În cele ce urmează, Florin Iaru a formulat câteva gîndulețe (nu gânduri) după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Grafoman și Sperietoarea - toate textele aici.
*
Am citit producția ultimă cu sentimente amestecate. Temele, zic eu, au fost generoase: Grafoman și Sperietoarea. Sperietoarea era nițel mai grea, pentru că un sentiment întunecat, apăsător, de teamă și neliniște, cum presupunea tema, are nevoie de un număr mult mai mare de cuvinte. Așadar, singurele soluții pe scurt erau umorul și surpriza. Prozele care au încercat să producă neliniște au eșuat, nu pentru că tema ar fi fost deficitară sau ideea neadecvată, ci pentru că forma, cum am spus mai sus, este nepotrivită unei tratări dramatice, sumbre. Degeaba scurtezi la maxim enunțurile, ele rămîn corecte, în principiu, dar nu creează atmosfera. Iar încercările de poetizare retează elanul cititorului.Cu "grafomanul" avem altă dandana. Nu toți au înțeles ce înseamnă termenul ăsta, ar fi trebuit să consulte mai întîi un dicționar, ca să-și limpezească ideile. Ar fi aflat că grafoman nu e numai cel care scrie mult, ci neapărat cel care scrie și fără valoare, fără har, în cantități industriale și care este, în plus, atît de plin de sine, că nu-i ajungi nici cu prăjina la nas. Din cauza asta, titlul e inadecvat multor povestiri, dar am trecut peste asta: hai să vedem cum sună povestea. Și cum a sunat? Cînd mai bine, cînd mai rău. Mă gîndesc că poate n-ar fi nepotrivit ca autorii să-și facă mîna și în povestiri mai lungi, de 1.000-5.000 de semne, altfel vor ajunge prizonierii unei cutii în care nu încap toate ideile.
(poveștile integrale le găsiți aici)
1. Sperietoarea
Caterina Tudorache
Cele 4 babe moțăiau. Fată, da' ce se dă aici? Ne dă ăștia plasă? Are și ulei? Taci fă, că e ședința comunală. A dat cafea? Chioara, cu radarul de mocăciuni activat, le făcu semn că nu e nicio urmă de nimic de luat acasă de la masa cu pliante. [...]
Ce început bun, stricat de un final care nu se pupă cu el neam. În timp ce babele moțăinde sînt vii și autentice, "sperietura" de la coadă e facilă și cam trasă de păr.
Andra Toropoc
Nu se știe cum a ajuns în pomul înalt de la poșta Vitan umerașul cu rochia aceea atârnată pe el. Stă de la începutul verii și mi-am zis că a pierdut cineva un pariu [...]
Iar un început bun, care propune o poveste pe care sînt dispus s-o urmăresc, pentru că sînt curios. Doar că sfîrșitul nu se dezvoltă, devine poetic, iar eu, cititorul, nu mai aflu nimic de aici încolo. Nimic nou.
Lidia David (ce nume, Dumnezeule, ca al unei scriitoare de mare calibru de peste mări și țări!)
[...] Ajunsă sus, deschise ușa pe care scria Camera lui Dan și se ascunse sub pat. [...] Umbra se ivi cât era de lungă. De-a ce vrei să ne jucăm? întrebă ea, timidă. De-a ucide-i pe mama și pe tata, răspunse el cu elan.[...]
Atît am reținut dintr-o proză în care autoarea nu a surprins ce era mai mișto în propria idee. Finalul care urmează e o propoziție banală, da' banală rău (și chinuită în română): Umbra prinse a tremura, în deplin acord cu anteriorul clasic se prelinse pe scări.
Costi Gălățanu
[...] Au găsit-o în pădure, bâzâită de-un roi de muște, sub un stejar pe jumătate uscat, cu fața tumefiată, legată de picioare, strângând ceva în pumn. [...] Ordinul Steaua Roșie.
Iată o poveste de război (1944), care ar fi putut fi o schijă edificatoare. Un viol și o crimă în vreme de război. Însă tot clou-ul poveștii e înmuiat în zeamă literară de acum vreo sută și de ani: Petruța era a mai frumoasă din sat. Ochi ca două găuri negre, de se pierdeau feciorii-n ei, păr ca mura (zău?) și un trup de zână. Mai era și isteață foc. Puștoaică, de-abia ce împlinise șaișpe ani, dar era coaptă, numai bună de cules. Aferim, nu, că ni se apleacă. Oare de ce nu or vrea oamenii să spună o poveste și vor neapărat să fie poetici?
