Luna lui ianuarie o deschid cu crearea propriei tobe șamanice. O dorință însămânțată în perioada facultății, dar care a avut nevoie de mai bine de un deceniu ca să crească. Timp de trei zile mă simt transpusă într-o altă dimensiune, una a ritualului, a studierii și alchimizării elementelor. E un proces solicitant, dar pur meditativ - tăierea pieilor de căprioară, înmuierea în apă a fâșiilor subțiri care urmează să devină șnururile de legătură ale tobei, întinderea pieii în tensiune pe rama lucioasă de lemn. La final o privesc captivată. Mintea mea nu se poate abține să nu facă o analogie a întregii experiențe cu cea a travaliului actorului în crearea unui personaj. Șase luni mai târziu cânt la toba șamanică într-un performance pe creasta vulcanului stins de la Racoș.
Miezul lunii ianuarie înseamnă noi reprezentații la unteatru cu spectacolul meu de suflet, Venus in Fur, reluat în toamna lui 2022 după o pauză lungă cauzată de pandemie. Am întâlniri cu cei de la Reverb.44 și creatoarea de bijuterii Maria Dima pentru elaborarea scenariului unui scurtmetraj experimental. În orele în care Agnes e la grădiniță strecor și discuții pe zoom cu colegele de breaslă, Iulia Verdeș și Ruxandra Simion despre proiectul nostru, Anxietăți urbane - câștigător al call-ului inițiat de cei de la Arcub pentru București Re:imaginat. Ne propusesem să ducem mai departe un demers artistic pe care Ruxandra îl începuse cu textul ei performativ Anxietăți Milenale, explorând anxietatea personală și colectivă alături de locuitori din cartiere diverse ale Bucureștiului. Structurat pe trei etape, proiectul ar fi demarat cu o serie de ateliere de scriere creativă pornind de la propriile anxietăți și workshop-uri de gestionare a emoțiilor prin tehnici din arta actorului. Pasul următor prevedea selectarea și transformarea textelor scrise într-un performance și o instalație sonoră cu structură itinerantă, dorindu-ne să purtăm spectatorii într-o călătorie prin cartiere ale Bucureștiului pentru a explora poveștile despre anxietate aferente fiecăruia. Etapa finală implica transpunerea instalației în spațiul virtual, urmând să generăm o hartă animată și interactivă a Bucureștiului. O hartă a anxietății urbane.
Obiectivele noastre de re-conectare afectivă a locuitorilor orașului, de dezvoltare a unei practici artistice terapeutice, de înțelegere a contextelor sociale care cauzează anxietate cât și planul bine pus la punct - de la buget, parteneri și spații antamate - au rămas la nivel de apreciere. După un pitch al proiectului de 5 minute în fața unei comisii în cadrul incubatorului de idei din luna februarie și un așa zis târg organizat de către Arcub care avea ca scop atragerea investitorilor - al cărui anunț a avut mai multă vizibilitate în publicațiile online decât ideile în sine - ne-am trezit, două luni mai târziu, așteptând. Sătulă să primesc răspunsuri evazive din partea instituției mai sus menționate, hotărăsc să găsesc măcar o parte din finanțare. Lucru care se și întâmplă, dar din nefericire nu reprezintă un stimulent pentru cei de la Arcub ca să demarăm proiectul. Eu și colegele mele rămânem cu un gust amar, însă ne promitem să nu abandonăm corabia.
Pe portativul lunii februarie s-au așezat afrettando pe lângă zilele de spectacol și câteva de filmare pentru ultimul lungmetraj în regia lui Tudor Giurgiu, Libertate. În furnicarul platoului de filmare mă regăsesc cu oameni dragi pe care nu îi revăzusem în ultimii ani - teribilii ani marcați de fierul încins al izolării și al spaimei care oprește respirația. Simt profundă recunoștință că sunt acolo și că îmi aduc aportul la ecranizarea unei povești cruciale, recreerea unei fâșii din istoria noastră: Sibiu, Decembrie '89.
