Evenimentele principale au fost:
un eșec amoros devastator
frecventarea platourilor de filmare
descoperirea poeziei.
Am început anul în forță, prin februarie pășeam din nou pe tărâm italian. Respiram clădiri și peisaje din trecut, mă simțeam acasă. În mine se instaurase o liniște deplină, departe de jungla românească și aveam senzația că în sfârșit pot să inspir adânc fără a rămâne în apnee. Am revizitat galeria Ufizzi și am văzut pentru prima dată vastul interior al palatului Strozzi, o mărturie elocventă a unui mod de trai luxuriant, asemănător Schönbrunn-ului din Viena. Faptul că eram îndrăgostit m-a făcut să trăiesc această călătorie ca pe una într-o altă dimensiune, chiar dacă, într-un mod trist, această dimensiune s-a dovedit a fi doar o emisferă, și nu o sferă, așa cum îmi doream. Ironică viața, n-ai ce să-i faci.
Întoarcerea la București a fost urmată de o perioadă tulbure în care nu reușeam să mai trăiesc cu adevărat din cauza confuziei create de relația în curs de degradare, cu sforțări asemenea unora depuse de un mut care vrea să treacă examenul de oratorie summa cum laude.
În urma despărțirii fără vreun adio, am început să navighez într-un ocean dintr-o altă lume, aproape necunoscută. Aveam misiunea de a-mi recupera sufletul fără a claca, corabia era încărcată cu prea mult balast, aurul se disipase pe fundul apei, călătoream printr-un taifun puternic și nu aveam posibilitatea să mă ghidez după stele în timp ce mă luptam instinctual cu valurile tsunami pentru a supraviețui. Nu mai avea absolut nici o relevanță unde mă va duce deriva, important era să scap cu viață. Norocul meu a fost că la scurt timp după acest abandon, am început să fiu chemat la filmări. Avusesem în martie o experiență minunată pe set la Moromeții III, iar iunie l-am început cu două nopți pe platoul de la Retreat Vama Veche. În timp am realizat că îmi place pe set deoarece este locul în care mă simt cu adevărat liber și am posibilitatea să scap de mine atunci când mă aventurez în alte contexte existențiale.
Au urmat destule zile de filmare pe diverse platouri, de la seriale românești la producții americane. Am avut ocazia să fiu martor la seriale ca Groapa sau Clanul și am asistat la o producție americană unde am văzut o scenografie magnifică cu o gară din Vestul Sălbatic de pe la sfârșitul secolului XIX. Pe parcurs am întâlnit diverse personalități din showbiz-ul românesc și o mulțime de persoane pasionate de această magnifică artă, cinematografia.
Din iulie au început să curgă invitații pentru a face figurație. Am descoperit o lume fascinantă a unor oameni cu povești extraordinare. Majoritatea și-au dorit să devină actori însă viața i-a condus pe alte căi. Am fost frapat de modul în care au ales să se apropie de acest domeniu, ghidați de o pasiune pură, fiind extaziați de simpla prezență pe platou. Am întâlnit ingineri, avocați, fete grațioase și femei hyperatrăgătoare, bărbați ciudați, oameni cu diverse ocupații. Cu unii m-am împrietenit, cu aproape nici unul nu țin legătura. Totuși, a fost interesant să îi reîntâlnesc frecvent pe unii dintre ei. O lume a magiei, unde imersiunea este atât de profundă încât chiar dacă nu aveam parte de nici un rol, existau momente în care uitam de mine, ca entitate identitară. Mă simțeam ca în copilărie, când mă jucam și eram atât de absorbit de circumstanțele date, astfel încât mă transformam în Batman, Rambo, Robin Hood, Ultimul mohican sau tot felul de alte personaje.
Din cele aproximativ zece platouri pe care am avut privilegiul să fiu prezent, două mi-au rămas cu adevărat în suflet: Enigmele României și Cravata galbenă.
