Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe Marmara cu Dacia berlină


Adrian Ţion

22.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La Anticariatul de pe strada I. Micu Klein (altă cacofonie admisă) se "citesc" cu pasiune şi cu voce tare "tomuri" de beri şi "plachete" de tării. Uneori am impresia că agonizanta Arizonă se va muta aici cu căţel şi purcel, deşi spaţiul e neîncăpător pentru fauna artistică a urbei, dornică să răsfoiască ziarele vorbite cu ştiri de ultimă oră în răcoroasa (totuşi) sală de lectură. Localul e o parte din Arizona nostalgicului Romulus Guga risipită prin străzile din apropiere. Mă trag la masa pictorului Călin Anton, fost proprietar de Dacie break (cu anul de fabricaţie 1998, ca şi Dacia mea berlină), actualmente posesorul unui Logan cumpărat în leasing. Îi spun că vreau să plec în Turcia peste două zile.
- Cu Dacia aia albă a ta? întreabă oarecum mirat.
- Da, îi răspund plat, dezinvolt încă.
- Eşti curajos, adaugă zâmbind vag, fără ironie, căci numai cel ce a fost în aceeaşi situaţie cu tine îţi poate împărtăşi bucuriile şi necazurile.

După ce îmi laudă Loganul achiziţionat ca un angajat al firmei, începe să-mi dea sfaturi ce să verific la motor înainte de plecare. Mă cuprinde frica. Ba mai mult, după ce îşi termină berea, vrea să-şi vâre propriul cap sub capotă "să dea o privire", mai ales că maşina îmi e parcată în apropiere, la intrarea în Cimitirul Central. Nici o aluzie la cimitirul de maşini. LUK-ul meu (după numărul de înmatriculare) are doar 8 ani. Ridic degrabă tabla capotei, îi place ce vede, desface filtrul de aer să-l cureţe (cu greu reuşeşte să-l pună la loc) şi-mi dă aviz de plecare.

Neîncrezător în priceperea artiştilor la chestii tehnice, la motoare "cu surprize" trec şi pe la un mecanic. Acesta îmi schimbă cureaua de transmisie, mai meştereşte ceva, facem o probă, motorul sună lin, uniform, aşa că îmi dă şi el aviz de plecare pentru a doua zi.


23 iunie 2006

Plecăm din Clujul acoperit de nori rău prevestitori. Pe la Aiud motorul nu mai sună lin, începe să sughită şi chiar să tuşească. Măi, să fie! L-a prins gripa aviară. Aşa nu vom ajunge nici până în Sibiu. În Alba-Iulia găsim cu greu un Service dosit, ascuns în imensitatea unor hale de beton, pe jumătate părăsite, în paragină. Cu încetineală de ardelean pur-sânge şi pe un ton doctoral, mecanicul stabileşte: trebuie schimbate bujiile. Le schimbă şi pornesc cu el într-o probă. Mă avertizează că el conduce "mai sportiv". Şi conduce ardeleanul meu ca la raliu până într-un sat din apropiere. Nu credeam că Dacia mea e în stare de asemenea performanţe.

Ne continuăm drumul. Motorul nu mai dă semne de gripă aviară, dimpotrivă, parcă zboară. Dar nu putem merge prea tare din cauza ploii. Plouă constant până spre Bucureşti. Dăm peste două accidente pe şosea. Unul dintre ele are drept protagonist jalnic pe un şofer de TIR, normal. Ăştia sunt zmeii şoselelor. Colosul pe roţi zace răsturnat într-un şanţ, în apropiere de Tălmaciu. Conchidem că drumurile noastre sunt prea aglomerate, prea înguste, prea trec prin mijlocul localităţilor, prea mult plouă pe ele şi şoferii sunt prea îndrăzneţi (ca să folosesc un eufemism).

Ajungem spre seară la Giurgiu, după o cursă epuizantă prin Bucureşti după un binevoitor care ne conduce cu un BMW verde spre ieşirea din capitală. În oraşul provincial, cu centrul cochet, plin de blocuri, avem rezervate 3 paturi la hotelul mastodont (în semi-paragină) Steaua Dunării. Coşcogeamite steaua e destul de palidă, aşezată lateral faţă de "calea lactee" a dezvoltării hoteliere din ultimii ani.