În același ritm alert, dar productiv, finalizez alături de Maria Dima și echipa de la Reverb.44, scurtmetrajul experimental creat pentru o piesă de bijuterie desăvârșită, aparte. De la scenariu, producție, filmare ne declarăm mulțumite de creația noastră. Am reușit să înglobăm în câteva minute de film teme care ne preocupă de câțiva ani încoace - atât pe mine cât și pe regizoare, Casandra Topologeanu și pe maestra bijutieră, Maria - precum arhetipurile femininului, conștientizarea și experimentarea lor, dualitatea și alchimia elementelor. Pentru cei curioși, In fieri se poate viziona în online.
8 martie. Ziua Internațională a Femeii coincide cu ridicarea stării de alertă în România. Cu o săptămână în urmă colaborez cu fotograful Balint Hajagos și asociația ANAIS, în cadrul unei ședințe foto/video, pentru o campanie de sensibilizare și informare despre violența domestică: Unele măști rămân. Numărul de cazuri Covid-19 scăzuse în ultima lună, prin urmare autoritățile decid să renunțe la restricții, inclusiv la obligativitatea purtării măștilor. Totuși, unele măști rămân! Sute de mii de femei din România vor avea în continuare nasul și gura acoperite. Pandemia violenței domestice nu a trecut.
În aer se simte primăvara. Pământul dă semne de dezmorțire și mă izbește nevoia de a dispărea măcar pentru câteva zile din vria orașului. Îmi promit că după ziua de naștere a fetiței mele - împlinea doi ani și urma să o sărbătorim pentru prima oară cu o petrecere cu invitați - fugim în natură. Reușim abia în aprilie. Între timp încep să lucrez cu cei de la Creionetica ca voice-over la un proiect mai mare pentru World Wildlife Fund CEE: The Climate Heroes. O serie de video-uri animate care au instruit peste 120 de tineri din Bulgaria, Cehia, România și Serbia; o resursă foarte bine gândită pentru a-i încuraja să devină mai conștienți de rolul pe care îl ocupă în lupta cu schimbările climatice, dar și să îi învețe cum să-și folosească propria voce pentru a-i inspira pe cei din jur să trăiască în armonie cu natura. Mă încântă că pot să-mi folosesc vocea sau imaginea în genul acesta de campanii. Simt că sunt și eu o piesă din motorul de transformare a lumii înconjurătoare.
Lunile următoare vin cu alte job-uri de voice over, dar și de dublaj pentru filme străine. Devin vocea personajului lui Sigourney Weaver în Avatar, atât cel din 2009 cât și cel din 2022. Mă surprind visând la momentul în care o să revăd filmele, dar de data asta împreună cu Agnes. Fug de la un studio de producție la altul, mai dau niște castinguri, joc ultimele reprezentații cu Venus înainte de vacanța de vară și filmez două scurtmetraje. Evident, intrasem din nou pe pilot automat. Îmi petrec zilele făcând, dar nu și simțind. Deposedată parcă de propriul sine și într-o căutare bâjbâită a acestuia. Lansez în univers o rugăminte. Aceea de a mi se oferi o experiență care să mă propulseze într-o altă dimensiune. Universul îmi răspunde printr-un anunț pe Facebook a unei rezidențe artistice și program de mentorat. În noaptea de sânziene trimit aplicația pentru Magma Residency.
Eram într-o sală goală de cinema și urmăream R.M.N., filmul lui Cristian Mungiu, când am simțit că îmi vibrează telefonul. Un mail care mă anunța că fusesem selectată, din peste 200 de aplicanți din toată lumea, pentru a participa la rezidența de două săptămâni și showcase-ul de la Vulcanul stins și Lacul de smarald din Complexul geologic Racoș, județul Brașov. Oficial, Zeyla Tomlyn - cântăreață și compozitoare, trainer vocal și energetic, spirit cu o intuiție fină și un umor pe măsură - mi-a fost mentor în această călătorie. Neoficial, tot și toate ce mă înconjurau au contribuit la acest proces transformativ de reconectare cu corpul meu, vocea mea autentică, de contopire a sufletului cu peisajele multidimensionale pe care natura de la Racoș le oferă. Performance-ul creat pentru showcase-ul Magma, această experiență senzorială pe pământurile ultimei erupții vulcanice a Munților Carpați, oferea spectatorilor prilejul de a reintra în contact cu elementele primordiale - pământ, foc, aer, apă. Un traseu inițiatic prin labirintul sinelui și al naturii, cu momente de cântec, dans, actorie și de oglindiri ale sufletului în noi, cei trei performeri, ori în te miri ce colț al naturii monumentale.