Gheorghiță Mircea
Naltă, slabă și zăludă...
Atît. Restul e complicăciune care ar fi meritat măcar o nuvelă. De ce am dat cele patru cuvințele? Pentru că am crezut că voi avea o pastișă haioasă la Topîrceanu, "botezînd natura udă / cu-n mănunchi de ciumafai". N-a fost să fie!
Ana Vlad
[...] În ziua-n care nu s-a mai ridicat din pat, pe la-ncheieturi îi ieșeau paie. Duceți-mă-n grădină, i-au fost ultimele cuvinte. Au proptit-o de-un par, c-o pălărie pe cap.[...]
Lipsa acută a concretului m-a împiedicat să văd. "Show, don't tell" ar fi sfatul pe care să îl dau autoarei. Vreau să văd, să o văd.
Magdalena Daminescu
Seara nu voiam să ne culcăm, săream pe pat ca pe trambulină, ne întreceam care sare mai sus. [...] Într-o zi, scotocind prin pod, am dat de masca de gaze.
Din nefericire, proza poetizează, se înduioșează. Cam așa: Biata mama nu se îndura să ne strice cheful... Când distracția era în toi... Mult timp nu am aflat ce era, dar avea efectul scontat... până uitam de sperietoare și o luam de la capăt. Presupusa surpriză e atenuată, sperietoarea nu mai e sperietoare și mă tot întreb cine agita masca dincolo de fereastră?
Florentina Enache
Gelule, vezi că pe seară avem program; vorbii cu Nelu, termină cu căzanu' și face degustare. Muieri-sa e plecată la fată până marți, a mea e pă seriale. Vine și Mitu, îl știi dă data trecută, ăla cu micii. Ia tu șeptica și ceva murături că de restu' ne ocupăm noi. Nu pot bă, că e scorpia acas', mi-a făcut asta program. Cică să mă duc acu' să fac baie, înainte de cina romantică, ce dreaq o mai fi și aia. Aoleo, ia d'aci o gură, dă curaj. Vii când termini, dacă mai poți. Hai, succes. Mă duc la Nae că ș'ăla are cărți.
Am rîs, dialogurile (băiețești) au naturalețe, iar poanta (o partidă romantică de sex e sperietoarea) mi-a adus aminte de "Familia Bundy". Am citat-o integral.
Andrei Lămureanu
Din păcate, nu am ce să remarc, cu excepția stîngăciilor formale și generalizatoare: Seara veni cu îndurare peste pământul însetat, cu lătrat de câini și femei care-și chemau odraslele [...] apoi îi dădură cu toții uitare
Monica Bologa
Afară e întuneric, fereastra larg deschisă, eu sunt în pat. O cioară stă de ceva vreme pe pervaz și mă privește. N-o alung, că-mi place s-o privesc și eu. Iubitul meu e la baie, face duș. Cobor din pat încet, pășesc tiptil spre baie, pe hol e întuneric, mă ghemuiesc lângă ușă, lipită de perete, și aștept să iasă. Face pipi, trage apa, se spală pe mâini. Când deschide ușa sar pe el ca o bestie cu păr. De la sperietură, am primit un cot în gură de-am rămas fără doi dinți. Cioara și-a luat zborul și s-a tot dus.
Am rîs, deși e dramatic. Iubirea și surpriza ca sperietoare. Asta, da, găselniță! De ăia doi dinți din față chiar mi-a părut rău. Și am văzut scena de parcă aș fi fost acolo.
Alex Caragian
[...] Dar mama Dvs este moartă. De aceea am și adus-o. Vorbiți zilnic cu morții și când vă aduc unul viu vă eschivați. Of, Maman ai avut dreptate, să mergem.
Ce idee mișto, subminată de introducere și cuprins!
Paul Dârvariu
Cu primul s-a întâmplat în noaptea nunții. S-a înecat cu un zgârci și dus a fost. L-am înmormântat în costum de ginere, fără să ne fi cunoscut ca femeie și bărbat. Al doilea m-a lăsat grea. Mi-a venit poftă de caise, l-am trimis în livadă și s-a rupt scara sub el. Al treilea era mai în etate. Zicea că suferă cu stomacul, lua câte o pastilă albastră în fiecare seară și a murit, fericit, între picioarele mele. [...]
