A urmat un film de plâns după timpul pierdut. Triangle of Sadness / Triunghiul tristeții, premiat deja cu ceva premii (printre care Palme d'Or la Cannes 2022) care au ajuns, azi, un fel de răsplată pentru muncă în folosul comunității, deși ele nu fac nici un serviciu culturii. Regizorul (Ruben Östlund) a mai luat un premiu mare (Palme d'Or la Cannes 2017) acum ceva ani pentru filmul The Square / Pătratul, care, în afară de faptul că avea o latură în plus, părea doar de un snobism și hipsterism eclectic, o adunătură de simbolisme care se auto-căutau inutil în buclă, cel de azi, în doar trei laturi și trei secvențe mari, lungi și inutile (filmul ține 2 ore și jumătate!), e un triunghi al dezamăgirii, un film la care se confundă satira cu ceva în care iei în râs ce vrei să critici, dar se uită ca va trebui să eviți să te faci tu de râs, fiindcă nu poți satiriza într-un mod mediocru mediocritatea și nici ipocrizia prin ipocrizie. Cam asta a ieșit. În afara de câteva minute sublime, totuși, în care simboluri centrale și perfecte sunt voma și rahatul (exact, ați citit bine!), restul e de un plictis absolut. Dar omul și-a făcut meseria, altceva mai serios nu era pe piață, îi dăm premiul, măcar e un film cu rahat, nu de tot rahatul, ca celelalte produse. (Filmul îmi aduce aminte de un banc, cuvânt cheie, "praf de ghicit"). Măcar are aerul ăsta de cultooră șifonată și seamănă cu ceva ce odată era și, azi, nu mai e... Gata și cu asta.
Apoi m-am gândit să comentez nominalizările și premiile Globurile de aur. Am renunțat, deși am văzut (în parte) aproape toate filmele nominalizate. Au fost mai curând Gloabele de aur. Dar, de fapt, nu comentez fiindcă am văzut doar filmul The Banshees of Inisherin cap-coadă, am încercat cu toate celelalte filme dar nu am reușit să trec dincolo de cele 15-20 minute pe care le acord oricărui film. Adică, dacă nu mă convinge în acest timp opresc filmul sau, dacă e foarte anost sau plictisitor, adorm. Un alt an în care nu prea ai ce pune pe masă. Globul pentru regie s-a dus la Spielberg, care a regizat perfect (adevărul e că e un mare regizor) cel mai plictisitor film al său, cu cele mai anoste personaje (The Fabelmans). Am dormit bine. Cel pentru scenariu a fost binemeritat și el, e cel al filmului The Banshees of Inisherin (despre filmul The Banshees of Inisherin mi-am exprimat părerea, e pe zidul meu, undeva), film descris inițial ca fiind comedie, în final i-au zis black-comedy, ca să sfârșească în tragi-comedie. De ce nu i-au spus dramă și gata, nu știu, scenariul e foarte bun, dar filmul nu depășește nivelul unui film de televiziune bun, îngrijit făcut, dar nepretențios, cu actori de valoare și cam atât. E singurul pe care l-am văzut prins de acțiune, deși aparent nu e mare lucru filmul în întregimea sa. Personajul principal i-a adus lui Colin Farrell Globul pentru actorie, i-a picat bine, nici el cred că nu se aștepta, dar a fost un film făcut de un regizor foarte serios. Cate Blanchett a luat Globul pentru actorie pentru un rol jucat în filmul Tár, un film pretențios ce va trebui sa aștepte o dispoziție anume; e și cam lung, dar nu asta e problema ci tema; l-am amânat după 15 minute, deși e una dintre puținele actrițe ce le am la suflet.
Am adormit la Pinocchio, la fel la Elvis. Top Gun: Maverick am crezut că e un joc pe calculator, vreun shooter, nici nu l-am căutat. Glass Onion: A Knives Out Mystery e penibil, nu m-am obosit (când vezi în distribuție o inflație de vedete... ăla nu e film, e o afacere, atât).
Mi-a rămas să văd și eram curios să văd Everything Everywhere All at Once și Babylon ca ultime speranțe de a vedea ceva nou și interesant. După vizionare am concis: nu merita. Mult zgomot, din nou pentru nimic. O să întrebați, dar Avatar 2, l-ai văzut? Nu l-am văzut nici pe primul măcar, când am văzut în trailer ochii personajelor mereu cu aceeași constantă expresie a mirare și extaz tâmp, am renunțat.
