Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Falsificarea scandalului (literar, dar nu numai) în societatea românească


Bogdan Ghiu

15.10.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Literatura română este ucigător de cuminte. Nu face scandal, nu produce scandaluri, nu scandalizează pe nimeni, se mulţumeşte cu "scandaluri" acceptabile, suportabile, de suprafaţă, pur mondenei: se dă în vînt numai după scandalurile exterioare. E un Don(au) mult prea liniştit. Literatura română nu declanşează scandaluri nici înăuntrul, nici în afara ei.

Scandalul literar este însă de (cel puţin) două feluri: un tip de scandal propriu-zis, imanent literar (rupturi de convenţii şi habitudini), şi un tip de scandal anecdotic, legat de personaje sau instituţii literare care pot comite fărădelegi.

Interesant pentru literatură nu poate fi decît scandalul propriu-zis literar. Adică irupţia neaşteptatului. Or, pentru o literatură viabilă, sănătoasă, ar trebui să existe recurent astfel de scandaluri.

Pe de altă parte, trebuie să fim conştienţi de faptul că de la avangarde încoace, cu toate trena lor de inerţie istorică academizată, scandalul literar şi artistic nu mai este posibil: în artă s-a "scandalizat" totul. Şi tocmai de aceea, arta a încetat să mai scandalizeze social şi a devenit o ocupaţie productiv-burgheză oarecare: o industrie comandată de comerţ, adică de "piaţă". Separaţia, azi, dintre valorile cu adevărat istorice, creatoare de stil, moravuri şi istorie, şi cele de piaţă a devenit greu practicabilă. "Scandalul" artei a fost resorbit şi funcţionalizat ca industrie de piaţă. Scandalul s-a industrializat şi s-a falsificat în însăşi substanţa lui necesară.

Piaţa a transformat literatura, după modelul televiziunii, într-un scandal permanent, care însă nu supără pe nimeni, nu (ne) rupe de nimic şi nu creează noutate: "scandal" mărunt, obligatoriu, automat, în flux continuu. Piaţa a falsificat şi maimuţăreşte, domesticind-o, noţiunea de scandal literar, care, în modernitate cel puţin, fusese însuşi motorul artei. Acest motor se produce astăzi în serie şi nu mai interesează, tocmai de aceea, pe nimeni. Trăim într-un scandal neinteresant, continuu. Ne hrănim din scandaluri tocmai pentru a ne proteja de Scandalos, Intolerabil, Insuportabil. Centrată pe noţiunea contradictorie de scandal continuu, din raţiuni de marketing şi de publicitate, literatura nu mai scandalizează astăzi pe nimeni. Scandalul părăseşte istoria pe uşa din dos, lăsîndu-şi în urmă fantoma birocratică

Scandalul propriu-zis, pertinent literar odată, astfel, neutralizat şi funcţionalizat, generalizat, uniformizat şi, deci, evacuat (ruptură inclusă), nu ne mai rămîne, spre deliciul existenţei mediatic "de senzaţie" pe care o ducem, decît cel mult scandalul exterior literar. Dar nici aici, la noi, lucrurile nu stau prea bine. Sîntem la fel de "pioşi".

Nu ştim să ne scandalizăm de personaje şi fapte scandaloase. I-am ucis şi plastifiat pe scandalagii cu adevărat literari, dar trăim mulţumiţi în compania scandaloşilor.

Faptul general cel mai scandalos din cultura română actuală mi se pare însă cultura falsului: falsa şi redusa scară de valori, inapetenţa pentru diversitate şi diferenţă, finitul gustului literar, simulacrul comod. Altfel spus, industrializarea de piaţă a valorii călduţe, mici, nederanjante. Şi privilegierea, promovarea falselor scandaluri propriu-zis literare şi culturale, falsificarea înseşi noţiunii de scandal valoric. Dominaţiile şi monopolizările acordate (de către un public nerezistent căci neexigent, pervertit şi măcinat de scandalurile intime cu care a trebuit să convieţuiască istoric) ale interesului şi tematicii publice. Inexistenţa criticii şi pasivitatea publicului, care se autosatisface uşor cu, nu întîmplător, produse culturale ele însele masturbatorii. Afectările. Combinaţiile fascistoide de conservatorism arierat şi succes de piaţă. Periculozitatea soft, disimulată, avid comercial ambalată, a seturilor de valori, scopuri şi idei propuse şi acceptate de un consum rumegător, fals hrănitor.