Și? Și? Și? Zic eu în culmea curiozității. Aștept, mai vreau ceva grandios! Of, finalul se dezumflă pe măsură ce îl citesc. Ce păcat de crescendo-ul poveștii!
Silvia Ștefan
[...] De gardul ei se sprijină-n cot femeia din paie. A fost o vreme când ei erau iubiți [...] Oare poartă broșa ruginită pe ilicul din lână? I-o trimisese deunăzi, prin porumbelul voiajor.
Interesant. O iubire imposibilă între două sperietori. Ce fain! Din păcate, Parc-ar vrea să cuprindă Pământul întreg, ori boierul stăpânea întreaga moșie nu sînt din aceeași poveste.
Laura Stanciu
Ora de germană la a V-a B era joia. Unul dintre elevi ținea de șase. Când apărea silueta profesoarei la capătul holului, striga Achtung. Frau Sotir înainta încet, cu capul ușor într-o parte, cu catalogul sub brațul pe care-și ținea poșeta. Ca o corabie ce acosta în port. Când intra în clasă, înlemneau toți. La litera A erau trei. Toți ziceau numele în gând. Aman, Ariton, Astaloș. Ea dădea paginile lent, de parcă citea și adresele. Trecea prin catalog în liniște, uitându-se și în sală.
Și aici, după un parcurs fără greșeală, în care știu deja cine e sperietoarea, aștept "bau"-ul final. Care nu vine.
Dan Banu
O ridicase Glod a lu Mătrăgună, ca să apere de păsări cei câțiva pruni plantați în viroagă. La nici două săptămâni o pereche de hulubi și-a făcut cuib în mâneca stângă. Vreo trei-patru luni mai târziu două stăncuțe s-au mutat în mâneca dreaptă, iar gașca de măcălendri au umplut pălăria în toamnă. Ciorile s-au adăpostit în mantaua cu nasturi metalici sclipitori abia un an mai încolo. [...]
Bun. Și după ce m-ai fezandat de mi-a lăsat gura apă, trebuia să vină un trăsnet. Acum era momentul. Dar autorul s-a speriat și a fugit. Într-o regulă nescrisă, trebuia, la final, să dau nas în nas cu "Glod a lu Mătrăgună".
George Dometi
[...] Era atât de înalt că îl foloseam pe post de umbrelă. Acoperea soarele atunci când furam fier vechi. [...]
Din păcate, autorul s-a gîndit că n-ar fi rău să ne prezinte in extenso viața lui Zizu: Zizu era singurul care își amintea cu drag de nunta lui de la 9 ani. și Acum arunc ultimul pumnul de țărână, corbii croncănesc. Să-i fie țărîna ușoară.
Aurelian Țolescu
[...] tata a început să mă sperie cu blândețe: nu-i nimic dacă nu intri la facultate, faci armată, apoi te face tata tipograf, te însori, îți dă casă de la serviciu și ești un om făcut. [...]
Din păcate, restul poveștii e banal, un soi de rememorare blîndă și fără zvîc.
Carmen Tot
Căminul era departe de oraș, nu auzea nimeni când urlam. De trei ori am fugit peste câmp, crezând că voi scăpa. Ultima dată când m-au prins, m-au bătut până m-am pișat pe mine. Într-o zi, însă, o fată cu care nu vorbeam, căci avea o privire care mă înfricoșase mereu, mi-a zis că în cei cinșpe ani de orfelinat a aflat o cale de evadare. M-am temut, dar, cu toate astea, în noaptea următoare am intrat în camera ei și dus am fost, preț de câteva ceasuri.
Nu pot să spun, dragă autoare, cît am regretat finalul. Ai condus bine acțiunea pînă aici, ai creat un băiat super credibil, cu psihologie masculină. Ai surprins la țanc momentul de eliberare sexuală. Și aici, vorba lui BAS, ți-a tremurat mîna.