De când am descoperit un actor al cărui nume cu greu ar fi însemnat ceva până când nu i s-a dat un rol într-un film ciudat, dar inspirat, numit Usual Suspects / Suspecți de serviciu cu care a câștigat Oscarul 1996 pentru rol secundar, îi urmăresc pe cei nominalizați la roluri secundare căutând să văd dacă istoria se repetă. De data asta m-am uitat la nominalizații Globului de Aur. Câștigătorul Globului de aur pentru cea mai bună interpretare a unui actor într-un rol secundar într-o miniserie sau un film realizat pentru televiziune, Black Bird (2022), Paul Walter Hauser, a luat premiul și cred că ar fi luat și Oscarul dacă ar fi fost luate în considerare și aceste filme, nu doar lungmetrajele. Fiindcă, zic eu, merită pe deplin. Dacă alții au altă părere, le recomand să vadă filmul și discutăm apoi.
Mini-seria Black Bird deși, după mine, reușită și bine îngrijită în toate, regie, actori, imagine, fără Paul Walter Hauser nu ar fi fost decât un film obișnuit, de calitate, dar nu cu prea multe lucruri noi aduse pe ecran. Am rămas uimit de modul în care și-a făcut meseria, într-un rol greu cât o nicovală. Cu un fizic comun și nimic aparte, doar cu niște favoriți istorici, venit din stand-up, a reușit anterior datorită providenței de a semăna cu un personaj real să joace într-un film greu al lui Clint Eastwood, Richard Jewell. Acum norocul i-a surâs din nou, din nou asemănarea dintre actor și personajul real fiind frapantă. Sincer, m-am bucurat pentru el și de film. Totuși, mereu leg un film de câte ceva, deși, poate, nu întotdeauna perfect conectate...
Se spune că tulburările noastre vin din nepotrivirile dintre ceea ce credem că suntem și ceea ce suntem. Sistemul de protecție intern de autoapărare, cu o doză variabilă de "narcisism" la fiecare individ, nu te poate salva totdeauna de realitate, dar îți oferă măcar posibilitatea de a fugi către fantastic, o lume în care crezi că te descurci mai bine. Acolo e orice posibil, fiecare este chiar încurajat să creadă că ceea ce își dorește chiar așa e. Iată de ce, în ultimul timp, lumea noastră e tulburată rău, se crede altceva decât e.
După 70 de ani cineva îndrăznește un remake după Ikiru (1952) a lui Akira Kurosawa. Se numește Living (cum altfel?) și e rescris de englezul japonez, laureat Nobel pentru literatură, Kazuo Ishiguro, după scenariul lui Shinobu Hashimoto. Cu toții știm că filmul are la bază nuvela lui Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici. De aici e deja o combinație foarte interesantă de translație a culturilor. Un film care, atunci când l-am văzut, m-a scufundat în gânduri care mă bântuie, mai ales acum, la o altă vârstă, întrebări esențiale, azi reluate englezește. Și cine a văzut originalul cu Takashi Shimura va fi, ca și mine, intrigat să vadă ce a reușit în același rol talentatul Bill Nighy. Living - vom trăi și vom muri.
O altă struțo-cămilă aruncată pe piața cinematografică este Nope, rezultat din dorința de a atinge același succes al ceea ce chioșcarii au realizat deja și care se numește "șaorma cu de toate". Prezentat ca o combinație de genuri, mereu folosită, de SF, horror și mister, regizorul lui Nope, Jordan Peele, cunoscut deja după Get Out și Us, nu se mulțumește, ci plusează la șaorma cinematografică cu ingrediente de western, comedie neagră, fantezie absurdă, punându-și actorii talentați să joace personaje caricaturale cărora le impune să pară lipsite de un minim de expresie naturală, mereu dând senzația că abia ce au aterizat și ei prin cadru, neștiind clar ce rol joacă.
Singurul lucru normal pentru un asemenea film e, până la urmă, anormalitate abordării fenomenului OZN, singura notă de oareșce originalitate. Totuși merită o după-amiază sau o seară, dacă agreați horrorul la ore înaintate.
Recomand The Last Days of Ptolemy Grey, un film-serial în care joacă un mare actor. Dacă Anthony Hopkins a fost atât de apreciat în filmul The Father, Samuel L. Jackson, zic eu, este cel puțin egal în performanța actoricească ce spune aproape totul despre tragismul demenței. În plus, față de filmul cu Hopkins, The Last Days of Ptolemy Grey are o poveste antrenată, genurile dramă și mister se întrepătrund cu succes. Un scenariu, o filmare și o regie fără reproșuri.