Vrem să vedem cum arată Dunărea la Giurgiu. Recepţionera ne spune că Dunărea nu poate fi văzută decât în port, adică la 2-3 kilometri de hotel. Mergem pe un drum desfundat, jumătate în lucru, neluminat şi într-un târziu ajungem în locul viran şi pustiu numit "port". Recunosc, prin întuneric, Căpitănia Portului văzută prin ilustrate şi filme, ne aşezăm pe o terasă cu puţini muşterii la mese. La întoarcere fac ce n-am făcut niciodată. Beau o bere chiar sub nasul poliţiştilor, la localul din colţ, peste drum de "Poliţia Giurgiu", după care mă aşez la volan ca un înger căzut din cer şi conduc 400 de metri pe drumul pustiu spre hotel.


24 iunie 2006

Răcoarea dimineţii ne îmbie să amânăm plecarea căutând prin magazine baterii pentru cameră şi un nasture pentru pantalonii lui Luci, pierdut cu o zi înainte. Când ajungem la vamă, e deja zăpuşeală. Maşinile încolonate pe două rânduri aşteaptă disciplinate. La cele două vame plătim tot felul de taxe. Taxă pentru pod ("Podul Prieteniei", construit în 1954, cu cheltuială se întreţine), taxă pentru dezinfecţie, taxă de drum, taxă pentru taxă. Uşuraţi de bani, o tăiem spre sud. Şoseaua nu trece prin mijlocul localităţilor ca la noi, circulaţia e, parcă, mai aerisită. La Velico Târnovo rămânem uimiţi de pitorescul aşezării. Străzi în pantă, clădiri vechi cu balcoane şi logii, cu arcade orientale la stradă, cu localnici stând pe scăunele pe trotuar tăifăsuind neîntrerupt. Cetatea cu zidurile de apărare răsfirate pe coama dealului dă un farmec aparte ansamblului. Oraşul colinar îl pune la treabă pe Luci care nu mai ştie ce să filmeze şi să fotografieze. Ne despărţim cu greu de fascinanta frumuseţe a acestui oraş. Traversăm Munţii Balcani (Stara Planina) cu înălţimi modeste spre Nova Zagora. În loc de vestitele culturi de trandafiri ale bulgarilor, întâlnim la sud de Gurkovo întinse lanuri bleumarin de levănţică. Se pare că pe malurile lacului Jrebchevo, pe unde trecem, pâlcuri cu parfumata plantă cresc natural, la întâmplare. Înclinaţia localnicilor pentru producţia de parfumuri pare a avea o explicaţie legată de mediu. De la Svilengrad autostrada se aglomerează binişor. La vamă, multe maşini cu număr de Germania. Nemţii vizitează Turcia în număr aşa mare? Ne dumirim numaidecât. Nu sunt nemţi. Sunt turci care lucrează în Germania şi acum se întorc acasă. Ne trezim în plin vacarm. La început erau patru rânduri de maşini, apoi, cinci, şase. Toţi se agită, se vâră în faţă, claxonează. E sâmbătă seara, oamenii vor să ajungă pe la casele lor, iar vameşii bulgari tocmai atunci şi-au găsit să facă schimb de tură. Ne luăm la harţă cu câţiva turci nesimţiţi care vor să se bage în faţa noastră. Luci se luptă cu unul din ei, lumea zbiară, dar nimeni nu intervine. E o atmosferă incendiară! Caut un poliţist. După ce-l găsesc, rămân perplex. Nu mă pot înţelege cu el în franceză şi la urma urmei nu-l interesează cum stăm la rând. E treaba noastră. Se uită la mine ca la un ambalaj aruncat pe jos, apoi îmi întoarce spatele foarte politicos. Măi, să fie! Îmbulzeala continuă. Suntem pe punctul de a ne bate cu cei certaţi cu ordinea. Ridicăm pumnii ameninţători, după care ne liniştim instantaneu. Nu are nici un rost. Suntem singurii care facem apel la un comportament civilizat, la respectul faţă de aproapele. Ei sunt zeci, sute. E clar, îmi şoptesc în barbă. Am ajuns în Orient... unde totul e mai puţin grav.

Vom observa în tot periplul nostru turcesc, pretutindeni, că acolo unde va fi un rând format din două sau trei persoane, cineva grăbit va încerca să intre în faţă. Obiceiul locului.

