Sunt voci care spun că, dacă ceea ce se află în spatele Poveștii ar ieși din acest con de umbră, ar diminua farmecul Ei și că, în tot și toate, mai ales atunci când este vorba despre artă, trebuie să existe o doză de mister pe care creatorul să o păstreze doar pentru el. Iar publicul nu trebuie să vadă nodurile din spatele țesăturii, pe el îl interesează doar partea aceea frumoasă, migălită, lucrată, demnă de a ieși în lume și de a fi admirată.
Dacă ești una dintre acest voci, vreau să îți spun că îți respect perspectiva, că este normal, sănătos chiar, să gândim diferit.
Însă îți recomand să nu îți cobori privirea mai jos de acest rând pentru că urmează să scriu despre acele povești din spatele Poveștii, să pun reflectorul pe nodurile pe care tu le vrei invizibile, noduri care pentru mine sunt la fel de importante, uneori poate chiar mai importante decât ceea ce se vede în fața cortinei.
22 iulie 2022. Năvodari
De la 6.30 de când s-a trezit, copilul țipă, nu îi convine nimic și vrea să bălăcească în piscină. Bogdan insistă să mănânc ceva înainte să plecăm. Mă uit la telefon. S-a făcut deja ora 10.00 și noi nu am reușit nici să terminăm micul dejun, nici să ne facem bagajele, cafeaua mi s-a răcit și caut cu privirea o masă liberă în celălalt capăt al terasei unde să mă retrag măcar preț de o țigară.
Mesaj. Florin Lăzărescu. Mă invită la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, ce fain ar fi, mă gândesc, mă întorc la masa noastră, îi spun lui Bogdan, el este mai entuziasmat decât mine, da, da, spune-i că accepți, păi și cu copilul ce facem, îl întreb, și în jurul meu încep să se facă planuri, socrii își verifică calendarele, nu, nu pleacă niciunde în săptămâna cu festivalul, stai liniștită, ne descurcăm, și agitația care s-a creat mă face să mă simt mai obosită decât eram deja. Pentru ei totul pare atât de simplu, se bucură așa cum ar trebui să mă bucur eu, în timp ce în mintea mea se derulează scenarii care nu ar avea ce să caute într-o zi de vară în care orice poate fi posibil.
Reușim cu chiu cu vai să pornim spre casă, s-a făcut deja foarte cald, copilul plânge că a transpirat, nu stă bine în scaun, nu vrea felia de măr cu coajă, biscuiți nu avem? când ajungem? nu mai băga scoicile în gură! vreau apă din sticla lu' tati, mami cântă-mi și, Slavă Cerului, când ajung la patruzeci de elefanți se face liniște.
Mă doare capul și mi-e greață, soarele care se izbește de geamurile mașinii nu mă ajută deloc, Bogdan mă întreabă din priviri dacă sunt ok, arăt cu un gest scurt spre fruntea sub care ciocane invizibile îmi strivesc gândurile, ia o pastilă, îmi spune el în șoaptă, nu pot și mă uit la fiică-mea cum se încruntă în somn, mai bine aștept, poate de data asta va dormi până intrăm în București.
Încerc să moțăi și eu puțin, telefonul îmi vibrează, l-aș ignora, dar mă gândesc că poate sunt socrii, poate s-a întâmplat ceva, erau în spatele nostru și nu îi mai văd acum.
Mesaj. Radu Afrim. Mă gândesc câteva secunde cine mai e și tipul ăsta până îmi dau seama că e ACEL Radu Afrim. Îmi spunea că urmează să facă un spectacol despre mare și Claudia Fitcoschi de la Polirom i-a vorbit despre cartea mea. Sute de rotițe încep să se învârtă în cap amestecând durerea cu un soi de entuziasm care dispare până să apuc să îi simt gustul, îmi dau seama că nu am în Bărbatul fără cap nici un text care să se potrivească cu tema proiectului. Mă uit pe geam, undeva în depărtare se vede marea și îmi amintesc că am scris o povestire la unul dintre cursurile de creative writing din Vama Veche, îi spun lui Radu despre ea și îmi pare atât de rău că voi avea acces la laptop abia peste câteva ore, dar stai că a fost publicat pe site-ul Revistei de Povestiri, caut link-ul și i-l trimit.
Bogdan mă vede că mă tot agit în spate, mă întreabă gesticulând ce s-a întâmplat, eu îi spun că mi-a scris Radu Afrim, el nu mă aude, cine ți-a scris? Șhhhh, că o trezești, îți spun când oprim la benzinărie.