Ptolemy Gray este un bărbat în vârstă de 91 de ani, uitat de familia lui, de prieteni și chiar de el însuși. Pe punctul de a se scufunda și mai adânc într-o demență singuratică, Ptolemeu se confruntă cu o schimbare seismică atunci când i se oferă extraordinara oportunitate de a-și recăpăta pentru scurt timp memoria și folosește această luciditate prețioasă și trecătoare pentru a rezolva moartea nepotului său și a se împăca cu trecutul său.
Fiind printre regizorii mei preferați, am așteptat cu emoție Killer-ul lui David Fincher. Asta fiindcă am rețineri mereu când văd un film pe Netflix, acest "cârciumar ce îți toarnă apă în vin". Citisem despre film, despre sursa scenariului (benzi desenate) și, deja, aveam emoții mari. Nu îmi place să fiu dezamăgit de puținii oameni pe care îi admir. Mai citisem în dialogurile lui Fincher că se considera anti-comercial, chiar și reclamele Levi's pe care le-a făcut nu erau chiar despre blugi, reclamele Nike nu erau despre pantofi. Apoi, mai știam despre el ce spunea despre stările sale când filmează. Că o anume belicozitate contează și că există o paranoia necesară. Că există frică - frica de eșec - și o dorință copleșitoare de a fi plăcut. Sau: "Nu știu cât de mult ar trebui să distreze filmele. În ce mă privește, sunt întotdeauna interesat de filmele care provoacă cicatrice. Lucrul care-mi place la Jaws este faptul că nu am mai mers niciodată să înot în ocean.". Ori: "Oamenii vor spune: «Există un milion de moduri de a filma o scenă», dar nu cred. Cred că sunt două, poate. Iar unul este cel greșit."
Asta despre regizor, altfel decât doar laude, cum spuneam, e printre puținii ce îi admir după Fight Club (filmul meu preferat, știu eu de ce), Seven, Zodiac, Gone Girl, The Girl with the Dragon Tattoo, The Game, Alien 3...
Killer e un "revenge thriller" foarte condensat și simplificat. Am înțeles că scenariul e după o carte de benzi desenate în mai multe volume (16!), iar filmul nu are șansa decât să preia o temă și cam atât, tema asasinului profesionist. Dar nu cred că l-a interesat neapărat tema, cred că, pur și simplu, a vrut "să facă și asta", un astfel de film. De ce? Treaba lui. Nu mă aventurez. Sunt eu prea paranoic și ar fi prea ușor să greșesc. (Ușor, dar rar!)
În Killer se vede valoarea lui Fincher, chiar dacă m-a deranjat scenariul, cumva prea rigid, simplificat, poate așa a și căutat să fie, căci nu e nimic profund în meseria asta de asasin și, probabil, nici nu dorea să se alăture metehnei cinematografiei americane de cosmetizare a personajelor negative. Scenariul e lipsit de surprize, e vizual perfect, cum știe Fincher cel mai bine să facă, cu un joc bun al actorilor - dar cred că nici nu le-a cerut mare lucru, personajele nu sunt atât de complexe, o fi meseria lor aparte dar ei rămân, în ciuda unor aptitudini deosebite, tot niște oameni simpli. Exemplu: la un moment dat se spune un banc imbecil cu o emfază de parcă se spunea ceva de mare profunzime, într-un restaurant de fițe, de un personaj ce se vrea sofisticat dar sub masca afișată se simte în spate o ființă vicioasă și ipocrită.
Rămâne senzația că toată povestea a rămas la nivel de revistă de benzi desenate. Cu ceva goluri logice și niște rezolvări de situație prea facile, mai degrabă niște simplificări necesare, pentru a nu obosi mintea privitorului, cred că e filmul perfect pentru "audiență generală". Adică îl poate vedea oricine, și azi e necesar să fie pentru oricine, nu cheltuiești 175 milioane ca sa îl vadă doar "fanii genului". Film frumos făcut, sunt puțin dezamăgit, dar nu îmi schimb părerea că David Fincher e un mare regizor. Dar Killer pare un film ucis de el însuși
Am văzut și Oppenheimer. Abia acum, că așa am obiceiul, ori îl văd primul, ori, când presimt ceva sămânță de scandal, aștept, curios să văd ce spune lumea. Am ascultat pe mulți și m-am plictisit de aprecieri care mai de care, mulți cred că pot critica cu ușurință un film făcut de Nolan. Dacă vrei să te faci de Sfânta Rușine de cinefil de un film pe săptămână, te apuci să îți dai cu părerea, că ți-a plăcut aia și ți-a displăcut ailaltă, în felul asta te faci ușor de descoperit, lași să se înțeleagă cam ce vezi tu la un film, nu e vorba nici măcar de o părere subiectivă, reușești doar să te dovedești un superficial și un suficient moftangiu.