După vreo trei ore de stat la vamă, ajungem în sfârşit în Edirne, fostul Adrianopole. Peste oraş s-a lăsat pâcla întunericului. Nu vedem mai nimic. Spre cerul înstelat se ridică doar minaretele luminate ale moscheilor pe lângă care trecem. Un vag aer provincial ne întâmpină la coborârea din maşină, undeva în apropiere de Consulatul Român, marcat cu tricolorul românesc atârnat în bernă. Privirile ultimilor muşterii ai teraselor sau magazinelor din jur ne măsoară cu o nedisimulată curiozitate. Chelnerii trag de noi să ocupăm loc la o masă, dar suntem în căutare de hotel sau hostel pentru că în Edirne nu avem rezervare, n-am găsit pe internet. Locuri de cazare însă, câte vrei, la îndemână. În primul hol îngust al hotelului în care intrăm, în spatele recepţionerului, înghesuit sub scară, ne întâmpină portretul lui Ataturk. Nu, nu e patronul hotelului, ci patronul Turciei moderne. Întrebăm de cameră şi deîndată mai apar doi inşi gata să-şi ofere serviciile. Pentru că oferta e generoasă, alegem "Pensyion Star", la câţiva metri mai încolo, cu 10 dolari patul. Luci tratează cu o femeie mai în vârstă în germană. Ne aranjăm bagajele în cameră şi ieşim la o bere în răcoarea nopţii. În Turcia singura bere e Efes. O bere bună. Alta nici n-am găsit. Pe un perete, lângă un părculeţ cu havuz, o pictură primitiv executată, dar intens luminată, ne aminteşte de acest gen de artă propagandistică de pe vremea lui Ceauşescu. În mijloc, părintele naţiunii, primul preşedinte al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk, îndrumând masele spre progres şi civilizaţie. Asta da recunoştinţă celui care a modernizat ţara, azi de 70 de milioane de locuitori. De pe banca din părculeţ se văd minaretele moscheii din Edirne, despre care Luci spune că sunt mai semeţe decât ale celor din Istanbul, de la Agia Sofia sau Moscheia Albastră. Deasupra minaretelor, de la distanţă, nişte efecte luminoase par a se reflecta fluturând aleatoriu pe fondul închis al cerului. Când ne apropiem, constatăm că sunt pescăruşi ce se rotesc în jurul turnurilor în căutare de hrană nocturnă. Pe strada comercială, luminată intens şi cu magazine deschise la miezul nopţii, impresia de oraş provincial dispare subit. Proprietarii magazinelor ne abordează uşor, vorbindu-ne româneşte. Suntem uimiţi.



25 iunie 2006

Ne trezim în chemările la rugăciune, înregistrate azi pe bandă magnetică şi amplificate prin difuzoarele montate în foişoarele minaretelor. E duminică. Ne oprim la o cafea în parcul dintre două moschei. Vizităm Selimiye Camii, Moscheea lui Selim cu 999 de ferestre, construită de Sinan, arhitectul lui Soliman Magnificul. Luci se opreşte la un lustragiu de pe marginea trotuarului ca să-şi aranjeze pantofii nefăcuţi de luni de zile. La mesele de pe trotuare aparţinând localurilor, bătrânii stau fără să aibă nimic pe masă. Toate locurile sunt ocupate. La câte unul mai vezi un pahar specific de ceai pe jumătate plin cu lichidul aromat. Paradoxal, turcii nu consumă cafea, ci mai mult ceai. Bere ioc (cuvânt turcesc), despre alcool nici nu poate fi vorba. Cel puţin nu pe faţă, prin localuri. Religia musulmană îşi păstrează tabuurile. Beau pe ascuns?

O întindem la drum spre sudul arzător, spre Marmara. E o căldură toropitoare, poate 30 de grade Celsius. Partea europeană a Turciei e extrem de fertilă, pământuri bune, nu ca în Anatolia, deşi plouă mai rar. Nu ne miră că holdele de grâu sunt coapte în iunie, iar de pe unele parcele preţioasele boabe au fost deja recoltate. Pământurile sunt lucrate în proporţie mai mare decât la noi, par mai îngrijite, porumbul e crescut binişor, floarea-soarelui zâmbeşte... soarelui şi nouă. Trecem de Keşan şi ajungem în sfârşit la mare. Mai întâi la Egee. Ne vine să strigăm Thalassa! Thalassa! Dar nu vrem să-i imităm pe grecii ajunşi la Marea Neagră cu mult înainte. Vrem doar să facem o baie în mare şi pentru asta o luăm pe un drum secundar în care ne împotmolim înainte de a ne fi satisfăcut pofta de baie. Mai încercăm în câteva locuri, tot fără nici un rezultat. Ba culturile de porumb înaintează până în mare, ba sunt scaieţi şi ţărmul e înalt, ba dăm peste proprietari petrecăreţi care ne fac semn să ne vedem de drum. Ne agăţăm pofta în cui, trecem de Gelibolu, ajungem la Eceabat cu câteva minute înainte de plecarea feribotului. Drumul ce însoţeşte ţărmul rămâne o amintire de un pitoresc desăvârşit. Traversăm Dardanelele în 15 minute şi ajungem în Asia, pe celălalt mal! Cianakkale e un oraş superb, expus razelor soarelui de după-amiază. Găsim Anzac House, unde avem rezervată cazarea. De pe balcon vedem debarcaderul şi palmierii din mijlocul bulevardului. Dăm o fugă pe plajă să facem, în sfârşit, baia mult dorită. La întoarcere, pe trotuar, un bătrân strigă: "Midia! Midia!" Vinde midii proaspete, abia scoase din mare. Evident, nepreparate. O fată curioasă şi, în egală măsură, curajoasă, înghite conţinutul gelatinos, de un brun-violaceu, desprins dintre valvele scoicii de vânzătorul ambulant. Bogăţiile mării sunt prezente pretutindeni, chiar şi pe trotuarele din Cianakkale. Seara, târziu, pe faleză, vedem marele cal troian din lemn, replică la cel construit la Truva, probabila localizare a celebrei cetăţi Troia din Antichitate. Mergem sau nu mergem la Troia? Asta-i întrebarea.