N-am fost niciodată victima unui scandal literar pentru că nu mi-am propus, comod-cinic, să produc aşa ceva pentru a mă afirma.

Scandaloase mi se par în actualitatea imediată: a) extraordinarul succes al unei cărţi precum Omul recent, care ratează decisiva teză pe care îşi propunea s-o susţină; falsa filosofie din ea, falsificarea gîndirii aclamată de public; b) mulţumita de sine incultură şi autosatisfăcuta mărginire de orizont ale autorilor tineri, care redescoperă roata stricînd-o; c) "filosofia" de sarma metafizică, pe cît de mediatizată, pe atît de găunoasă şi de paralizant-periculoasă, a unui Dan C. Mihăilescu (ca tip).

Cum existenţa publică nu poate fi asigurată şi apreciată în România decît prin scandal, care ajunge să devină normă şi, deci, să treacă neobservat, ar trebui pur şi simplu să ne întrebăm, invers: cine nu e scandalos în viaţa publică românească?

Fiind măruntă şi nepregătită pentru ceea ce unii cercetători numesc deja "spaţiul literar global", nu mă interesează, cu infime excepţii, literatura română actuală. Sau, ca să mă fac înţeles: nu pun botul. Îmi ajunge, pentru ea, privirea periferică: singura care i se potriveşte. Dar aşa-zisa Istorie a literaturii române a lui Alex Ştefănescu este un astfel de scandal, minor însă, derizoriu, deci tipic. Am spus deja: nu suportăm scandalurile mari, adevărate, ci ne complacem într-o atmosferă de scandal continuu, nepretenţios şi nepericulos. Există o artă a scandalului, şi chiar culturi ale scandalului, pe care însă nu le cunoaştem. Am avut însă şi momente mai bune: Cioran, de exemplu, Marele Falsificat, tragedia transformată în operetă de către corifeii-i de piaţă.

Informaţiile, în general, nu se "deţin", ci se produc. Scandalurile adevărate, autentic literare şi culturale, cu urmări lungi - adică exact cele de care ne temem - presupun exegeză, fie şi implicită. La aşa ceva, da, pot spune că lucrez, sau m-ar interesa să produc.

Cînd scandalul înseamnă franc-parler, spunere verde-n faţă a unui adevăr intolerabil ascuns, în mod conştient sau inconştient, individual sau colectiv, da. În astfel de momente, scandalul este obligatoriu. Socratic, filosofic obligatoriu. Căci orice societate doarme, şi tocmai de aceea (şi numai aşa) şi creşte somnambulic, "organic": în somn. A noastră, mai mult, poate, ca oricare. Acum, la noi, mai mult, cert, ca oricînd. Nu mă interesează scandalul ca formă de convieţuire, doar scandalul ca eveniment capabil să modifice substanţa. Consider, însă, scandalul o formă perversă de socialitate, falsificată căci falsificabilă. Adică exact ce se întîmplă şi la noi, şi în lume, la noi însă mult caricatural şi decomplexificat (deci cu atît mai vizibil, mai epatant: aşa ne "integrăm" şi ne "sincronizăm" noi).

Nu vom avea scandaluri publice autentice, de substanţă, decît atunci cînd vom avea o presă adevărată, una care să producă, nu doar să se hrănească din scandaluri, dumicîndu-le. Dar asta este o altă - şi imensă - problemă.

În atmosferă socială de scandal, scandalul nu este posibil.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer