Manual de fotografie: Fotografiile lui Blecher

Poate că cele mai uluitoare impresii despre fotografii, în literatura românească, le-am găsit la Blecher. Max Blecher. În "Întâmplări din irealitatea imediată" povestea cu o dureroasă candoare de adolescent bătrânicios despre bâlciul de la marginea târgului, cu tinere care îşi contorsionau trupurile, copii slăbănogi şi trişti ce dansau agitând clopoţeii agăţaţi de iţari, de căldura sufocantă şi prăfoasă de la amiază, de mirosul cald de mâncare ce ieşea din barăci, de flaşnete şi coame încremenite ale cailor de lemn. Citind despre valsul astmatic al unicei flaşnete, ce se încăpăţâna să cânte undeva pe acolo, cel de dindărătul cărţii nu poate decât să simtă şi mai acut, pe propria piele, de ce "dezolarea bâlciului era nesfârşită". Şi-apoi, după ce simţi ce-a vrut Blecher să simţi, eşti dus - Tu, Cititorul - în faţa barăcilor fotografilor, unde băiatul rămânea ore întregi privind necunoscuţii portretizaţi, chipurile lor ţepene şi zâmbitoare, contemplând în acelaşi timp şi peisajele îndepărtate, cu cascade şi munţi. Acei oameni îi păreau a fi rude între ele, "membrii aceleiaşi familii, porniţi în excursie în acelaşi loc pitoresc unde se fotografiaseră unul după altul". Într-o astfel de vitrină a dat peste propriul eu, conştientizând că portretul imprimat pe bucăţica de carton a călătorit prin ţară, împreună cu bâlciul şi acei necunoscuţi fotografiaţi, expuşi şi ei în vitrina barăcii.

"Înainte de a ajunge în oraşul meu, ea călătorise desigur şi prin alte locuri, necunoscute mie. Într-o clipă avui senzaţia de a nu exista decât pe fotografie. Inversarea aceasta de poziţii mintale mi se întâmpla adesea în cele mai diferite împrejurări. Ea îmi venea pe furiş şi îmi schimba dintr-o dată trupul interior, într-un accident de stradă, de pildă, timp de câteva minute priveam ceea ce se petrece, ca un spectator oarecare. Toată viaţa mea proprie, a celui ce stătea în carne şi sânge dincolo de vitrină, îmi apăru dintr-o dată indiferentă şi fără însemnătate, aşa cum persoanei vii de dincoace de sticlă îi apăreau absurde călătoriile prin oraşe necunoscute ale eului fotografic".

Cititorul e silit apoi să asiste la înmormântarea copilului unuia din fotografii ambulanţi. Trupul lipsit de viaţă, împodobit cu beteală argintie şi straie de sărbătoare, e aşezat într-un mic sicriu expus în faţa fundalului pentru fotografiat. Pânza dezvăluia privirii un minunat parc cu terase în stil italian, coloane de marmură şi copaci aristocratici. În timp ce părinţii plângeau în jurul sicriului, iar fanfara de afară intona o serenadă din "Intermezzo", pruncul mort îi părea nespus de fericit şi împăcat. Însă a avut soarta tuturor morţilor, fiind smuls "din solemnitatea în care zăcea şi încărcat într-o căruţă, pentru a fi dus la cimitir în groapa umedă şi rece care îi era destinată", pustiind parcul ce rămăsese în urmă.

Romanul "Întâmplări în irealitatea imediată" a fost publicat în 1936. Cu mai mulţi ani în urmă Blecher se îmbolnăvise grav de tuberculoză osoasă, de morbul lui Pott. Internat în diferite sanatorii, din Franţa, Elveţia şi România, scrie într-un final "Inimi cicatrizate" şi "Vizuina luminată", mărturii a bolii îngrozitoare şi a imaginilor suprarealiste din "oraşul-sanatoriu" Berck-sur-Mer, unde fusese tratat fără succes. S-a stins din viaţă la 31 mai 1936, când nu împlinise încă 29 de ani. Auzindu-i povestea, un fotograf mi-a spus că poate de asta a murit, deoarece apucase să spună tot ceea ce era de spus. Ostenit şi totodată mulţumit, a încetat să mai respire, preferând să "se stingă" la fel ca lumânările care se pun la capul morţilor, eliberându-se astfel definitiv şi de cumplita durere din oasele măcinate. Nu cred că aşa s-a întâmplat, deşi explicaţia este în tonul şi spiritul irealităţilor imediate.

Blecher povestea că publicarea romanului a ţinut de întâlnirea cu Geo Bogza şi soţia acestuia, la Braşov, în 1934. Amândoi l-au încurajat să-l termine, iar când a fost finalizat Bogza s-a îngrijit de publicarea manuscrisului. Pe 15 iulie şi 21 august 1934 îi trimitea lui Saşa Pană, tot din Braşov, două cărţi poştale. Îi mărturisea că lucrează la "Întâmplările din irealitatea imediată" (pe atunci se numeau "Exerciţii") cu "o înfrigurare ascuţită la extrem".

Nu ştiu dacă există o fotografie cu Blecher, Geo şi Elisabeta Bogza, pozaţi chiar în Braşov. Aş vrea să aflu unde anume s-au fotografiat. În ce clădire, pe ce stradă. Poate că am trecut pe acolo de sute de mii de ori până acum. Pe Blecher îl "ştiu" din câteva fotografii în care zâmbeşte într-un mod incredibil, deşi e imobilizat în paturi de spital. În câteva apare lungit în ciudata trăsură pentru bolnavi - asemănătoare cu o sanie, unde pacienţii sanatoriului francez stăteau comod, fără să se ridice în capul oaselor, în acelaşi timp fiind capabili să-şi conducă bidivii. La anumite ore oraşul de la malul mării avea străzile şi plajele invadate de trăsuri lungi cu domni şi doamne, toţi eleganţi, cu corsete de ghips pe sub haine, pansamente deasupra pielii, sub: medicamente, seruri şi puroi. Lungiţi ca într-un pat, însă conversând şi plimbându-se ca şi cum oasele lor măcinate nu i-ar fi putut împiedica să ducă o viaţă "normală". Pe 25 martie 1930 a fost fotografiat la Berck Plage, în pomenita trăsură, lungit, înfofolit într-un pardesiu, zâmbind cu toată gura lângă un bărbat sănătos, cu pălărie. Ştiu că-i sănătos deoarece nu era culcat ca Blecher. În fundal se zăresc câteva căsuţe neatrăgătoare. De altfel nici fotografia nu e remarcabilă, devine importantă abia prin desluşirea identităţii unuia dintre personaje şi capătă o semnificaţie dureroasă potrivind-o în minte cu paginile din "Inimi cicatrizate" şi "Vizuina luminată". Văzând fotografia mi-am reamintit de: puroi, leşin, dureri acute, vertebre măcinate ca nişte carii, aşternuturi jilave, cloroform, armăsarii morţi de pneumonie, alergaţi până la epuizare de copiii bolnavi, gustarea de câteva centime de la măcelării (din carne de cal tocată, cu sare şi piper, mâncată crudă, fără pâine), burniţă, plăci de gramofon topite pe caloriferul încins, umflături, ace, anestezie, grădina sanatoriului (umilă, "închisă între ziduri ca un animal suferind într-un ţarc"), cât şi grădina de la castel (cu splendide coafuri vegetale, vase de faianţă albastră de cobalt, frunze galbene şi roşietice, cascade, odăi de verdeaţă şi trandafiri albi), cârje, iubiri chinuite între trupuri bolnave, bărbăteşti şi femeieşti, briza tăioasă.

Berck se află pe ţărmul Canalului Mânecii. Blecher îl vedea ca pe un loc ideal unde bolnavii se puteau mişca în voie, mergând culcaţi la cinematograf, la petreceri, conferinţe, magazine. "Cineva a organizat aici viaţa răsturnând-o cu 90 de grade şi viaţa orizontală s-a dovedit perfect posibilă", îşi însemna scriitorul bolnav. Imagini stranii, suprarealiste pentru un om sănătos care, la prima vedere, nu-şi poate da seama despre ce este vorba, presupunând noi că a ajuns din întâmplare la Berck, cu trenul sau barca. Un astfel de vizitator ar fi încremenit în uimire zărind o faleză largă acoperită de trăsuri în care ocupanţii, doamne, domni şi copii, stau toţi înţepeniţi în poziţii nefireşti, cu hăţuri, evantaie sau ţigarete lungi în mâini, cu feţele palide orientate spre soare.

Pe 20 aprilie 1930 a fost fotografiat tot în trăsură, lungit, şi mai zâmbitor. Părea că se încălzea şi că trupu-i era mai puţin dureros. Lângă, în picioare, e o doamnă în pardesiu deschis la culoare, pălărioară cochetă. Poate fi mama scriitorului sau o vizitatoare oarecare. Cu totul nefiresc, pentru mine, arată într-o fotografie făcută la Leysin. Părăsise poziţia orizontală, stând acum în picioare, undeva afară, în zăpadă. E îmbrăcat într-un costum croit cât să stea ţeapăn pe trunchi, cu umerii largi, tari, şi talia îngustă. O batistă albă îi iese din buzunar, şi-o eşarfă cu dungi îi protejează gâtul. Îşi ţine mâinile strânse pe stomac, are privirea îndreptată pieziş spre exteriorul fotografiei, buzele apropiate cât să nu lase la iveală nici măcar bănuiala unui zâmbet. Pare mult mai bătrân. Mai încorsetat (poate tot de bandaje ascunse), cu mai puţin păr în cap, înfrigurat şi trist. O tristeţe neostentativă, ce îşi lasă la iveală doar crusta subţire.