26 iunie 2006

Discuţiile despre abaterea din drum spre Truva, ipotetica Troie, se reiau din nou dimineaţa cu şi mai mare patimă. Luci vrea spre sud, cu toate că urmează să meargă la Izmir peste câteva zile într-o tabără. Îi aduc aminte că ne-am propus iniţial să înconjurăm Marea Marmara. Cedează cu greu şi pornim spre Erdek, micul oraş-staţiune însemnat pe hartă ca loc de belvedere şi popas pentru turişti. Pătrundem pe istmul liniştit al Peninsulei Peramos (Kyzikos) şi drumul coboară şerpuind printre întinse livezi de măslini. Ne inundă o linişte binefăcătoare. Ţărmul abrupt, stâncos în depărtare, marea calmă şi cerul senin sunt într-o armonie desăvârşită. Din loc în loc apar pe marginea drumului smochini cu fructele deja vizibile. Măslinele sunt mici, verzi şi tari, smochinele necoapte încă îmi fac gura pungă. În Erdek găsim uşor cazare la "Deniz Pensiyon", pe malul mării (deniz = mare). Luci se înţelege cu proprietara mai în vârstă tot în germană. Devine regulă: generaţiile mai grele de ani ştiu germana, iar tinerii engleza. Asta în cazul în care te poţi înţelege în altă limbă. Hotărât lucru: cu cei ce vorbesc numai turcă nu te poţi înţelege nicicum. Ioc. Un pat 10 lire, adică 5 euro. În curtea pensiunii sunt nişte nalbe gigantice cum n-am mai văzut. Urmează o zi de plajă pe nisipul fierbinte, relaxare totală, baie în mare şi... o supărare. Luci vrea să facă turul peninsulei cu maşina şi eu mă împotrivesc pe motiv că drumurile pot fi proaste, ca pe la noi cele mărginaşe. Mă bucur că LUK-ul ne-a adus până aici. Nu vreau să-l supun la cazne suplimentare.



27 iunie 2006

Supărarea îi trece abia a doua zi când o luăm puţin pe drumul de coastă, spre Ocaklar, următoarea localitate cu o faleză şi o plajă parcă mai drăguţe. Probabil că se întind astfel de localităţi pe toate ţărmurile peninsulei. O salbă de aşezări cu hoteluri pregătite pentru turişti cum am văzut pe Internet sau prin pliante. Terase îmbietoare la tot pasul. Minunate şi liniştite locuri de vacanţă. Pe strada principală, la umbră deasă, bustul inevitabil al lui Ataturk. Figura lui apare peste tot. Pe monedele de 0,25; 0,50; 1. Pe bancnotele de 10, 20 sau mai multe lire. Ne aşezăm la o terasă şi comandăm merjimek, o ciorbă de linte delicioasă, de fapt o cremă-pastă de culoare brună spre cărămiziu, acrită cu lămâie şi iuţită cu boia. Luci ia o ciorbă de burtă, adică işkembe, la fel de groasă şi bine preparată, cu bucăţile de burtă mărunţite, nu lăsate lungi ca guma de praştie din bucătăria noastră. La întoarcere prin Erdek zărim un Logan roşu cu număr turcesc parcat în piaţa centrală. Mai văzusem unul galben în Edirne, noaptea, transformat în taxi. Tot pe aici, din livezile de măslini, a ţâşnit, la un moment dat, o autoutilitară Dacie albă. La acest capitol, în speranţa că voi primi un onorariu gras din partea firmei Dacia, adaug: în Istanbul am întâlnit două maşini Logan cu număr turcesc şi, din tramvai, reprezentanţa firmei Dacia amplasată într-un loc central, vizibil. La început am confundat multe maşini Renault 12 cu familiara noastră Dacie. Dar nu, turcii au cumpărat şi ei licenţa de la Renault şi multe maşini din acea perioadă mai circulă pe drumurile publice. Şi trebuie să spun că ele arată mai bine decât multe din Daciile noastre hodorogite.