Știu, pare greu de crezut, dar în zilele care au urmat am încercat să uit de întâmplarea aceasta, am încercat să nu mă gândesc la ea, eram sigură că Radu va primi texte mult mai bune decât al meu, ce rost ar fi avut să îmi fac speranțe că mi se poate întâmpla ceva atât de extraordinar: să fac parte dintr-un spectacol de-al lui. La un moment dat chiar i-am spus lui Bogdan, care mă tot întreba dacă am primit vreun semn de la Radu, să nu mai deschidă subiectul și să nu se mai entuziasmeze atât de tare pentru că optimismul lui nu este molipsitor, ba chiar mă enervează îngrozitor.
De ce nu îi scrii să îl întrebi dacă a ales și textul tău? Doamne ferește? N-aș fi îndrăznit să fac asta, mi-ar fi fost îngrozitor de rușine să îl deranjez pe Radu și să îl întreb așa ceva.
5 august 2022. București
Din parc se aud țipete de copii, deasupra mea țipete de pescăruși, reușesc să prind două zboruri și mă uit pe telefon să văd ce s-a mai întâmplat pe ici pe colo.
"Săptămâna viitoare încep un nou proiect la Teatrul din Constanța. Prima & ultima dată când am lucrat aici a fost în 2006. Atunci am ales un roman de referință al literaturii ro necunoscute: Inimi cicatrizate de Max Blecher. Mi se pare de bun simț să vorbesc și acum tot despre întâmplări, trupuri și suflete de la Mare. Voi lucra pe texte de (lista e incompletă și încă deschisă!!!!): Hortensia Papadat Bengescu, Nina Cassian, Adriana Bittel, Marius Chivu, Tudor Ganea, Elena Vlădăreanu, Lavinica Mitu etc. Până iese la public acest proiect nu uitați pe 10 septembrie premiera la Ierbar (după Cartea plantelor de Simona Popescu)."
În loc să intru în casă și să îi spun lui Bogdan, îmi mai aprind o țigară, apoi încă una, nu pot să nu mă gândesc decât la faptul că sigur este o greșeală și mă uit de zece ori pe pagina lui Radu să văd dacă a dispărut numele meu din postare.
În săptămânile care au urmat am avut același sentiment de ireal, de tensiune și așteptare a ceva care să mă trezească la realitate pentru că nu îmi venea să cred că mi se întâmplă asta chiar dacă postările lui Radu confirmau faptul că Toți cerceii mei din Vamă vor fi curând pe scena Teatrului de Stat din Constanța în Seaside Stories.
26 octombrie 2022. Constanța
Ne-am lăsat bagajele la hotel și ne-am dus pe plajă. Plaja pe care o știam până în cel mai mic detaliu din fotografiile lui Radu și ale lui Marian Adochiței de la repetițiile pentru Seaside Stories. Încerc să mă relaxez, dar mintea mea calculează într-una cât timp ne ia să ajungem înapoi la hotel, trebuie să fac duș, să mă machiez, oare cât de departe este sala de teatru, Bogdan și-a umplut buzunarele cu scoici, ce faci cu ele, îl întreb, și îmi răspunde zâmbind: nu pot să îți spun, va fi o surpriză.
Nu a fost o surpriză faptul că mi-am schimbat rujul de trei ori și tot nu am fost mulțumită, mai bine nu mă spălam pe cap, uită-te și tu cum îmi stă părul, dar el îmi zâmbește, mă îmbrățișează și îmi spune: relaxează-te! zău, nici la nuntă nu ai fost atât de agitată.
Cercei cu perle. Un tricou negru pe care scrie: dor de mare. Am ajuns prea devreme bineînțeles, dar la fix ca să o prind în fața teatrului pe Mihaela Velicu, actrița care interpretează personajul meu feminin. Superbă, machiată impecabil, ruj roșu, cu un halat de baie pe ea și în șlapi, râzând cu dantura ei perfectă. M-aș duce să o salut, îi spun lui Bogdan. Păi și de ce nu te duci? Mi-e cam rușine. Mi-am făcut până la urmă curaj, iar ea când m-a văzut a început să țipe de bucurie: Lavinicaaaaa, ai venit! ne-am îmbrățișat ca și cum ne cunoșteam de o viață și dacă până atunci reușisem să îmi țin emoțiile în frâu s-a dus pe apa mării toată relaxarea mea simulată.
O întreb dacă știe vreun restaurant aproape de teatru, da, este unul chiar după colț, Bogdan îmi spusese de o sută de ori că îi e foame, dar nu îl luasem în seamă. N-apucăm să ajungem la masa liberă pe care o ochisem pe terasă că aud pe cineva strigându-mă: Lavinica! Lavinica! Nu cunoșteam pe nimeni în Constanța, dar nici nu am un nume chiar atât de comun să cred că aș fi fost confundată cu altcineva, văd un bărbat că se ridică de la masa în dreptul căreia ajunsesem și îmi spune: Bună! Sunt Erwin, directorul teatrului, ce mă bucur că ai reușit să ajungi la premieră. Hai să te prezint, ea este Lavinica Mitu cea care a scris Toți cerceii din Vamă... habar n-am ce-am mai spus atunci, nu am reținut nici un nume, nici un chip, eram pierdută cu totul în emoții.
Și, ca să fie treaba treabă, Radu Afrim a stat lângă mine în timpul spectacolului.
Timp de trei ore am respirat magie, uimire și fericire. Era și primul spectacol regizat de Afrim pe care îl vedeam pentru că nu reușisem niciodată până atunci să prind bilete la spectacolele lui și oricum în București nu vine prea des.
Aș putea fi acuzată de subiectivism dacă în spectacol ar fi fost doar textul meu. Dar ce a făcut Radu Afrim cu povestirile scrise de Tudor Ganea, Marius Chivu, Nicoleta Dabija, Simona Goșu și Dan Alexe este o experiență care nu poate fi descrisă, doar trăită.
Să văd personajele ieșind din paginile pe care le citisem, vii, în carne și oase, în fața mea, să le pot asocia un chip, o voce, a fost copleșitor.
Nu cred că Radu Afrim ar fi putut alege o trupă de actori mai potrivită pentru Seaside Stories.
Poate și faptul că a ales împreună cu ei textele, poate și cadrul nonconformist în care s-au întâmplat repetițiile, pe plajă, pentru că sala în care urmau să joace era în renovare, poate, de fapt mai mult ca sigur, magnetismul pe care marea îl exercită asupra noastră, nebunia, extravaganța, poezia și structura emoțională a lui Radu Afrim, și lista poate continua pe câteva pagini, toate acestea au făcut din Seaside Stories un proiect unic, irepetabil.
Deși îi iubesc pe toți actorii care joacă în Seaside Stories și am o slăbiciune aparte pentru Ștefan Mihai, nu cred că Radu ar fi putut alege pe cineva mai potrivit decât Mihaela Velicu și Marian Adochiței pentru cele două personaje principale din Toți cerceii din Vamă.
Mihaela avea să îmi mărturisească mai târziu că a simțit o chimie aparte cu povestea mea de prima dată de când a citit-o și că și-a dorit foarte mult să joace personajul feminin. Și o face cu o naturalețe și un talent incredibile. Din nou, voi scoate subiectivismul din ecuație pentru că am avut ocazia ulterior să o mai văd în două spectacole și m-a impresionat la fel de mult.
Bogdan m-a întrebat pe drumul spre hotel cum a fost să văd povestirea mea acolo pe scenă. Nu am găsit atunci nici un cuvânt potrivit pentru a descrie ce am simțit, nu îl găsesc nici acum și poate că nu există. Deși am crezut întotdeauna în magia cuvintelor, am înțeles că există emoții care pur și simplu nu pot fi verbalizate.
A doua zi am avut senzația că a fost un vis, că era puțin probabil să se fi întâmplat în realitate ceea ce trăisem cu câteva ore înainte. Am coborât în restaurantul hotelului, mi-am umplut o ceașcă cu cafea și am ieșit pe treptele de la intrare să fumez o țigară. În timp ce fumul țigării mele se amesteca cu praful care se ridica de pe trotuar la fiecare mișcare a unei mături portocalii, mă gândeam la cât de frumos ar fi fost să îndrăznesc să îi cer lui Radu un autograf pe afișul spectacolului. N-am putut să fac asta, a fost prea mult pentru mine oricum să văd Seaside Stories cu el lângă mine, să putem schimba câteva cuvinte în pauză. Visam eu ca pe acel afiș să le cer autografe tuturor actorilor din spectacol. Poate într-o zi chiar se va întâmpla asta, nu am renunțat la idee.
Îmi aprind a doua țigară, cafeaua este una dintre cele mai proaste pe care le-am băut vreodată, o perechi de teniși se apropie de hotel, mă trag pe colțul treptelor să îi fac loc și când ridic privirea îl văd pe Radu. Care erau șansele ca dintre toate hotelurile din zonă, Radu să aleagă să vină la micul dejun fix la cel unde eram cazați noi? Și uite așa mi-am făcut curaj să îi cer autograf pe afiș, i-am dăruit un exemplar din Bărbatul fără cap și când mi-a cerut să îi scriu un mesaj pe carte mi-a tremurat mâna pe pix cum nu mi se mai întâmplase niciodată (de tremurat îmi tremură oricum mereu mâna și autografele mi s-au părut cea mai dificilă experiență care a avut legătură cu scrisul meu). M-a întrebat la un moment dat o prietenă cum este Radu Afrim în realitate, cum este să stau lângă el. Intimidant. Pentru că primele cuvinte care îmi vin în minte când mă gândesc la prima întâlnire cu el sunt: discreție și modestie. Când ești lângă un om ca Radu inițial te entuziasmezi și vrei să îi spui cât de mult ți-a plăcut spectacolul lui, dar când îl vezi atât de modest nu mai știi cum să reacționezi ca să îi arăți emoția ta, dar să nu îl faci să se simtă stânjenit.
Deși inițial m-am gândit să închei articolul cu această frază, o scriu acum: să fi contemporan cu Radu Afrim, să îi poți vedea cel puțin un spectacol, este un privilegiu.
Să trăiești de două ori experiența de a fi pus pe scenă un text de-al tău de Radu Afrim... este ceva la care nu aș fi îndrăznit să visez niciodată.
8 iulie 2023. București
În timp ce eu tai cozile unor trandafiri portocalii în #celmaifrumosbalcondinlume și îi așez într-o vază improvizată dintr-un borcan, la aproape 500 de kilometri distanță, într-o grădină verde, cu un pisoi alb - negru în brațe, Radu Afrim citește Ultimul tată. Îmi spusese cu o săptămână înainte că vrea să facă un nou spectacol la Iași și mă întrebase dacă am în Bărbatul fără cap un text care să se potrivească cu tema proiectului: dispariția.
Am crezut că emoțiile vor fi ceva mai temperate de data aceasta, nici vorbă, doar că acum chiar m-am gândit la "ce-ar fi dacă?", nu mi-a mai fost teamă de răspunsul pe care îl voi primi, indiferent care ar fi fost el.
9 noiembrie 2023. Iași
Dau să intru într-o florărie de lângă teatru și tocmai atunci ieșeau de acolo doi domni și o tânără blondă elegantă, superbă, ziceai că era o păpușă scoasă dintr-o vitrină. Unul dintre domni mă salută, îi răspund încurcată, am un sentiment de déjà vu și îmi amintesc de întâlnirea cu Erwin de la Constanța. Se prezintă, Alexandru Chiciu, îi prezintă și pe însoțitorii săi, mă felicită pentru noua colaborare cu Radu Afrim, mă întreabă dacă vin la premieră, răspund că da, trebuie să cumpăr niște flori mai întâi, ne vedem acolo, îmi spune, și eu tot nu știu de unde să-l iau. O să îmi dau seama zilele următoare, mi-am zis în gând (și așa s-a și întâmplat), și nu am putut să nu mă întreb, la un an distanță de FILIT, că tot eram din nou în Iași, cum o chema și cine era doamna cu care am vorbit vrute și nevrute zilnic de parcă ne știam de-o viață și pe care mi-a fost rușine să o întreb atunci de unde ne cunoaștem.
Calc pe o treaptă spartă cu cinci minute înainte de a intra în sala Cub-ului, simt cum îmi ia foc piciorul drept și un val de greață mă face să amețesc, reușesc să îmi păstrez echilibrul și primul meu gând este: să nu fie rupt, să nu fie rupt. Florin Lăzărescu mă vede șchiopătând, insistă să mă ducă la spital, hai să așteptăm un pic să îmi revin, senzația de greață se estompează, simt glezna cum se umflă și pulsează, iau un calmant, trag aer în piept și îi spun că sunt ok, vorbim după spectacol și vedem dacă este cazul să merg la spital. O altă coincidență pe care o remarc abia acum când scriu despre ea: Florin apare din nou într-un fragment din povestea mea cu Afrim.
Antologia dispariției și Seaside Stories au fost două experiențe copleșitoare în registre diferite.
Când am debutat cu Bărbatul fără cap și au apărut recenzii / cronici atât din zona criticii literare, cât și de la cititori, am înțeles cu adevărat ceea ce ne spunea la un moment dat unul dintre scriitorii pe care i-am cunoscut la cursurile de creative writing: atunci când pleacă în lume cartea ta, povestea nu îți mai aparține. Nu mai contează ceea ce ai vrut tu să spui, povestea se transformă, se rescrie atunci când ajunge la fiecare cititor. Ea trece prin filtrul experiențelor personale ale acestora și devine tot atâtea povești câți oameni o citesc.
Să înțeleg acest lucru m-a ajutat să primesc feedback, să tratez cu maturitate felul în care cititorii au perceput povestea, să accept diversitatea de opinii, să nu mă las copleșită de emoții și orgoliu, să nu îmi apăr niciodată scrisul și să înțeleg că fiecare carte are cititorii ei, că povestirile mele vor ajunge și la oameni care nu vor rezona cu ele și, atâta timp cât este oferit cu decență, din orice feedback pot învăța ceva care să mă ajute să cresc.
Povestea aceasta este valabilă, cred eu, în orice formă de artă și se aplică și teatrului. În momentul în care Toți cerceii din Vamă și Ultimul tată au ajuns la Radu Afrim și la trupele de actori implicate în cele două spectacole au încetat să îmi mai aparțină în felul în care o făcuseră până să fie pe scenă. Și asta m-a făcut să "recitesc" cele două povestiri prin ochii lor, să le descopăr noi straturi, noi valențe, un dinamism care a conturat aspecte ale poveștilor pe care eu nu le luasem în seamă. Umbrele și luminile prin care Radu a ales să le așeze pe gesturile și chipurile personajelor le-au scos din definiția de dicționar și le-au transformat în oameni care s-au conectat în sute de feluri cu fiecare spectator din sală.
Nu știu să spun care emoții sunt mai puternice: cele de dinainte de spectacol, cele din timpul spectacolului sau cele de după. Cert este că a îți vedea povestea pe scenă este o experiență uluitoare.
Deși există elemente comune în spectacolele lui Radu Afrim, amprente ale unui univers pe care îl pune în toate proiectele sale, caruselul de emoții în care te învârți timp de 3-4 ore face experiența irepetabilă.
Emoțiile acestea te rup practic de realitate, chiar dacă temele derivă aproape organic din realitate, și te aruncă într-o lume creată până în cele mai mici detalii în așa fel încât să te absoarbă, să te remodeleze, este imposibil să ieși din sala de teatru același om care a intrat.
Da, spectacolele lui Radu te scot din zona de confort fără excepție, și nu vorbesc aici despre durata despre care se mai plâng unii spectatori, chiar m-am întrebat deseori de ce nu verifică înainte de a cumpăra biletul, așa cum ar fi normal, ca să știe dacă sunt sau nu pregătiți pentru o astfel de experiență. Până în cel mai mic detaliu, Radu construiește un spațiu, și aici mă refer la tot ceea ce există în el, în care, și dacă te-ai împotrivi, nu ai cum să nu intri pur și simplu cu totul în tine, nu ai cum să nu cotrobăi prin cotloane în care credeai că nu te vei mai întoarce niciodată, că le-ai zidit în așa fel încât să nu mai poți ajunge acolo nici dacă ai vrea.
Urmăream zilele trecute un material filmat la repetițiile de la Antologia dispariției și pe fundal se auzea Radu discutând cu echipa despre cum trebuie să arate scena când intră spectatorii în sală. Cât de intensă să fie lumina pentru ca spectatorii să poată face poze fără să folosească blițul. Și acesta este unul dintre lucrurile pe care mi le-am subliniat în gând de fiecare dată când am citit / vizionat interviuri cu el: Radu se gândește la spectator. Mi s-ar putea răspunde că orice regizor face asta. Ei bine, eu simt că Radu o face ca nimeni altul și poate de aceea este atât de iubit de publicul său.
Desfășurarea de forțe pe care o pune în mișcare în spectacolele lui, complexitatea lor, temele abordate, faptul că aduce pe scenă literatura română contemporană, imaginile care te bântuie zile întregi după ce vezi un Afrim, faptul că oamenii se urcă în tren, în autocare, în mașinile personale și merg prin țară să îi vadă spectacolele, mă fac să repet ceea ce spuneam mai sus: să fi contemporan cu Afrim este un privilegiu.
Să faci parte câtuși de puțin din ceva creat de Radu, de mintea lui teribilă, este un privilegiu.
Dincolo de tot ceea ce am scris până acum, colaborarea cu Radu mi-a mai dăruit ceva ce nu poate fi "cuantificat" în cuvinte: oameni. Oameni minunați care au intrat în viața mea datorită acestei șanse de a fi aproape de teatru altfel decât o făcusem până acum, de a privi din spatele cortinei rotițele care pun în mișcare magia. Mi-ar trebui de zece ori mai multe pagini decât am scris acum ca să vorbesc despre ei și despre întâmplările care au făcut să îmi fie dragi.
Oamenii aceștia și Radu m-au făcut să simt că, da, unui om obișnuit, i se pot întâmpla lucruri extraordinare.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)