Pentru 2023 mi-am dorit să fie blând cu mine, să mă ia ușor, să nu mă sperie. Mi-am dorit să fie ca Marea Neagră în prima zi a anului.
Și totuși, în haosul care este viața la Paris, 2023 a fost mai mult decât atât. Mi-a arătat că noțiunea de 'liniște' e una relativă. Și că noi, oamenii, suntem răspunsul rugăciunilor celorlalți oameni. Și că ceilalți oameni sunt răspunsurile rugăciunilor noastre. Indiferent de unde ne aflăm.
Am descoperit că suntem răspunsul rugăciunilor, indiferent de cât de intense sunt ele, atunci când am vizitat prima dată orășelul Blois, complet din greșeală, pentru că biletele de tren costau 10 euro. Blois, cel cu castele frumoase și râul Loara.
Și am descoperit atunci că domnul Leo, mai precis apartamentul lui, avea să fie răspunsul rugăciunilor noastre, ale mele și ale prietenei mele, împreună cu care voiam să scăpăm de haosul examenelor și al Parisului. O bucătărie imensă și o bibliotecă pe măsură. Un dormitor decorat parcă de un copil de 12 ani și o sufragerie cu multe viniluri și un pick-up. Cărți peste cărți, toate domeniile și toți autorii pe care i-am fi putut dori să îi citim într-o viață și cel mai frumos sistem de boxe. Și totuși, copilul de 12 ani era un adult în toată firea, care avea cărți de școală primară și tot felul de fișe simpatice pentru copii.
Atunci a început misiunea noastră de a descifra puzzle-ul orașului micuț care este Blois. Am început prin piața volantă, pe care se nimerise să o prindem, pentru că era sâmbătă dimineață și toți locuitorii erau prezenți. Și când zic toți, chiar cred că nu exagerez. Clientul obișnuit al domnului cu pâinea, care nici nu trebuia să întrebe ce își dorește, pentru că îi întindea direct mărunțișul și el știa să îi ofere un tradition, sau clientul care părea că mereu cumpăra floarea soarelui de la domnul cu pălărie din mijlocul pieței. Sau vânzătorul de fructe și de legume, care reușise să strângă o coadă imensă în spatele lui pentru că părea că face cele mai bune glume și putea să le înveselească până și pe cele două doamne în vârstă, triste că au uitat să își ia punga de acasă. Sau vânzătorul ambulant de ravioli, care ne-a propus cele mai bune rețete pe care le-am fi putut face și care ne-a recunoscut ca fiind intruse. Biblioteca orașului, unde am participat împreună cu localnicii la un târg de carte. Și cel mai frumos lucru, un anticariat înghesuit, dar care părea o sursă infinită de cărți. Și totuși, nici una din cărțile dorite de mine nu erau de găsit acolo. Nu Pascal, nu Kant. Eram prea puțin interesant de Hărțile Blois-ului din anii '80. Dar un domn cu pălărie și geacă de piele a cumpărat-o.
Și din nou înapoi la apartamentul nostru, cel în care ne-am chinuit să deslușim dacă acel dormitor era de fapt al copilului lui Leo, sau al fratelui mai mic sau... Dar nu avea sens, pentru că Leo avea o sufragerie plină de cele mai bune viniluri de care am auzit, și cea mai frumoasă canapea. Totul era mult prea de adulți. Ar fi fost imposibil să crească un copil cu Fleetwood Mac sau John Coltrane. Și dacă?
Am văzut cel mai frumos răsărit din toată viața mea și o lume care prindea viață. La 7 dimineața, pe cea mai înaltă colină din Blois, lângă un castel, privind un cuplu în vârstă care părea că a ieșit la plimbarea de dimineață. Era 28 ianuarie, iar micul orășel Blois și Leo, aparent învățător, au răspuns, fără să-și dea seama, la rugăciunea de a avea liniștea pe care Parisul nu putea să ne-o ofere.