La Bandirma avem din nou noroc. Coborâm spre port, la Bandirma Liman ("liman" alt cuvânt turcesc) şi nu ne trebuie prea mult timp să ne decidem să luăm feribotul direct spre Istanbul. Benzina în Turcia e scumpă, mai scumpă ca la noi, aşa că preferăm să menajăm LUK-ul nostru, să-l scutim de un drum prin destul de lung prin Bursa şi Izmit. Alegem pentru el legănarea pe valurile Mării Marmara. Sună bine: Luk Legănat ca şi Tei Legănat din poezia populară. 50 de dolari maşina, plus trei persoane de la Bandirma la Istanbul. Ne grăbim să nu scăpăm feribotul. Desigur, unul mai mare, înghite şiruri interminabile de maşini şi e mai rapid. Face două ore traversând Marmara. Ne aşezăm la întâmplare pe nişte scaune lângă geam. O tânără amabilă ne conduce în salonul unde aveam biletele. Sunt mai multe saloane, pe mai multe nivele. Tot ea ne explică pe unde s-o luăm ca să găsim adresa hostelului din Istanbul.

Într-adevăr, nu ne ia mult timp până găsim "Cordial House" unde avem rezervată cazarea pentru trei nopţi. Când îl întrebăm de adresă pe un tânăr poliţist şi află că suntem din România se luminează la faţă şi zice râzând "Hagi". Toţi ştiu de Hagi pe aici. Hostelul e în plină zonă turistică a oraşului, în apropiere de Sultanahmet Camii pe o stradă îngustă şi lungă, în pantă lină. Oraşul musteşte de viaţă, de agitaţie neîntreruptă. În Istanbul sunt doar două linii de metrou, transportul urban făcându-se la suprafaţă în cea mai mare parte. Excepţie mai face un fel de funicular vechi subteran care urcă de la Podul Galata spre Turnul Galata, adică o aruncătură de băţ. În schimb, este un tramvai cu o garnitură foarte lungă, modern, dotat cu aer condiţionat, în care urci de fiecare dată cu plăcere ca să scapi de zăpuşeala de afară. Terase la tot pasul pe trotuare, îmbieri insistente să guşti din bucatele localului. Restaurantele se întrec în prezentarea preparatelor culinare specifice. Mesele cu clienţi sunt pline cu diferite feluri de mâncare, dar MÂNCARE, nu băutură. Băutura e un moft satisfăcut mai mult de turişti. Tumultul oraşului nu se stinge total nici noaptea târziu. Din zece milioane de locuitori cât are oraşul întins pe două continente, se găsesc destui care să aibă de lucru şi noaptea, asta în afara turiştilor sau a petrecăreţilor. E cald extrem. Dormim cu uşa de la balcon deschisă.



28 iunie 2006

Ne trezim în sunetele zburătoarelor care trec agitate pe deasupra clădirilor croncănind bizar: pescăruşi, rândunele, porumbei şi chiar ciori. Lor li se adaugă schelălăitul mâţelor din imobilul vecin, stăpâne absolute ale balconului, care caută să alunge pe o nepoftită surată. Pornim după cafea. Dimineaţa, activitatea pe străzi şi prin magazine începe devreme. O cafea turcească într-o ceşcuţă de pe vremea bunicii, pe jumătate zaţ, face 2 lire. Cafea expresso nu găseşti decât în zonele exclusiv pentru turişti, de pildă la terasa din Topkapi. Aleile parcului de pe Divan Yolu sunt pline de hârtii şi ambalaje abandonate. Măturătorii îşi încep activitatea. Pe străzile înguste din jur gunoaiele stau neridicate mai multe zile. Salubritatea e o problemă pentru un oraş atât de intens populat. Pe iarbă, într-un sac de dormit jerpelit, doarme dus un bărbos între două vârste. Pe el nu-l deranjează ţipetele stridente ale pescăruşilor. Cum era de aşteptat, Istanbulul e un oraş plin de contraste.

