Ochii ei verzi străpungeau întunericul. În rest, era și ea toată numai întuneric. Negrul cel mai negru, din vârful urechilor până în pernuțe. Cu un singur fulg alb de blană în piept. În lumina zilei, Fulgușor părea că își trăiește ultima viață. Schiloadă, jigărită, un schelet ambulant cu puține fire de blană cenușie și piele plină de răni și scaieți. Doar ochii îi scăpărau. Hotărâse să fie demnă până la capăt, chiar și în gerul care nu lăsase vietăților nici măcar loc de îngropăciune. Am insistat cu tot felul de tertipuri umane să o fac să se apropie. Pis-pis-urile timide, promisiunile că sunt de încredere, complimentele, toate îi treceau pe lângă trupul fără blană și uscat de foame. Mă țintuia cu verdele încă viu al ochilor în timp ce gerul alb nu se mai termina.
Al doilea a fost Mia.
Sau Miuța, Miuțul, Leonard și, până la urmă, Băețică. Pe el nu pare să-l afecteze trans-botezarea care l-a făcut să treacă de la o frumusețe de pisică blândă la un frumos motan drăgăstos. Dar oamenii care au făcut asta... Pentru că Mia sau Băețică chiar s-a născut motan, poate pe străzi, poate în subsolul vreunui bloc sau, de ce nu, în casa primitoare a unui om. Dar la un moment dat, în primii ani de viață, oamenii au decis să intervină în destinul lui. Nu știu dacă spre binele lui sau nu. Au decis că Băețică nu merita să aibă urmași. Să fie lipsit de furorile împerecherilor și să nu devină agent de împânzire a cartierului cu progenituri nedorite și pisici-mame murind în timpul fătatului. Poate că oamenii aceia i-au făcut bine, dar și mult rău. Când ne-am întâlnit, părea un tinerel debusolat, crescut în confortul caselor, dar abandonat apoi din cine știe ce capricii umane. Umbla într-un grup de trei motani dintre care Băețică era cel mai puțin experimentat. Mergea în urma celorlalți doi vechi cotoi de cartier, îndârjiți în lupte în fața containerelor de gunoi, cu urechi ciupite și cozi tăiate, dar motani gata să cucerească orice felină mai slabă de coadă. Băețică era mult mai curat ca ei, îngrijit și aranjat. De la albul cel mai alb, până la negru, blana lui trecea prin toate culorile pământului, cu rozul lăbuțelor și albastrul ochilor. De ce l-or fi abandonat oamenii? Ne-am pierdut unul în ochii celuilalt, eu blocat în fereastră, el împietrit în iarba înaltă, lăsându-i pe companionii săi să se depărteze. Nu știu cât a durat acest moment, dar am știut, cel puțin în cazul meu, că ura și disprețul pe care le aveam sădite încă din copilărie împotriva mâțelor, s-au topit și s-au transformat în ceva de care încă mă mir.
Dumnezeul mâțelor.
Și a zis cineva din copilăria mea: Să iubești toate ființele pământului, de la cele mai mici până la cele mai mari, căci toate sunt ale lui Dumnezeu, dar pe țânțari, muște și mâțe să nu le iubești. Să le urăști din adâncul sufletului și să le ucizi ori de câte ori ai ocazia. Dar, cel mai mult, să urăști pisicile.
Până la urmă, pare-se că totul ni se trăgea de la mâncare. Țânțarii ne sugeau sângele, muștele ne spurcau mâncarea și albul pereților, iar afurisitele de mâțe încercau să ne fure ouăle și să ne mănânce puii de cloșcă. M-am întrebat atunci de ce a fost lumea construită astfel încât să ajungem să ne mâncăm unii pe alții? N-ar fi fost mai bine să trăim fără să fim nevoiți să consumăm și să fim consumați?
Așa și cu grădina celebră, unde altcineva a zis că se poate mânca din toți pomii, mai puțin unul. De ce l-a mai pus acolo dacă nu trebuia să mâncăm din el? Să nu-mi veniți cu explicații dintr-alea pisicologice sau teofelinești, că nu țin. Cum ar fi să le spui pisicilor din casa ta: puteți să mâncați toate crănțănelele și toate cărnurile în sos aspic din pliculețe, dar să nu vă atingeți de sălămiorul meu sau de pulpița mea din farfurie?
Până la urmă, dacă tot am fost creați să ne mâncăm unii pe alții, oare nu ar prefera pisicile și oamenii ca dumnezeii lor să se îngrijească un pic mai bine de soarta creaturilor?
Cred că fiecare ființă nu-și dorește decât să aibă un culcuș bun unde să nu poată fi mâncată de altele, să aibă mâncare cât să nu fie nevoită să mănânce alte ființe și, din când în când, să primească o mângâiere pe creștet din partea dumnezeului său, să știe cui datorează această minunată existență.