Filmul e un Nolan foarte bun. Mi-a plăcut în totalitate. Atât! Nolan rămâne printre primii și adevărații regizori.
Nu îl recomand însă celor care nu au cunoștințe cât de cât despre istoria acelor timpuri, despre personajele istoriei mecanicii cuantice, de mișcarea comunistă din SUA din acei ani, asta fiindcă filmul abundă de zeci de personaje care nu le vor spune nimic și cărora nu le vor înțelege rostul.
Cineva, persoană încă influentă în media noastră, spunea că nu crede că lui Cillian Murphy i-a reușit rolul. Mă tot întreb de unde îl știa stimabilul atât de bine pe savant.
Anatomie d'une chute / Anatomia unei căderi, câștigătorul de la Cannes 2023, e un film care, pe mine, m-a surprins până la exasperare prin scenariul care, deși e o "dramă de tribunal" și are aparențe de thriller și mister, e, de fapt, un film căruia eu i-am găsit cheia într-o expresie care s-a dorit a fi strecurată abil și aparent inocent în discursul cuiva: "Ficțiunea omoară adevărul". Ficțiunea, deoarece ea e "personajul" principal în acest film, celelalte personajele principale fiind doi scriitori aflați într-o relație foarte complicată, care s-ar dori a fi una de tip Ingmar Bergman. Acțiunea e simplă, față de culmea la care se ajunge în confruntarea ideilor asupra a ceea ce se întâmplă, și, cred, că asta îi va duce la exasperare pe mulți. Bărbatul din cuplul descris este găsit mort, căzut de la o fereastră a etajului trei al cabanei sale, moarte declarată ca "suspectă", soția este acuzată de crimă și singurul martor e fiul cuplului care are probleme de vedere. Dar ceea ce urmează, și aceasta este partea consistentă a filmului, va fi procesul, acțiunile avocaților apărării și acuzării, declarațiile martorilor, fiecare dorind să își impună adevărul propriu pentru a se face dreptate. Dar, ceea ce exasperează, fiindcă, repet, este un film care te ține nervos pe scaun 2 ore și jumătate, e incapacitatea tuturor de a înțelege că nu se cunosc faptele, ci doar niște bucățele disparate de fapte / timp de netăgăduit, iar ceea ce fac cei ce judecă este să umple restul cu ceea ce crede / gândește fiecare, un haotic demers de presupuneri ce se bazează doar pe "imaginea" pe care și-o creează fiecare asupra personajelor implicate...
Nu mai insist, nu vreau să ajung la un spoiler, dar recomand cu toată căldura acest film atât de reușit în intenția lui de a te face să te gândești la câtă ficțiune îți poți permite în a aprecia ceva din realitatea niciodată complet cunoscută, pentru a nu omorî adevărul, căci odată acesta mort, nu va mai exista dreptate.
Apropo, câinele din film a luat și el premiul Palm dog!
Există o categorie de filme definite ca filme genul "familie". Alexander Payne reușește să facă un film extrem de reușit despre cei fără familie, The Holdovers. După About Schmidt, Sideways, The Descendants sau Nebraska se pare că se definește ca un regizor al filmelor de personaj, foarte puternic conturate. Chiar dacă prezintă cazuri individuale, scenariile filmelor sale sunt despre o foarte largă categorie de oameni.
O să mai auzim de The Holdovers, nu îl căutați deocamdată, păstrați-l pe liste până după sărbători, fiindcă, deși timpul acțiunii este unul al sărbătorilor de iarnă (ale anului 1970), există posibilitatea de a vă indispune. (... Deși, încă mă gândesc, cum așa ceva ar face lucrul asta.)
Scenariul, deși simplu, are desfășurarea într-o dinamică atrăgătoare, capabilă să exprime clar stări și, aici, pe lângă regizor, cele trei personaje principale, dau dovadă de mare talent. După mine, la viitoarele premii pentru Actor in a Supporting Role, celor doi parteneri de film ai lui Paul Giamatti, Da' Vine Joy Randolph și Dominic Sessa le sunt asigurate cel puțin nominalizări. (Pariu!)
Cam astea au fost filmele din 2023 ce meritau să le notez aici.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)