol, se tăinuiau de obicei în alcovuri, trăsuri acoperite şi dormitoare dantelate.

"Am fost aşa de porc că cinci minute după ce am abordat-o în întuneric, i-am pus în mână priapul meu gata de atac. Am făcut cu ea cele mai îngrozitoare sadisme, am pus pe un tip să o enfileze în ruinele din Cişmigiu pe lună. În sfârşit tot ce se poate imagina ca viţiu (din partea ei, eu nu m-am mânjit). Îmi făcea des feuilles de rose dans le trou du c...". Pentru că nu ştiu franceză pot doar să presupun ce însemna "des feuilles de rose dans le trou". Deoarece "tipesa" era absolut săracă, scriitorul a "expediat-o fin", cum i s-a lăudat prietenului în epistolă. A mai pomenit de o bandă de satiri, de nişte dame care se "embeguinau" la el, orice o fi însemnând asta, despre Paris, trăsuri, franci, Capşa, duci, vulg, o amică din Berlin. Destinatarul, Nicolae Boicescu, a fost primul prieten de taină a lui Mateiu.

Câţiva ani mai târziu îi trimitea soţiei - Marica Sion - scrisori pline de tânguiri. În 1928 plecase în Italia, pe urmele lui Nicolae Titulescu, pentru a-i cere acestuia un post în diplomaţie (slujbă pe care n-a căpătat-o). Despre Mussolini îi spunea că elibera foarte greu paşapoarte italiencelor, pentru ca acestea să nu "cheltuiască pe mode în Franţa". Într-una dintre fotografiile publicate în albumul cu corespondenţa lui M. Caragiale, Marica Sion are ochii mari, mărginiţi de sprâncene groase şi umbre. Se pierde în alburi şi griuri, ies în evidenţă liniile dure ale gurii subţiri, nasul şi privirea atent-posacă. În altă fotografie, de data aceasta din tinereţe, avea talie subţire, strânsă în corset, braţele lungi. Rochia bine croită şi vârsta fragedă o făceau să pară mai atrăgătoare decât era în realitate. Fotografia a fost făcută într-un studio de Franz Mandy.

În anul 1929, Barbu Brezianu l-a fotografiat pe Mateiu Caragiale în curtea unei case. Scriitorul avea papion negru cu buline albe, haină de culoare închisă, cămaşă albă şi batistă la fel. Se uita atent şi posac în obiectiv. Lasă impresia că de nevoie s-a lăsat fotografiat, deşi n-aş crede. Zece ani mai înainte, în altă fotografie, avea trăsături mult ascuţite, mustaţă şi-o privire de tânăr monden, de dandy care îşi ţine rangul. Şi dacă nu mă înşel avea o garoafă la refer. 11 ani mai târziu, în 1920, părea mai împlinit. În copilărie a fost fotografiat pe genunchii tatălui său, Ion Luca Caragiale. Într-un studio cum erau pe atunci, cu decoruri de mucava, fotolii grele şi balustrade de carton ce imita marmura. Mi-ar fi plăcut să văd o fotografie şi cu acea femeie "colosal de viţioasă".
(va urma, săptămâna viitoare, a opta parte a manualului: "Cum se fotografiază noaptea")
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Prea frumoasa poveste a domnului Măgar, carte semnată Alina Andrei.

blogul Alinei Andrei

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura veveriţă siberiană pe care o cunosc stă la bloc (5.0/5 - 27 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poemul perfect de iubire pentru tine, doar pentru tine (4.8/5 - 17 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Patti Smith şi Robert Mapplethorpe în bucătăria lor (coioasă, cum ar spune un cunoscut de-al meu) (4.7/5 - 13 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Am vrut să fotografiez: Un om plin de păsări (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La mine în cartier: Apollinaire şi Marie Laurencin (4.9/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer