În martie știam deja toate medicamentele disponibile pentru insuficiență renală cronică, legale sau ilegale, toate tratamentele, experimentale sau nu, toate locurile în care s-au făcut miracole și toate poveștile în care nu s-au făcut, toate rețetele de mâncare preparată acasă și toate metodele prin care o pot face să bea apă. Dar știam că e absurd ce fac. E firesc, e cel mai firesc lucru din lumea asta moartea, singurul lucru constant în tot, din tot, dintotdeauna și pentru totdeauna. Dumneavoastră cum v-ați simți la 135 de ani? m-a întrebat doctorița care avea grijă de ea. M-aș simți că poate vreau să se termine, dar nu aș ști cum să zic pe limba oamenilor și nu s-ar termina, iar oamenii ar fi bucuroși că nu s-a terminat.
În iunie a uitat din nou cine sunt. S-a uitat la mine o săptămână întreagă, cu un amestec de teama și curiozitate, exact așa cum s-a uitat la mine prima dată când a venit. Teama s-a transformat în frică zilnică - frica de drumul până la baie, pe care nu l-a uitat niciodată, frica de locul ăsta nou în care stă de 2 ani, frica de femeia din fața ei, lângă care stă de 15.
Ginny, când se teme de ceva, devine violentă. E posibil să o fi învățat chiar eu chestia asta sau pur și simplu ne-am găsit așa. Am înțeles-o de fiecare dată, cu fiecare gheară scoasă încet de sub piele și cu fiecare picătură de sânge din găurile în formă de canini.
Voia să fugă. De fiecare dată când deschideam ușa de la intrare țâșnea afară cu absoluta convingere că de data asta va reuși. N-a reușit. Am ținut-o captivă în viața pe care nu o mai ținea minte și care nu mai conta, de fapt, decât pentru mine. Iar în captivitate, încet, încet, și-a amintit cine e sau poate doar a învățat ce trebuie să facă și a făcut la fel cum făcea înainte, fiind până la urmă, aceeași ființă.
În septembrie am părăsit-o. Cu siguranță așa a părut pentru ea pentru că așa a părut și pentru mine. Nicio scuză din lume nu a funcționat, deși m-am forțat să le cred pe toate zi de zi, în fiecare zi, ca o mantră de care ești real dependent. A trebuit să plec. Aveam treabă. Era mult prea important, ea era pe mâini bune, mai bune chiar decât ale mele, urma să revin în două luni, știam zi de zi ce face, ce a mâncat, cât a mâncat, când a mâncat, dacă și-a luat medicamentele, dacă e bine. Nu era bine. E o oarecare tristețe în ochii unora dintre prietenii noștri necuvântători și eu tot timpul am văzut-o din prima și m-a făcut să plâng de fiecare dată.
În octombrie a răcit. Nasul ei gri s-a făcut roz și apoi roșu și arăta ca Rudolf în toate pozele. Un Rudolf gri, cu o ureche lipsă și tristețe în ochi. Când m-am dus s-o văd, nici nu m-a băgat în seamă. Ba chiar m-a mârâit la un moment dat și s-a băgat sub canapea pentru tot restul serii. Avea toată dreptatea din lume. O părăsisem. Și urma să o părăsesc din nou. Nu venisem ca să stau, venisem ca să bifez că îmi pasă de ea, când de fapt nu-mi păsa. Și dacă aș fi știut limba pisicilor, i-aș fi explicat că nu e așa, dar nu știu decât cuvinte de bază, așa că n-a înțeles.
În noiembrie ne-am întors amândouă acasă. În același timp. Am descuiat ușa de la casă și apoi ușa de la cușca ei de transport. Primii pași au fost rari, apoi s-au transformat într-un trap elegant, combinat cu tors zgomotos și mieunat constant, din sufragerie în dormitor, în bucătărie, în dormitor, în sufragerie, în baie, pe hol, pe balcon, în bucătărie, pe canapea, la mine în brațe. Am mai trăit asta noi două, sentimentul ăsta de noi două pe canapea, acasă. L-am trăit după călătorii lungi, după nopți dubioase, după mutări, după filmări, după operații, după despărțiri. Noaptea a dormit cu mine și de data asta n-am mai ținut-o eu în brațe. M-a ținut ea pe mine.
Ieri am uitat ușa de la balcon deschisă și am găsit-o pe balustradă, privind în jos. M-am oprit în ușa, m-am uitat la ea, s-a uitat la mine. Am zis vrei să sari? în limba oamenilor și nu cred că a înțeles gluma. A mieunat rârâit și s-a dat jos. Când am luat-o în brațe avea blana zbârlită și pufoasă de la frig și torcea. M-a lins pe nas și avea limba caldă. Am înțeles că nu voia să sară, voia doar să vadă cum se simte să ți se zbârlească blana de la frig când stai pe o balustradă privind în jos.
E decembrie. În februarie se face un an. Anul 2. Așa îi număr de acum.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)