Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Filmul văzut de 42 de ochi


Coordonator Alex. Leo Şerban

04.06.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
10% (argument) - de Alex. Leo Şerban

Cinefilul român s-a născut supărat. Dacă românul ne-cinefil oricum nu se duce la cinema (ceea ce nu-l împiedică să comenteze), cel care-o face nu mai găseşte nimic care să-l "dea pe spate"... Nimeni nu mai are răbdare, totul se supralicitează. Practica cinematografică pare să fi devenit un cîmp de încercare a armelor tot mai babane: scoţi un pistol, scot o mitralieră; scoţi un tanc, scot bomba atomică! Cehov vroia ca reVolverul din actul 1 să fie folosit în ultimul act; astăzi, un "telecomandant" care se respectă sare direct la ultimul act!

Dacă motivele retragerii spectatorilor din sălile de cinema la domiciliu sînt intuibile (nu mai există obişnuinţa socializării; televizorul a tras zăvorul; tinerii trag de pe net că e moca; etc.), faptul că cel mai premiat film românesc al anului trecut - A fost sau n-a fost? - a avut "numai" 15.000 de spectatori poate apărea ca un eşec absolut... Numai că acei cinşpe mii reprezintă - totuşi! - 10% din cei 150.000 de spectatori, cît a făcut ditamai Da Vinci Code la noi în Românica! Problema, deci, nu e că filmul lui Porumboiu a făcut 10% dintr-un blockbuster mondial (ceea ce mie mi se pare ok), ci că un asemenea blockbuster "bustează" milioane de spectatori peste tot în lume - mai puţin la noi. Deci problema e generală, iar filmele româneşti sînt o pagubă colaterală.

Ce mă nemulţumeşte pe mine - ca simplu spectator - este că toată lumea e nemulţumită şi strîmbă din nas. Dacă filmele noastre primesc premii afară, "ei ce să-ţi spun, au luat şi ei nişte premiuţe acolo, le-au dat politic, că tinerii ăştia arată numai mizeria din România! Păi, nu ştim noi cum se dau aceste premii!?". Dacă nu iau premii, "aţi văzut că n-au luat decît prafu' de pe tobă?? Se dau ei mari, da' ăia nici nu-i bagă-n seamă, hă-hă-hă!". Cum o dai, nu e bine. S-au dat Premiile Gopo? Cică au fost nominalizate prea puţine filme şi le-au luat cam aceleaşi - de parcă la Oscaruri nu se întîmplă ca un film să radă tot! Dacă vreun cineast român ar citi cîrtelile de pe forumuri, i-ar veni să se lase de meserie - sau să se mute să facă filme în America Latină, că e "pe val". Ce vrea, de fapt, românul de la Cinema? El vrea comedii uşoare, care să-l arunce din cotidian şi să-l paraşuteze, lin, pe perna de puf a minciunii securizante. Nu vrea nimic "hard", că are destul parte în viaţa reală de aşa ceva, vrea totul "soft". Ghinion, cineaştii cei mai talentaţi ai momentului au apetit pentru real - realul nefardat, care ne-a fost ascuns atîta amar de ani. E divorţ de la prima vedere. Şi se pare că din această dilemă nu vom ieşi prea curînd...

Numărul de faţă se vrea o radiografie a "stării filmului" românesc văzută de comentatorii ei. Aproape toţi: dacă nu veţi întîlni anumite nume este pentru că 1, Eugenia Vodă nu mai scrie decît de la Cannes şi 2, Andrei Gorzo a fost prins cu festivalul "NexT". Ar mai fi un domn, Radu Preda se numeşte, ale cărui cronici sînt preluate invariabil pe HotNews; dînsul a scris cel mai odios articol despre Moartea domnului Lăzărescu, intitulat "Moartea domnului Puiu". E o chestie de bun-simţ ca breasla să-l boicoteze. (a.l.ş.)


Deci, promisiunile, valurile, exporturile, marketing-ul, branding-ul, marfa, privirile, cîrtelile, speranţele
1) "DECI" - de Petre Rado (fragment din cartea dedicată criticului Petre Rado de Editura LiterNet - cartea poate fi descărcată gratuit aici)

"Deci", zise în septembrie 2006 grănicerul plictisit din ghişeul de pe aeroportul "Coandă", "de cînd n-aţi mai fost pe la noi?". Pe la noi?!?. Suna ciudat, doar scria clar pe paşaportul meu american: "born in Romania". Însă de vreme ce nu se putea găsi nici o viză de intrare pe teritoriul menţionat acolo ca loc de naştere, bizara întrebare care mă eliminase spontan şi firesc din topografia fizică şi spirituală a locului era, mi-am dat repede seama, cu totul îndreptăţită. Omul îşi făcea datoria cu politicoasă nepăsare, mimînd, profesional, curiozitatea. "Păi, de vreo 23 de ani", am răspuns. Pauză prelungită. Oftat lung, ca un reproş, o ezitare ("ce să-i mai zic ăstuia, după atîta vreme..."), o ştampilă obosită şi o urare care nu exista prin 1983: "O zi bună!". "Have a nice day", i-am răspuns, ca să nu-l dezamăgesc, americanul de mine.

"Dai şi la băiatu' ceva tataie, mînca-ţi-aş?", zise grăsanul transpirat care îmi duse valiza la Dacia veche, aceeaşi, aş fi jurat, care mă purtase cîndva în direcţia inversă, spre acelaşi aeroport, mic, murdar şi ponosit atunci. Scot cinci dolari. Îi sare ţandăra: "Păi eu mă piş pă banii ăştia şi pă tot neamu' vostru dă americani căcăcioşi. Lei n-ai?". Ia te uită, avea, te pomeneşti, dreptate primarele Victor Rebengiuc în Balanţa lui Pintilie, cînd zbiera, beat, peste blîndele coclauri ardeleneşti: "Bă nenorociţilor, ascultaţi la mine: ăl mai prost om din lume e americanu'!"

"Deci, am ajuns!", zise şoferul pe care îl dirijasem spre destinaţie fără greşeală, cu secretă satisfacţie de vechi cunoscător al mai tuturor ulicioarelor şi sensurilor unice din capitală. "23 de ani?", se minună el după ce i-am mărturisit de cînd nu fusesem pasager de taxi prin Bucureşti. "Păi, eu aveam trei ani p-atunci, băga-mi-aş picioarele! Şi mai ştiţi oraşul?". Se vede treaba că îl ştiam. Măcar din filme, din imagini şi sunete, dacă nu din amintiri. Din periplul tragic al tanchetei blindate care orbecăia printr-un Bucureşti dement în noaptea de 23 Decembrie 1989 şi al cărei echipaj e distrus de o ucigaşă neînţelegere verbală (cum altminteri în ţara lui Caragiale, Urmuz şi Ionescu?): hîrtia din parolă nu mai era albastră, ci roşie de sîngele nevinovat al unor copilandri spurcaţi la gură care mai ştiau, totuşi, să spună gîfîit, la telefon, "Săru' mîna, mamă, săru' mîna, tată". Da, ştiam Bucureştiul, nu doar din cîntecul de pe vremuri, care voia să ni-l arate, noaptea, de la Palat la şosea, dar şi din goana nebună a salvării care îl purta pe nefericitul domn Lăzărescu prin toate colţurile oraşului, de la Sf. Spiridon la Universitar, de aici la Filaret şi Bagdasar, însoţit de vorbele duioase ale doctorului Ardelean: "Bă, eu dau cu tine de pămînt cu ulcerul tău cu tot!", sau "Un căcat, n-ai nimic!". Avea, bietul de el, avea el multe, mortale bine, după cum aveau să arate pozele "la pateu şi la mansardă" ordonate de doctorul Breslaşu. Începuse totul cu un inocent telefon la salvare: "Deci, domniţă, eu am o durere de cap".

Nu-ţi trebuie multă vreme, trecător prin Bucureşti (dar fusei şi la Craiova, unde auzii cam tot aceleaşi lucruri), să realizezi degradarea limbii româneşti, a graiului rostit, vulgarizarea dialogului cotidian, fie el pronunţat pe stradă, la cîrciumă ori prin tramvaie, prin magazine şi chiar librării ("Unde mă-sa o fi cartea aia", mă întîmpinase amabil vînzătoarea de la Librăria Kretzulescu), dar şi la televiziune, unde se vorbeşte tot aşa, agramat, dezlînat şi fără prea multă logică conversaţională, cu necontrolată şi, de cele mai multe ori, grobiană "spontaneitate". Românul e palavragiu nevoie mare, nu-şi caută cuvintele, ele ţîşnesc şuvoi într-un debit necontrolat de raţiune, cam ca la nea Pişcoci, ori Virgil Jderescu din filmul lui Porumboiu. Aş minţi, însă, dacă aş spune că, după atîta vreme, m-a surprins gramatical defectuoasa, agresiva rostire românească, presărată la tot pasul cu înjurături colorate şi alambicate metafore scabroase. O ştiam, ca niciodată înainte, din filme, eram prevenit, avizat, instruit şi pus în temă. Semn de mare şi lăudabil progres cinematografic, strada pe care n-o vizitasem de 23 de ani suna întocmai precum în filmele româneşti văzute de curînd, hăt departe, tocmai pe la New York. Ei da, filmele româneşti sună, în fine, româneşte. Bănuiesc că un anume domn Răzvan Rădulescu are o oarecare contribuţie la minunea asta. Ascultaţi însă cu atenţie personajele lui Pintilie, Daneliuc, Caranfil, Mungiu, Puiu, Mitulescu, Porumboiu şi Muntean. Ele vorbesc aşa cum se vorbeşte în România, colorat, vulgar, dezarticulat şi poticnit gramatical, nu ca pleiada domnitorilor, haiducilor şi revoluţionarilor cinematografici înţepeniţi în piatră sau bronz, citînd pompos din documentele cine mai ştie cărui congres al partidului unic, nici ca în artificialele conversaţii de rutină scrise în limba de lemn a epocii de aur, de care te împiedicai la orice pas prin sălile de cinema pre-revoluţionare. Ce-i drept, mai pline atunci sălile astea, cînd se minţea cu neruşinare pe ecran normal, lat, stereofonic şi tehnicolor, decît acum cînd, în fine, filmele româneşti s-au întors acasă, în culcuşul nu întotdeauna ocrotitor al limbii materne. Vezi de înţelege de ce fuge lumea din sălile de cinema! Iluzia a devenit realitate şi, dacă realitatea de pe ecran e cam ca aia de pe stradă, lumea îi întoarce, pudică peste noapte, spatele.

Dragă domnule locotenent de grăniceri, mulţumită filmelor româneşti, n-am plecat niciodată cu totul de la voi şi încă mai respir, de departe, aerul de acolo. Deci, pot să rostesc, dacă doriţi, fără să mă bîlbîi, ca probă de microfon, chiar şi inocenta propoziţie capcană pe care o cere doctorul neurolog Dragoş Popescu de la Universitar muribundului domn Lăzărescu Dante Remus: "Treizeştrei de cocostîrci pe casa lui Kogălniceanu!".


2) PROMISIUNILE - de Cristina Corciovescu

Dacă ne uităm bine la istoria filmului românesc din ultima jumătate de secol constatăm că majoritatea regizorilor nu şi-au onorat promisiunile începutului de carieră. Sau altfel spus, de cele mai multe ori, debutul sau cel mult al doilea film a fost mai bun decît ceea ce a urmat. Interesant e că legea se aplică deopotrivă la cei cei mai talentaţi şi la cei mai puţin talentaţi, iar reuşita trebuie raportată la capacităţile fiecăruia. După părerea mea nici măcar Lucian Pintilie nu se sustrage de la regulă pentru că Reconstituirea rămîne filmul său cel mai bun. Evident că orice regulă se confirmă prin excepţii, una dintre ele fiind Mircea Daneliuc cu parcursul lui extrem de inegal şi cu vîrfuri valorice presărate ici şi colo de-a lungul a trei decenii de activitate.

De aceea micul boom din ultima vreme al cinematografului românesc mă bucură şi mă nelinişteşte. Dacă băieţii ăştia nu vor confirma? Chiar şi ei parcă se tem să înfrunte pragul fatidic. După succesul cu Occident, Cristian Mungiu a aşteptat patru ani pînă să se aventureze într-un nou lungmetraj. Corneliu Porumboiu a declarat deja că face pauză un an. Titus Muntean preferă serialul de televiziune. Pînă şi Cristi Puiu, care e mai aproape de a-mi infirma teoria, se culcă pe laurii lui Lăzărescu uitînd că succesul e efemer şi că puţini sînt cineaştii - mă gîndesc la Jean Vigo sau la Victor Erice - care au lăsat o urmă în istoria cinematografului doar cu trei filme. Singurii care par hotărîţi să lucreze ritmic sînt Cătălin Mitulescu şi Radu Muntean, pe care eşecul de la prima ediţie a premiilor Gopo nu ar trebui în nici un caz să-i demobilizeze. Timpul trece repede, intervalul dintre generaţii se scurtează, premianţii ultimilor ani sînt încă tineri, drept care avem nevoie de nişte cineaşti foarte tineri care să-i taloneze, de talente noi cărora să li se dea şansa primului lungmetraj după ce au trecut testul scurtmetrajului. Se poate chiar alcătui o listă în fruntea căreia se află două nume de notorietate internaţională: Constantin Popescu - care a cîştigat concursul de proiecte CNC 2006 cu scenariul Aproape linişte, aşa că în mod normal putem conta pe o premieră în 2008 - şi Radu Jude - care nu a cîştigat cu scenariul Principii de viaţă concursul amintit, aşa că nu putem conta pe nimic. Mai puţin cunoscuţi şi aflaţi doar la primul pas pe calea afirmării, adică la filmele de şcoală, sînt Iulia Rugină (Vineri în jur de 11), Adina Pintilie (Frica domnului G, Balastiera), Paul Negoescu (Examen), Sebastian Voinea (Love Close-up), Alexandru Mavrodineanu (Mere la cuptor). Ei au dovedit că ştiu să povestească fluent în imagini, să creeze atmosferă şi să gradeze tensiunea dramatică, să lucreze cu actori mai mult sau mai puţin experimentaţi, să construiască personaje viabile. Ar fi bine ca ei să poată reconfirma aceste calităţi prin realizarea unui scurtmetraj în condiţiile unui studiou profesionist şi apoi să treacă la lungmetraj. Toţi sînt tineri care merită să li se acorde măcar o şansă.

3) VALURILE - de Laurenţiu Brătan

Se vorbeşte, de cîţiva ani, de o înnoire în cinematograful românesc. După Marfa şi banii al lui Cristi Puiu, din 2001, ies pe ecrane Occident al lui Cristian Mungiu şi Furia al lui Radu Munteanu. În acea perioadă - anii 2001, 2002 - a început discuţia unei posibile înnoiri. Ea a cunoscut o intensificare în 2005-2006, odată cu lansarea - mai întîi în festivaluri internaţionale, apoi şi în sălile româneşti - a altor cîtorva filme: Moartea domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu; A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu; Legături bolnăvicioase, de Tudor Giurgiu; Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, de Cătălin Mitulescu; şi Hîrtia va fi albastră, de Radu Munteanu. Asistăm, fără nici un dubiu, la schimbări în filmul românesc. Disputele apar atunci cînd încercăm să dăm un nume acestei schimbări - nouă generaţie sau nou val? Pentru a avea un nou val, aşa cum s-a impus noţiunea în ultimii 50 de ani, ar trebui să existe asemănări estetice între cei care-i dau naştere şi-l impun. Ar trebui ca ei să se reunească într-un grup, eventual să adopte un manifest / o declaraţie de intenţii, prin care să-şi definească crezurile artistice (de regulă, o opoziţie faţă de un status quo existent în cinema şi care devine anacronic). Ar trebui ca membrii grupului să se reunească din cînd în cînd, să analizeze problemele actuale din cinematografie şi să propună soluţii. Şi ar trebui ca noul val să se transforme, în ele din urmă, într-un curent. Cel puţin aşa s-au format, definit şi au existat noile valuri din Franţa (sfîrşitul anilor '50), Elveţia, Germania, Cehoslovacia, Anglia şi Brazilia. În context european, aceste noi valuri veneau pe alt fundal - cel al neorealismului italian, primul mare curent postbelic din Europa...