Cele trei obiective de mare interes turistic, Blue Mosque, Hagia Sofia şi Topkapi Sarayi, sunt aşezate în linie dreaptă, aproape de gara feroviară. Zidurile de apărare ridicate în jurul palatului, dotate cu turnuri de observaţie bine păstrate, coboară până spre ţărmurile Bosforului. În parcul dinaintea intrării, ghizii independenţi îşi aşteaptă clienţii cu câte o plăcuţă atârnată de gît pe care sunt înşirate limbile în care pot da explicaţii doritorilor. Poarta fortificaţiei este impresionantă. Mă şochează efectiv. Nu are nici urmă de lemn. E de vreo zece metri înălţime şi groasă de 20 sau 30 de centimetri. Totul din metal masiv. Evident că nu putea fi pătrunsă, doborâtă de nici un berbec vrăjmaş. Cred că şi cu utilajele de azi turnarea unui bloc metalic atât de masiv ar fi o problemă. Ca să nu mai vorbim de fixarea ei în zid. După primul rând de uşi, al doilea e la fel de impunător. Reşedinţa sultanilor între 1465 şi 1853 se compune din Tezaurul Imperiului Otoman, Divanul, Şcoala Otomană, Haremul, toate aceste clădiri fiind înconjurate de grădini cu palmieri şi oleandri, cu havuzuri şi fântâni arteziene.

Lăcaşul de cult bizantin Sfânta Sofia, terminat în 537, a fost transformat în moschee după 1453, anul cuceririi Constantinopolului de către turci. Moscheea Albastră, cu şase minarete, unul învelit în schele, aflat în reamenajare, a fost construită între 1609 - 1616 pentru sultanul Ahmet I de către Mehmet Aga, unul din fiii lui Sinan. Ameţeşti uitându-te după muncitorii cocoţaţi pe schele. Jos, vânzătorii ambulanţi se iau după tine să-ţi vândă suveniruri, seturi de ilustrate. Îţi vorbesc pe româneşte şi acceptă plata în lei: "Merge lei, merge" strigă după tine.

Seara se încheie cu o bere Efes luată pe o terasă de pe Divan Yolu. 4 lire bucata. Chelnerul ne vorbeşte în româneşte. Nu ne mai miră. Luci întreabă totuşi cum de ştie româneşte. Omul ne spune că soţia lui e din Piteşti. Ce mică e lumea!



29 iunie 2006

Pornim cu maşina prin traficul infernal să vizităm Palatul Dolmabahce de pe malul Bosforului. Trecem pe podul Galata (Galata Koprusu), pe lângă celebrul stadion cu acelaşi nume şi nu putem vizita palatul plin de ornamentaţii exterioare în stil roccoco pentru că e închis. Citim undeva că într-una din camerele palatului a murit Ataturk. În schimb descoperim piaţa de peşte, extrem de animată ziua ca şi noaptea. Ne vom întoarce aici seara la calamari pane cu salate de sezon. Apoi vizităm Marele Bazar în căutarea steguleţului turcesc pentru colecţia de acasă. Găsim într-un loc toate dimensiunile. De la dreptunghiul cel mare, roşu, cu semiluna şi steaua, la formate mai mici, în ordine descrescătoare. Dar vânzătorii mereu se prefac a nu înţelege ce vrem ca să ne dea din cele mai mari şi mai scumpe. Regula asta e peste tot. Comercianţii înţeleg numai cum vor ei. Cel mai bun exemplu e întâmplarea dintr-un local unde vrem să mâncăm Cig Kofte, un fel de carne tocată, rulată ca nişte mici prăjiţi în ulei. Lângă ei se dă yogurt (iaurt) şi salată asortată. Comandăm câte doi "mici" pentru fiecare, deci şase în total. Discutăm cu vreo trei ospătari, le arătăm pe degete. Totul pare limpede pentru noi. Nu şi pentru ei. Când apare mâncarea, în fiecare farfurie erau câte 8 (opt) bucăţi. Ne revoltăm, ei sunt pe punctul de a-şi repara greşeala, dar noi acceptăm, pentru că cei 8 "mici" sunt într-adevăr mici. Pe asta mizau şi ei. Drept recompensă, primim din partea casei un ceai la sfârşit. Fireşte, ne împăcăm. Ne despărţim prieteni, vorbind despre Hagi şi Adrian Ilie, monedele noastre sportive de schimb.