Dar lucrurile nu stau chiar așa, nu?
Din fericire, pentru că eu nu mâncam pisici, n-am omorât niciuna, dar le-am urât în continuare pentru că așa fusesem învățat. Poate și din cauza asta a durat ceva timp până să simt și eu mângâierea de pe creștet.
Fulgușor și Băețică.
Băețică și-a părăsit gașca de cotoi. Își face veacul prin casă, pe lângă casă și prin cartier. Dar mai ales în inimile noastre.
Pe Fulgușor s-a nimerit "să o salvez" chiar eu. Își făcuse un obicei să treacă și pe pervazul nostru. Într-una din zilele acelea de ger cumplit, a fost încolțită de cei doi cotoi care mirosiseră urmele lui Băețică și, probabil, încercau să-l readucă la sentimente mai pisicești decât să-și piardă vremea cu oamenii.
Am auzit mârâielile lor și mieunatul disperat al lui Fulgușor. Stătea lipită de pervaz și încerca să respingă atacurile motanilor. Băețică s-a repezit și el spre geam ca să urmărească scena. Doar eu, omul, nu știam ce să fac. Să deschid fereastra, să risc să-l pun și pe Băețică în luptă? Să bat în geam să-i sperii pe motani? Ar fi fugit și Fulgușor sau, și mai speriată, ar fi ajuns în ghearele atacatorilor. Oare chiar trebuia s-o salvez? Oare chiar eu? Am lăsat filozofeala și dilemele morale, am întredeschis geamul, l-am ținut pe Băețică deoparte cu o mână, și cu cealaltă am luat la piept fulgul acela negru, îngrozit și înghețat ca un țurțure. Fulgușor și-a înfipt ghearele în tricoul meu, mai mult ca să nu cadă. Am văzut în ochii ei că nu era cazul să o fac prizonieră. M-am repezit la geamul din capătul opus al casei și am eliberat-o tot pe pervaz. S-a uitat câteva secunde la mine, apoi a dispărut.
Multe zile după aceea și în fiecare zi apoi, Fulgușor a venit doar la acea fereastră, sărind pe pervaz dintr-un salt, de parcă ar fi levitat, și a intrat înăuntru. Multe nopți a dormit pe pieptul meu acoperit cu același tricou din ziua salvatoare, tremurând, înfingându-și ghearele până la carne, și trăind în vis coșmarurile vieții de până atunci.
A rămas la fel de demnă, la fel de curajoasă, dar s-a îmbogățit cu o blană lucioasă ca noaptea. Când te uiți la ea, pare Felina Supremă. Neagră, sălbatică, cu ochi pătrunzători și inteligenți și spirit liber. Fereastra ei nu rămâne niciodată închisă complet. Își trăiește viața așa cum vrea ea. Câteodată chiar mă gândesc dacă nu cumva ea m-a salvat pe mine.
Băețică, în schimb, e băiat de casă, dar la fel de liber. Pare că a ajuns deja la vârsta la care preferă compania oamenilor. E simpatic mai ales atunci când doarme alături: deschide ochii și întinde una dintre lăbuțe doar cât să te atingă ușor. Adoarme și rămâne în poziția asta.
Mă uit la ambele pisici și sper că Dumnezeul mâțelor m-a iertat deja.
Cine crede că acest text e cu și despre pisici, are dreptate, iar cine crede că nu e doar despre pisici, nu se înșală.
Există și trendul cum că atunci când nu mai ai audiență, când îți pierzi publicul sau vrei pur și simplu să-ți câștigi fani și admiratori în mod facil, pui poze și filmulețe cu și despre pisici, iar în cazuri disperate scrii despre ele. De la un punct, începi să crezi că și tu trebuie să faci parte din acest curent al miaunismului și nu te mai simți stingher să povestești "despre propriile mâțe".
Mă încred și în legenda conform căreia pisicile își aleg oamenii și apar în viața lor exact atunci când trebuie.
Fără îndoială, Fulgușor și Băețică sunt cei care m-au convins să spun povestea lor în locul textului Horoscopul Morții, materialul pregătit pentru topul liternet. Da, da, la tine mă uit 2023.
O singură enigmă mi-a mai rămas de descoperit din acest efort pisicesc numit pompos miaunistica pentru începători ca mine: Unde se duc pisicile când se duc?
Mă uit la toate pisicile din viața mea, la ora asta târzie când adevăratele feline veghează, și văd cum toate dorm, vânând libertatea în vis. O aud pe una care toarce ghemuită în piept după o lume mai bună.
Fulgușor se întinde pe spate relaxată și doarme ca o regină în fotoliul care i-a devenit tron. Băețică e ghemuit lângă mine și mă privește cu un ochi întredeschis, albastru.
Mâine, mâine, pe mâine...
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)