2. Grafoman
Fabiola Stoi
Băiatul își acoperi ochii cu antebrațul: zece, douăzeci, trei. Nu nu, spuse fata, mai bine îmi scrii ceva frumos cât mă ascund, când sunt gata te strig, tu zici cine nu-i gata îl iau, știi tu, și, când mă găsești, îmi dai să citesc. Băiatul începu să scrie [cu așa o bucurie, că nu auzi chemarea fetei]. Scrise și scrise despre tot ce știa frumos, cer și păsări, stele, ape și iubire, frunze și vânt. Când se opri, fata plecase în lume și lumea era [așternută pe hârtie] de hârtie. Luă penița și începu să o caute.
O poveste închegată despre ratarea iubirii. Reproșul meu e că personajul nu e atît grafoman, cît artist. Dar poate fi și grafoman, dacă observația ta "Scrise și scrise despre tot ce știa frumos, cer și păsări, stele, ape și iubire, frunze și vânt" e una ironică. Sper că da.
Ana Maria Dobre-Nir
I-a scăpat călimară pe jos și-a început să râdă ca o nebună. Apoi, spre surprinderea lui, a îngenuncheat și s-a tăvălit în cerneala împrăștiată pe covor. Și-a întins-o peste tot, pe sâni, pe gât, pe buze. Părul ei blond era acum albastru, iar ea gemea ca o posedată. [...] Se oprea doar ca să-și tragă sufletul.
Uau! Ce imagine tare. Ce început curajos și lipsit de inhibiții. Ghinionul e că ai introdus în poveste grafomanul, care strică așa o bijuterie. Personajul-bărbat e cu trei clase mai jos, ba chiar submediocru, ca importanță în poveste.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Netulburat, bătrânul cu barbă colilie scria în caietul lui de șaptezeci de ori câte șapte: Sunt un copil rău. Apoi o lua de la capăt.
Un final bun pentru o poveste împănată cu chestii generaliste, auzite și răsauzite. O poveste trăiește prin amănunte semnificative, nu prin sentințe generice, fără valoare evocativă.
Anca Mureșan
La început, au fost cuvintele. M-am uitat la ele și erau bune. [...]
La început, a fost bine. Mai încolo, nu: Acum, cuvintele mele sînt îndărătnice și pline de rugină. Neputința lor e rotundă, întreagă, perfectă. Poetizarea dăunează grav prozei.
Ina Moldoveanu
Să lași pereții cu toate scrierile mele, să nu-l mai pui pe ăsta micu' să le răzuiască, că am să mor. Bărbate, o să ne facem de rușine la ăia care vin după noi. La cât este peștera asta de mare, numai tâmpeniile tale despre cum să ne ferim de diaree și hemoroizi sunt scrise peste tot. Ai făcut și desene explicite, cu două rozete cu excrescențe dubioase. După sute de mii de ani, peștera a devenit celebră și este vizitată de îndrăgostiții care își jură iubire eternă în fața unor desene, ce par a fi două inimi rănite și a unor versuri de amor.
Văzut, plăcut. Și ce e mai interesant e că această transformare a kitsch-ului în "valoare", odată cu trecerea timpului e plină de umor, de un soi de nostalgie. Așa cum statuetele Tanagra au dobîndit valoare în același mod.
Adina Colțea
O zi întreagă s-a târât melcul Mitică peste file de cărți și note scrise de mână. Seara l-am găsit zâmbind. Stătea tolănit pe talpa veiozei și privea pierdut la becul stins. Ia lanterna, zice și luminează urma mea. Ei, hai că m-ai dilit. Iau lanterna și mă uit atent în urma lui. Băi, ești nebun? Pe unde trecea Mitică al meu se iscau neîntrerupt rânduri și gânduri, povești și chiar poezii, caligrafiate minuscul și lent, fără limite de caractere. Am aprins lumina. Litere peste tot, Mitică nicăieri.
Frumos adusă din condei. Bun.
Tina Dublea
Man, tu știi cine mi-s eu? Și atunci de ce vorbești, [man]? Man, ai idee câte cărți am scris, [man]?
Ce păcat că, în sfîrșit, o poveste cu un grafoman e subminată de neîncrederea autoarei în capacitatea de înțelegere a cititorului. Acest "man" omoară, prin repetiție, la fiecare propoziție, o idee bună. Iar faptul că, la sfîrșit, grafomanul își dă seama că e grafoman e o naivitate. Păcat.
Cam atît.