La vest de Bulevardul Ataturk se întinde cartierul Fener sau Fanar, după cum îl ştim noi din cărţile de istorie. Tot din ele am aflat că era cartierul grecesc şi cel mai prăpădit al oraşului. Vrem să ne convingem. Din timpul domniilor fanariote până azi va fi cunoscut şi cartierul ăsta prost famat vreo schimbare. De la Biserica Bulgară, aproape de ţărm, datată 1898, urcăm prin labirintul de străzi înguste, cu imobile dărăpănate, unele părăsite, altele locuite de oameni săraci. Timpul pare a se fi oprit în loc. Toate clădirile sunt vechi, amărâte, cu aspect dezolant. Gunoaie pe străzi, pereţii plini de igrasie degajă un miros pestilenţial. Rufele puse la uscat atârnă pe deasupra noastră, balcoanele sau logiile sunt prost întreţinute, multe geamuri sunt sparte sau numai murdare. Îngrămădită între aceste clădiri în semi-paragină, apare Patriarhia Ortodoxă Greacă, ridicată la 1881 în stil bizantin. Pare un pescăruş înnămolit, pus în imposibilitatea de a se mai ridica vreodată să zboare. Seara, noaptea nu e indicat să treci pe aceste străzi sinistre şi la lumina soarelui. Un chelner mi-a atras atenţia din prima zi să bag sub cămaşă borseta atârnată cu emfază de turist la gât. Ceea ce am şi făcut numaidecât. Dintre aceste scursori s-au ridicat cei ce au ajuns domni pe pământurile româneşti. Şi Brâncoveanu, domn pământean, cu cei patru copii, a fost ucis aici.



De la obsesia martiriului, trec la o altă obsesie: cu numai trei săptămâni înainte, în cadrul TIFF-ului clujean, am văzut filmul documentar al lui Fatih Akin Vedere de pe pod: Sunetul Istanbulului. O anchetă printre cântăreţii mai tradiţionalişti sau mai moderni ai oraşului. O trecere în revistă a boemei artistice mai ales. Vrem să regăsim atmosfera transmisă de film. De pe ecran ajungem direct pe caldarâmul înţesat de curioşi strânşi într-un cerc în jurul unor tineri care dau un spectacol cu marionete. Între turnul Galata şi Piaţa Taxim, la ceasuri târzii, pe străzi şi prin ganguri, tineri cântăreţi în grupuri răzleţe, trântiţi pe jos, pe trotuare, îngână cântece melancolice, ciupesc corzile chitarelor, beau din sticlele ţinute cu grijă lângă ei. În zonă sunt multe magazine cu instrumente muzicale. În acorduri de chitară, Luci ia un Kofte (o chiftea) cu muştar, maioneză şi airan (iaurt cu apă şi usturoi), vrea să-i lase bătrânului care l-a servit un bacşiş de o liră, dar acesta refuză. Insistă să-i dea restul înapoi. E semn că pe aici clienţii nu-şi permit să lase bacşiş. Bătrânul îi înţelege pe tinerii artişti.

Un peşte prăjit se poate mânca în toiul nopţii, direct dintr-o mică ambarcaţiune ancorată lângă podul Galata. Mirosul e ademenitor. Vânzătorii ambulanţi sunt încă prezenţi, în ciuda orei înaintate din noapte, lângă marfă (adidaşi, bluze etc) pe esplanadă sau prin pasajele de aici. E o zonă intens populată cu turişti. Podul destinat circulaţiei rutiere adăposteşte un lanţ de localuri cochete pline cu clienţi până târziu. Farmecul nocturn al oraşului este întregit cu o plimbare pe malul asiatic, desigur, cu feribotul. Cât vezi cu ochii numai lumini, clădiri şi minarete. Pe colina unde este şi Piaţa Taxim se înalţă siluetele zvelte ale construcţiilor recente. Un oraş tentacular, mustind de viaţă secretă, de ambiguităţi cu iz oriental. Ajungem în apropiere de celebrul pod dintre cele două continente. Distanţele şi edificiile sunt la dimensiuni colosale. Secretele oraşului le-ai putea pătrunde, poate, dacă ai avea mai mult timp la dispoziţie. Aşa, rămânem contaminaţi de vraja lui iniţială.