Pentru că Parisul era în plină grevă și acoperit de manifestații, care se desfășurau în toate arondismentele. Și pentru că universitatea mea era blocată de containere și mese din lemn și scaune de mai bine de două săptămâni. Și pentru că tot orașul era dat peste cap, iar un haos general părea să se instaureze, de la greva societății care se ocupa de gunoiul stradal, până la greva elevilor și a profesorilor. Pentru că era 12 martie iar eu nu mai mersesem la facultate de pe 10 februarie. Mint, mersesem, dar cu întreruperi și cu nesiguranța că mâine poate voi merge, poate nu voi merge, pentru că, cine știe, mâine poate vor bloca sau nu vor bloca facultatea. În general, cursurile se țineau dacă erau de la 8, dar se anulau dacă erau de la 11. Sau invers. Pe scurt, niciodată nu puteai ști când poți primi un mail de la administrație anunțând că închid campusul.
Și într-o zi frumoasă de primăvară, undeva pe 15 martie, am primit mail că avea să ni se închidă facultatea pentru o săptămână întreagă. Eram lângă cea mai frumoasă clădire (după părerea mea) din Paris, lângă Pantheon, și am izbucnit în plâns. Pentru că deja totul devenise de o sută de ori mai rău, cu întrebarea dacă mi se vor amâna examenele finale și dacă va trebui să ni se prelungească semestrul, sau dacă vor bloca metrourile și ar fi trebuit să fac o excursie de trei ore pe jos până acasă. Și atunci, o persoană complet necunoscută mie, o fată studentă la master, a venit la mine, s-a așezat, m-a luat în brațe și mi-a spus că mă înțelege. Fără ca eu să scot vreun cuvânt. Mi-a spus că mă înțelege și că o să fie bine, că viața uneori ne lovește cu astfel de lucruri și că, la final, o să ieșim mai puternici din ele.
Și atunci, o îmbrățișare și o vorbă caldă mi-au calmat sufletul, sufletul meu mic de student străin în anul întâi de facultate, într-un oraș prea mare și o țară mult prea dezorganizată.
Sau cel puțin asta aveam să cred, până când am descoperit mai multe, până când manifestațiile s-au terminat și totul a revenit la normal.
Credeam că totul e haos, dar o plimbare pe care mi-am prelungit-o fără să îmi dau seama în Parc Monceau, apoi câteva biciclete închiriate care nu mergeau și pe care a trebuit să le returnez și mult prea multă aglomerație, m-au adus la o stație de metrou, față-n față cu o fată care părea complet debusolată de locul în care era. Iar eu, eu eram complet supărată pe faptul că am întârziat prea mult să citesc în parc, și că un drum de 15 minute l-am străbătut în 40. Asta pentru că frânele nu mi-au mers, o roată era spartă, iar altă bicicletă nu mergea să fie setată pe mai mult decât nivelul 1, acela în care dai din pedale până nu mai poți și nu avansezi nicăieri. Și în toată suita mea de experiențe nefericite și aparent, consumatoare de timp, această fată vine la mine și mă-ntreabă, aproape disperată, dacă știu să vorbesc engleză. Îmi spune, fără să mă lase să răspund, că se plimbă de jumătate de oră și tot întreabă oameni în jur și că nimeni nu vrea să o bage în seamă, că nu înțelege franceza și că ea chiar vrea să vadă Turnul Eiffel. Și îi spun că da, că o ajut, și zâmbetul său sincer arată că se transformase în cel mai fericit om de pe planetă. Vrea să o ia de la Operă până în centrul orașului pe bicicletă și o rog din suflet să nu facă asta. Și mă ascultă, și mă lasă să o ghidez la metrou, timp în care îmi povestește că e singură în oraș, că are 19 ani și că are foarte puțin timp să viziteze și că s-a plimbat în cerc pe lângă Luvru și tot nu l-a găsit. E din Australia și Europa i se pare minunată. O ajut să-și ia bilet, îi dau câteva referințe ce să facă în oraș și o poziționez pe peronul potrivit, spunându-i să nu uite să coboare pentru Tour Eiffel.
Poate că dacă nu aș fi întârziat atât de mult pe drum, n-aș fi reușit să o ajut pe Phoenix, fata blondă și complet terifiată de Paris.
Pentru că, uneori, suntem răspunsul rugăciunilor altor oameni și, o dată la ceva timp, avem o misiune. Și nu ne lasă inima să nu o ducem la bun sfârșit.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)