În primul caz am avut parte de mai multă acțiune, având în vedere că am fost nevoit să-l scot pe Mihai Eminescu din restaurantul Capșa. În episodul despre poet, cu Marcel Iureș ca narator și produs de History Channel România, am fost îndrumat într-un mod atât de curat astfel încât m-am simțit extrem de confortabil, exact ca atunci când mi-am dat examenul pentru motor în plin trafic de Brașov. Practic instructorul mi-a spus tot ce aveam de făcut, eu fiind doar la butoane, atent să țin în frâu ghidonul, să schimb vitezele și să semnalizez. Indicațiile de pe set mi-au oferit o senzație fantastică în ceea ce privește dialogul dintre regizor și actor, o conversație inserată într-o ambianță de înțelegere deplină.
Really good vibe.
În cel de-al doilea caz, am asistat în mod repetat la opt zile de filmare, aceasta fiind cea mai lungă prezență în cadrul unui proiect. La Cravata galbenă (The Yellow Tie) am fost prin Berlin în 1952, am fost prin România anilor '20 și la concerte de prin anii '70, așadar o paletă largă de contexte diferite încadrate în timp și spațiu. Cu siguranță, întâlnirea de cel mai înalt nivel a fost cu Sean Bean, la filmările acestui biografic despre Sergiu Celibidache, regizat chiar de fiul său, Serge. Eram pe set în curtea Muzeului Colecțiilor de Artă și îmi construisem un fel de bază dintr-un Ford de epocă din 1924, în care, atunci când nu eram necesar cadrului, citeam primul volum din 2666 al lui Roberto Bolaño. În timp ce mergeam spre automobil, Sean Bean s-a apropiat să admire Ford-ul. Am profitat de ocazie, așa că am avut onoarea de a-i strânge mâna și a-i transmite respectul meu în timp ce îi spuneam că mi se pare absolut fantastic să mă aflu pe același set cu el. I-am spus că interpretarea sa în rolul lui Boromir din Lord of the Rings a fost una care mi-a rămas întipărită în memoria vizuală vreme de două decenii. A fost un moment plin de grație, pur și simplu nu îmi venea să cred că am vorbit aproximativ un minut cu nimeni altul decât cel care îl interpretase pe eroicul Boromir.
Great moment, dude!
În viața de zi cu zi, lucrurile nu mergeau extraordinar, sufeream enorm și, în cele din urmă, degeaba, dar uneori nu ai cum să îi dictezi corpului să se ghideze după principii raționale. Trupul meu simțea lipsa trupului ei, iar a-mi împărți așternuturile cu altele într-o perioadă scurtă nu a ajutat aproape deloc, aveam să mai tânjesc după prezența ei o vreme.
Având în vedere că nu eram deloc disponibil emoțional, am părăsit câteva fete. Pur și simplu, dincolo de fizic, nu aveam cum să trec la alt nivel, eram blocat în primele două chackre. Aveam parte de o existență fără interior, exact ca un schelet sau o fantomă. Pășeam lunatic, evident, rareori mâncam, mă scufundam în alcool și sex dar nu înțelegeam nimic.
Trăiam în studio-ul închiriat deasupra Bucureștiului, asemănător unei camere de hotel, cu o priveliște extraordinară și o cadă triunghiulară demnă de cele mai bune împreunări animalice în preajma lumânărilor, a muzicii șamanice și a apei fierbinți cu parfum de trandafir.
La un moment dat, am tot fost vizitat de un model pentru vreo două luni și părea că s-ar putea înfiripa ceva, deși fusesem sceptic încă de la început. Începuse totul foarte natural, ne simțeam bine împreună, râdeam mult. Am vizitat cu ea majoritatea muzeelor de artă din București, ieșeam des și aveam parte de nopți toride, era antrenată. Mergea la sală, era foarte serioasă în privința asta, iar faptul că se hrănea corespunzător o ajuta să aibă un trup demn de o revistă pentru adulți.
Îmi amintea vag de Marilyn Monroe.
Cum era de așteptat, nu a durat mult până să alunece pe aceeași patină a presiunii și am fost nevoit să îi spun Ciao.
După cum puteți înțelege, viața mea amoroasă nu era tocmai roz, degeaba ascultam cu obsesie Édith Piaf.