taberei de lângă Izmir. Ne conduce până în apropiere de aeroport, spre ieşirea din această infernală reţea rutieră care e Istanbulul. Pe autostradă, LUK-ul nostru zbârnâie de fericire până la 140 pe oră. Nu ne întoarcem prin Edirne. O luăm mai repede spre nord, trecem prin Kirklareli şi după Derekoy ajungem la micul post vamal, unde trezim suspiciunea vameşilor care constată din acte că şoferul maşinii este acum altul decât cel declarat la intrarea în Turcia. Tergiversări şi copii xerox, ridicarea capotei şi verificarea numărului şi seriei motorului. Mă simt infractor. Când am ridicat capota maşinii, a căzut o piuliţă de undeva, dar nu i-am dat importanţă. Părăsim vama turcească, îngustă, unde e înghesuit ultimul Ataturk (statuie mult prea mare pentru locul unde a fost amplasată). Drumul până în portul Burgas e destul de rău, cu multe curbe, aşa că nu pot băga viteză. La Burgas, lângă strada pietonală, găsim Hotelul Elite, unde 2 paturi fac 23 euro, adică 45 leva. Constat că nu mai pot închide capota, aşa că parchez pentru mai multă siguranţă lângă intrarea în hotel, la vedere. Mâncăm un platou de guvizi prăjiţi pe care îi udăm cu bere Kameniţa, a cărei calitate o ştiam de anul trecut. Denumirea berii vine de la vârful de 2816 metri din Munţii Pirim. Guvizii astfel preparaţi sunt singurii peşti pe care-i pot mânca pentru că nu trebuie să separ carnea de oase.


1 iulie 2006

E încă senin, ceea ce înseamnă că drumul pe ţărmul Mării Negre spre Varna se va întrerupe la un moment dat pentru o baie în mare. Asta se întâmplă într-adevăr la Sunny Beach, o staţiune recentă care se tot extinde, constatăm după şantierele de la marginea staţiunii. Apa mării e bună, atmosfera de pe plajă calmă şi civilizată. Trebuie să recunoaştem că litoralul bulgăresc e mai generos în formele de relief de pe coasta deseori împădurită.

De la Varna, LUK-ul întinde pasul pe autostrada spre Sumen. Se iscă din senin o furtună cumplită, plouă, vântul bate în rafale puternice, capota cu închizătoarea defectă începe să salte periculos în faţa mea. Opresc la o benzinărie, doi tineri încearcă să o repare, fără nici un succes. Mergem mai departe, capota jucăuşă nepermiţându-mi să merg cu mai mult de 80 la oră. Şi aşa mi-e frică să nu mi-o smulgă vântul şi să fac, dracului, vreun accident. Tocmai trec pe lângă două maşini accidentate. Mi-e din ce în ce mai frică să înaintez aşa. Opresc şi leg capota cu două bucăţi de sfoară de la ornamentul din faţă până la baza ştergătoarelor de parbriz. Aşa mai merge. Plouă continuu, s-a făcut rece. Înainte de Ruse cu zece kilometri ne oprim la un motel. 40 leva - două persoane. LUK-ul e în siguranţă peste noapte, chiar sub geamul nostru. La motel e nuntă. Vin autobuze şi maşini mici cu nuntaşi. Toţi nuntaşii au în piept câte o batistă banală ca semn distinctiv printre clienţi. Repartizarea camerelor în motel e foarte bine făcută. Muzica de la nuntă nu ajunge deloc la camera noastră. Îmi amintesc, prin contrast, de apropierea dintre bar şi camere, de gălăgia făcută de nişte beţivi într-un motel de pe malul lacului Bicaz.


2 iulie 2006

La graniţă, aceeaşi abureală cu dezinfecţia. Gripa aviară a existat, s-a constatat ulterior, doar ca să tragă nişte foloase un grup de şarlatani. Şi pe aici se deschid în toate direcţiile "Porţile Orientului". Dezobişnuiţi de drumurile care trec prin mijlocul localităţilor, de la Giurgiu până la Bucureşti avem impresia că traversăm o nesfârşită localitate cu viaţa comunităţii pe strada principală. Căruţe, utilaje cu care se lucrează la drum îngreunează înaintarea.

Ajungem în Cluj seara. E duminică. Service-urile închise. Cum va dormi LUK-ul în stradă fără să aibă pătura trasă pe el? Dacă vreun binevoitor va extrage bateria sau altceva după ce va constata că nu se închide capota. Un vecin îmi spune că toată problema capotei poate fi rezolvată extrem de simplu. Cu un ştuţ. Bine, dar de unde să-l iau? Magazinele de piese auto închise şi ele. Încerc în două locuri, abia în al treilea e deschis. Dau 3 lei 50 şi-mi prind ştuţul pierdut cu o piuliţă. Asta era! Abia atunci îmi amintesc faptul că un angajat de la Dacia Service mi-a reglat închizătoarea capotei, uitând, probabil, să strângă la loc piuliţa provocatoare de panică.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • cronica tarzie
    groza, 28.04.2011, 13:04

    un mod placut de a trece o ora in care elevii cu care trebuia sa lucrez invata Imnul Regelui Multumesc mi -a facut placere reintalnirea cu acele locuri si amintiri si clipe si multe si placute si dorite Repetitio est mater studiorum Succese succesive la scris si la restul

Spacer Spacer