După două săptămâni departe de Agnes - perioadă marcată și de dor și frământări, fiind prima dată când plecam de lângă ea - mă întorc în București cu gândul să zburăm spre mare. Petrecem o săptămână la casa unor prieteni care locuiesc și pe litoralul Greciei. Casă care până spre finalul sejurului se umple de râsete cristaline de copii, scoici și fire de nisip. În ultima săptămână din august îmi respect o promisiune mai veche. O duc pe Agnes la Constanța ca să își vadă străbunica și plaja Trei Papuci, plaja copilăriei mele unde mă ducea bunicul meu în fiecare vacanță de vară. Sălbăticia locului și marea care scânteia sub soarele dogoritor mă hipnotizau pe atunci. La fel și bunicul; acel om care-mi părea rece, prins în mrejele propriei lui minți și pe care am apucat doar parțial să-l descifrez în orele petrecute pe plajă. Acum, la Trei Papuci nu mai găsești nimic sălbatic. Poate doar în limbajul unor inși întinși la soare. Hipnotizante sunt doar șirurile de case interminabile din complexul rezidențial construit în ultimii ani. Însă, jucându-mă cu Agnes în apa liniștită a mării am avut, preț de câteva secunde bizare, familiara senzație că lângă noi înoată el. Bunicul.
Ultimele luni ale anului îmi aduc un nou rol. De data aceasta într-o nouă colaborare cu regizoarea spectacolului Venus in fur, Elena Morar - o instalație performativă/teatru labirint despre accesul la avort. Ce faci când nu poți să alegi în siguranță? Inițiatorii, Centrul Filia și Asociația pentru Moașe Independente doresc să semnaleze limitarea accesului la avort la cerere în România. Conform datelor culese de către cele două organizații - care au reprezentat și materialul suport pentru scrierea dramatică - în primele șase luni din 2022, 13 județe din țară nu au raportat niciun avort la cerere. În trei dintre acestea nu există acces la avort nici în sistemul public, nici în cel privat. În ultimii trei ani peste 300 de românce au făcut avort în condiții nesigure, precum femeile din epoca ceaușistă. Femeia din trecut - rolul pe care l-am jucat timp de 8 reprezentații - nu a rămas în trecut. Am deschis ușa primei camere din teatrul labirint pentru, pe puțin, 100 de persoane. La fiecare 15 minute intra câte un spectator, un invitat la masa de Crăciun. Însă pe masă așez în locul platourilor cu aperitive, obiectele de tortură la care femeile recurg din disperare: umerașe, andrele, sonde, croșete, frunze de mușcată... Un articol despre cum s-a simțit întreaga experiență a instalației performative a apărut în publicația Vice. În mine a lăsat șanțuri adânci săpate de furie. În ochii și opiniile multor spectatori am văzut că mentalitatea nu s-a schimbat. Libertatea femeii de a alege nu există în țara asta.
Finalul lung de toamnă a lui 2022 - căci de la o vreme intrăm în iarnă abia prin ianuarie - s-a scurs prin mine ca o substanță care intră tot atât de bine prin piele cât și prin retină. În lumina ușor estompată a dimineților, îmi săvârșesc practicile deprinse pe perioada rezidenței - de revenire în corp și energizare a acestuia, de trezire a simțurilor - ca apoi să pornesc spre datoriile lumești... Casting-uri, înregistrări de voci, spectacole, zile de filmări. Le onorez cu recunoștință și prezență de spirit. Concomitent, mă onorez și pe mine lăsându-mi rădăcinile să se înfigă cu poftă în pământ și înălțându-mi coroana - precum un copac - mai aproape de ceruri.