Chiar dacă pe partea asta lucrurile scârțâiau, suportul emoțional al prietenilor mei vechi și noi m-au ajutat să gândesc pozitiv și să mă bucur de partea plină a paharului. Am descoperit că lumea ține la mine, iar majoritatea celor apropiați din anturajul literar-artistic mi-au fost alături și m-au ajutat să regăsesc calea către mine. Am devenit bun prieten cu un actor în privința căruia simțisem acum vreo șapte ani, în alt oraș, că într-o zi ne vom conecta. Prietenia lui m-a ajutat și inspirat în demersurile mele, alături de el am cunoscut diverse personalități importante din cadrul acestei industrii, am fost invitat la evenimente de TOP și mi-a fost un sprijin emoțional și existențial astfel încât am creat amintiri frumoase în ultima jumătate din MMXXIII.
De multe ori, prietenia e net superioară poveștilor de iubire.
Prin urmare, am călătorit împreună în Vama Veche, unde am cunoscut alte persoane grozave, am mers în teritoriile sale natale, la Voroneț, am fost la Brașov și Cluj. Am văzut alte părți ale țării unde ne-am dus cu diverse scopuri, iar nu în cele din urmă, am achiziționat un automobil supersport de colecție. Pentru mine, călătoria a fost dintotdeauna cel mai bun remediu pentru orice, am avut privilegiul ca din fașă să descopăr magia mișcării. Până la 17 ani trecusem oceanul către America și vizitasem toate statele din Europa, cu excepția celor din Nord.
După model, mi-am spus că poate e timpul să petrec ceva timp singur. Așa că nu am mai fost interesat de zâne, am mai fost la câteva întâlniri sporadice, dar chiar mă simțeam de-a dreptul plictisit în ceea ce le privește. În general, fetele nu îmi atrag atenția ușor. Din moment ce am început să mă feresc de influența lor, nopțile au devenit mai apăsătoare. Întotdeauna va fi mai simplu să uiți pe cineva dacă ai un trup fierbinte alături, pregătit pentru un nou show. Fiind singur în plină noapte, pe canapeaua mea cu vedere spre km 0 al capitalei, începusem să îmi amintesc flash-uri din ceea ce trăisem în ultimele luni, așa că la un moment dat, simțind că nu mai pot respira, am început să scriu în versuri.
Astfel am ajuns la cel mai important eveniment petrecut în viața mea în anul MMXXIII, descoperirea poeziei ca formă de exprimare pentru a elimina veninul iubirii. Deși frecventez cenacluri de peste un deceniu, locuri unde am întâlnit minți rafinate, niciodată nu m-am pus în contextul de a crea deoarece nu găsisem un topic atât de puternic încât să mă facă să scriu. Ceea ce e absolut fantastic e că poezia a ajuns la mine «sau eu am ajuns la ea» ca necesitate, ca o conexiune pură cu gândul meu care striga răspicat că dacă nu aștern pe hârtie ce simt și gândesc, are puterea să mă înnebunească. M-am conformat și pe parcurs am început să scriu constant, dinspre trecut înspre prezent.
Las aici unul dintre cele aproximativ 50 de poeme pe care le-am scris în decursul ultimelor luni:
Dolium
Doliul iubirii mele se ofilește în ritmul schimbător al culorilor toamnei
ea e doar o frunză uscată acum
femeia nepotrivită scoate ce e mai rău din tine
și așa am ajuns să dețin o inimă-mozaic.
Prințul Filip, în The Crown,
povestește cum adevărata durere se mișcă prin corp și îl umple
cum îți pătrunde în celule și devine o parte din tine
pentru totdeauna
dar că în timp înveți să trăiești cu ea:
la început o tratezi ca pe un oaspete
iar în cele din urmă realizezi că de fapt e de mult stăpâna casei.
Venele inimii mele mozaicate
devin insesizabile atunci când am parte de amor deplin
ea se transformă într-o frescă netedă și viu colorată
semnată de Rafaello
sau într-o sculptură atent șlefuită,
cu mult rafinament
asemănătoare coapsei din Răpirea Proserpinei de Bernini.
În lipsa iubirii, venele sunt deșertificate
apar cratere ca urmele unor fluvii ce au secat
sau
mai rău
canalele de mastic par zone ce au trecut printr-o erupție vulcanică.
Culoarea, tinerețea netedă și limpezimea rafinată
dispar ca un fulg de zăpadă căzut pe o limbă fierbinte de doamnă
inima se strânge și devine feroasă
are urme de rugină
și pe alocuri o vâscozitate de putrefacție
specifică algelor cățărate pe o corabie de secol XVI.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)