Mie toți oamenii care mi-au făcut masaj în viața asta mi-au zâmbit cu un soi de compătimire, câțiva mi-au și zis că ce e în mușchii umerilor meu e treabă grea, muncă multă, și să mai las ce am în spate jos. Eu nu prea știu nici acum exact ce țin pe umeri, dar tind să cred că în anul ăsta am mai dat jos din ce era. Anul ăsta a fost ca o toamnă, am adunat multă recoltă pe care am tot început să o sădesc din anii trecuți, deși atunci când o sădeam nu prea vedeam perspectiva în față, nu prea eram sigură dacă se prinde ceva. Am învățat multe despre anotimpuri, și ale naturii, și ale sufletului, și ale vieții în general, și am învățat să le respect și să le accept așa cum sunt. E primul an în care nu-mi doresc să fie vară în mijlocul iernii. În care mă bucur de timpul ăsta cu mine. Înainte, când dădea toamna sau iarna, simțeam că mă apucă o disperare, și mă întrebam dacă se întâmplă ceva cu mine, parcă nu mai ies cum ieșeam, parcă nu mai sunt așa dornică de interacțiune. Anul ăsta, primăvara și vara m-au plimbat mulți kilometrii, la propriu, și am avut multe momente în care am plâns de fericire și recunoștință, care pentru mine e cel mai frumos mod de a plânge. Simt că se vindecă lucruri în mine, simt cum se cicatrizează răni. Și e așa frumos să știi că oricând tu te ai pe tine, poate pare banal, dar pentru mine e un lucru mare.
M-am mutat în altă țară în prima lună a anului, și s-a simțit tare natural, ca și cum e ceva firesc, deși nu știam să leg o propoziție în germană, și după aproape un an acolo nici nu am învățat. În mai am vizitat Slovenia, și am decis să plec să văd Italia. Mama mea a lucrat în Italia mai bine de un an, și când s-a întors acasă s-a întors cu tot soiul de obiceiuri, melodii și rețete. Și am crescut așa, cu muzică italienească, cu anghinare și capere câteodată, de care nu auzisem niciodată până atunci, dar nu fusesem niciodată în Italia. Două săptămâni, eu și un ghiozdan, cu trenul și autocarul, în hostel-uri și la oameni random de pe Facebook care mi-au oferit cazare. Veneția, Bologna, Cinque Terre, Florența și Roma. Eu cu mâna mea, și cu picioarele mele, și cu tot ce-i al meu, eu m-am dus pe mine în toate locurile astea. Eu mi-am dat voie mie, anul ăsta, să mă bucur de viață.
Eu am fost un copil care n-a avut voie multe lucruri, și am ciupit pe ici și pe acolo încălcând tot soiul de reguli care mi-au fost impuse. Și eu am dus regulile astea cu mine, în spate, timp de 27 de ani, până anul ăsta. Ăsta e anul în care am realizat că regulile le fac eu. Noi trăim în subconștient cu tot soiul de reguli impuse de oameni sau de societate de-a lungul timpului. Nu ne dăm seama că ținem cont de ele, avem impresia că noi lucrăm în regim de liber arbitru, dar ne trezim că nu spălăm duminica deși nu credem real că e o problemă să speli duminica. Așa am fost eu, in ultimii zece ani, cărând după mine reguli vechi și fără sens, și mai presus de orice, fără să îmi dau seama că le port cu mine sau că țin cont de ele.
Am văzut Elveția la final de august, loc în care m-am așezat prima oară într-o cafenea după mult timp pentru a scrie. Plimbându-mă pe străzile din Berna, luminile magazinelor și barurilor aveau culori candide și plăpânde. Mă uitam în jur și totul părea iluminat pentru o filmare, așa că m-am plimbat pentru câteva ore uitându-mă la oamenii de pe terase și de prin cafenele. Am prins un concert de orchestră din piața mare și, la câteva străzi distanță, într-o altă piațeta, era un ring de dans din lemn. Oamenii își schimbau încălțările lor de stradă cu cele de dans și pășeau pe ring. Nu puteam să-mi iau ochii de la ei, părea că sunt într-un cadru cu totul regizat. Toate astea au mișcat ceva în interiorul meu, și au trezit în mine ceva ce abia câteva luni mai târziu am reușit să formulez ca un gând coerent. Am fugit la hotel, care era la cinci minute de mers pe jos, mi-am înșfăcat laptopul și un caiet, și am fugit într-una din cafenele care-mi atrăsese atenția. Mi-am luat un ceai de iasomie și un covrig bavarez cu unt, și am scris cam două ore. Nu mai scrisesem liber din facultate, din 2017 adică. Undeva, în goana asta către nu știu sigur ce, m-am pierdut.
Am zburat spre Porto, Portugalia în ultima zi a lui august, de unde am pornit la un drum de 300 de kilometrii pe jos. Camino de Santiago, din Porto, Portugalia în Santiago de Compostela, Spania. Am plecat cu multe întrebări, pentru că locul meu de muncă din Austria nu-mi plăcea, întreaga idee de corporație și 9-17 nu rezona cu mine. Nu rezonam nici cu companie în sine, deseori în ședințe mă simțeam ca în liceu, când eram într-o trupă de teatru pentru liceeni și ne adunam să jucăm diverse roluri, părea puțin ca la circ. Începeam să descopăr că sunt liberă în alegeri, iar mediul venea contra noilor mele descoperiri. Dar corelasem toate experiențele de până atunci cu job-ul ăsta, pentru că atunci când începuse job-ul, începusem și eu să fac tot soiul de lucruri. Vara în Salzburg a fost superbă. Lacuri și munți în fiecare final de săptămână. Sâmbătă dimineața mergeam să fac piața, îmi făceam ceva de mâncare și apoi cineva mă lua cu mașina să mergem la lac. Duminică urcam pe munți. În timpul săptămânii cineva făcea un grătar la el acasă, sau ne strângeam să ne jucăm ceva.
Țin minte o zi de sâmbătă în care m-am dus de dimineață la piață, unde m-am oprit și am mâncat o supă de pește care mi-a încălzit stomacul. Venită acasă am făcut o salată cu quinoa, iar apoi un amic portughez care stătea chiar lângă mine m-a luat de acasă. Am fost la Wolfgangsee, care e probabil cel mai frumos lac pe care l-am văzut vreodată. Era cea mai călduroasă zi de până atunci, 38 de grade, pentru Salzburg e cam mult, dar adevărul e că nu simți soarele ca la Vadu. Am stat o zi întreagă cu o șapcă în cap și cu SPF reaplicat la două ore, și nu m-a ars soarele deloc. Pe mine, cea mai albă persoană pe care ai văzut-o. Pe la ora 18 am plecat spre casă. Amicul ăsta portughez avea un truck pe care-l condusese din Porto până în Salzburg. Și am deschis geamul, băiatul ăsta a pus muzică portugheză, și munții, și iarba verde curgeau în fața ochilor mei, în timp ce părul meu încă ud se usca în vânt. Am ajuns acasă și am făcut niște pesto din frunze de morcov în timp ce ascultam Buena Vista Social Club, iar apoi am făcut un duș și m-am pus să citesc pe balcon, privind la apus.
Camino a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, care m-a învățat tare multe despre mine. Am ajuns față în față cu frici, și mi-am dat seama pentru prima data de existența unor reguli. Când mergi zeci de kilometri zilnic, multe lucruri ies la suprafață. În rutina zilnică nu le dădeam importanță, mereu apărea altceva care să-mi ceară atenție, dar când mergi și mergi și mergi și mergi, multe gânduri care și-au luat bilet de ordine în toții anii ăștia, vin buluc și-și cer dreptul la audiență.
După ce mi-am dat seama că pot să fac ce îmi doresc - deși adevărul e că până acum doar subconștientul și-a dat seama, pentru că eu însămi realizarea profundă că pot face ce-mi doresc am avut-o acum, în timp ce scriam la textul ăsta. Și-am plâns în hohote și în urlete când mi-am dat seama. De când m-am întors în București, în noiembrie, am simțit că ceva s-a deblocat. Oamenii mi-au zis că par altfel, relaxată, liniștită. Și le spuneam și lor, simt că ceva s-a deblocat, nu știu exact ce și în ce fel, dar ceva curge lin în interior, și înainte nu o făcea. Acum, în timp ce scriu rândurile astea, am aflat. Nu mai există reguli, și dorințele mele au glas.
M-am întors acasă pentru că viața din corporație nu e pentru mine, dar și pentru că mi-era dor de casă. Mi-era dor de tot sistemul meu de aici, de artă și cultură, de spectacole și filme, de străzile astea cu clădiri pestrițe. M-am întors acasă pentru că într-un final mi-am dat voie să visez, și visez să creez, pentru că ani de zile mi-am zis că nu pot și că nu e de mine. De asta m-am aruncat în tot soiul de poziții în care devenisem proptea artiștilor creatori. M-am întors ca să creez, deci, și acasă nu s-a simțit niciodată mai bine. Adesea se simte ca și cum am fost strigată să ies afară la joacă în fiecare zi în ultimii zece ani, și abia ăsta a fost anul în care mi-am dat voie să ies.
Și două recomandări de cărți la final:
Împletind iarbă sacră de Robin Wall Kimmerer - pentru reconectarea cu viața și natura din jurul nostru
The Artist's Way de Julia Cameron - pentru reconectarea cu sine
La final de 2023 pot spune doar că am încredere în 2024, asta pentru că am încredere în mine că pot duce orice, și pentru că atunci când mi-e greu o să-mi aduc aminte de mâinile astea care se coboară din cer și se fac hintă.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)