Acoperișul e stricat și tavanul e plin de mucegai.
Petele de igrasie s-au lățit de când cu ultimele ploi și seamănă cu harta Africii.
Casa mea nu e a mea. Părinții mei nu sunt ai mei.
Nici lacrimile nu sunt ale mele.
Al meu e doar un băiețel născut într-un oraș de lângă o mare rece.
Îmi caut adăpost în trecutul lui.
Frumusețea lui e o flacără albă.
Am zece ani. Nu știu cum îl cheamă. Îi inventez în fiecare anotimp un nume.
Nu știu exact ce caută în visul meu.
Nu știu de ce plânge, de ce țipă. De ce vrea să ajungă stăpânul lumii. De ce se luptă cu timpul și depărtarea.
Poate că nici părinții lui nu sunt părinții lui.
Habar n-am de unde și de când ne cunoaștem
Dacă se privește vreodată în oglindă cu ochii mei. Dacă știe cât e de frumos.
Dacă își iubește marea cea rece.
Tot ce știu e că atunci când în orașul lui plouă, în al meu încep păsările să țipe.