Nici una din constantele acestora nu se regăseşte în ceea ce se-ntîmplă nou în cinematografia română. Nici contextul (est-) european nu există (în ciuda contextului politic favorabil la începutul anilor 1990, cinematografiile estice au ales căi eclectice de înnoire, ratîndu-şi astfel o ocazie istorică de a da naştere unor curente cu personalitate şi forţă) şi mai ales voinţa noilor cineaşti de a se grupa lipseşte. Chiar şi la o analiză nu foarte aprofundată a filmelor menţionate mai sus, observăm că ele nu au nici constante estetice care să le înrudească, nici ideologic-politice. De la cizelările lui Mitulescu la minimalismul sarcastic al lui Porumboiu; de la tematica gay a lui Tudor Giurgiu la tematicile "Decembrie 1989" ale lui Porumboiu, Mitulescu şi Muntean; de la gravitatea abordării lui Cristi Puiu la lejeritatea / distanţarea lui Giurgiu există distanţe mari. Toate aceste diferenţe fac ca înnoirea la care asistăm în prezent să fie definibilă mai degrabă printr-o nouă generaţie decît printr-un nou val.

4) EXPORTURILE - de Anca Grădinariu

Mi-am dat seama că am devenit importanţi în cinema atunci cînd am putut intra la petrecerea "Panorama" pentru că ne-a băgat Cristi Puiu - eram, chipurile, din "echipa lui". Contemplam uşa şi pe cerberul ei care o crăpa, zgîrcit, cît să intre un VIP şi să iasă o dungă de lumină fosforescentă - şi cînd nu mai speram nimic, drumul ne-a fost deschis la un simplu semn al proaspătului cîştigător al Ursului de Aur.

Aşa că certificatul de naştere al noului val românesc a fost sărbătorit de mine, Chiri & friends cu gin tonic din belşug şi o bîţîială epileptică pe un playlist retro-camp-electro-alternativ pus de un DJ transsexuat cu turban. A mai fost şi o ceartă groaznică pe zodii cu laureatul - dar totul vine cu un preţ, nu? Momentul a însemnat începutul unei perioade teribil de efervescente pentru mine, ca jurnalist de film ce a putut călători. Ce poate fi mai juisant decît să vezi o sală întreagă rostogolindu-se pe jos de rîs la A fost sau n-a fost? şi să mai fii şi plătit pentru asta? Să asişti cînd un regizor de César se extaziază, spunînd despre Marilena de la P7 că e "du grand cinéma!" sau cînd un critic francez exclamă fericit la vestea premiului pentru interpretare căpătat de Dorotheea Petre: "c'est une petite roumaine géniale!". Să vină la tine străini care să-ţi mulţumească pentru filme ("Mersi, dar nu le-am făcut eu" / "Da, dar eşti de acolo") sau să te întrebe cum de România e noua Coree (adică e răsfăţata festivalurilor). Să auzi un director de secţiune cum declară într-un cinema arhiplin că Legături bolnăvicioase e wonderful? Să tot apeşi pe butonul refresh ca să afli cu uimire, la 1 noaptea, că Puiu i-a răsturnat pe giganţii Dardenne, Haneke, Park Chan-wook şi Almodóvar la premiile BBC World? Vă spun, e ca şi cum naţionala ar fi cîştigat de 3 ori la rînd mondialele. Fiorurile patriotice sînt chiar mai intense, atunci cînd sînt completate cu pumnul în plex sau lacrimile din ochi: "Excepţionalul filmului constă în transmiterea unui adevăr şocant şi necruţător: moartea nu e un singur moment plat, ci un proces gradual şi insiduos de deteriorare. Unde începe el: cînd ai 70, 60, 50 sau 40? Cine ştie? Însă acest proces e eroic şi dl Lăzărescu, chiar dacă spune puţine, are retorica mută a unui erou." (Peter Bradshaw în Guardian). La downsize, aş pune incompetenţa statului român în a încuraja această fertilitate. Noul val are de-a face mai mult cu alinierea fastă a stelelor, cu o erupţie necalculată de talent, cu conjunctură, noroc etc. decît cu o politică de stat coerentă (în afara celei tradiţionale de dat la gioale). CNC-ul consideră, probabil, că dacă a finanţat în parte aceste producţii, s-a achitat de orice obligaţie. Aşa că promovarea se face tot prin gura la ureche, tot de o mînă de desperados entuziaşti, tot de regizorii care-şi plasează DVD-uri promoţionale pe la pavilioanele celor mai importante case de distribuţie europene, tot printr-un marketing de gherilă.

5) MARKETING-ul - de Mihai Fulger

Ce ţi-e şi cu regizorii ăştia tineri: de abia au ieşit din mizeria de azi, că s-au şi înfundat în mizeria de ieri! Pînă nu demult făceau numai filme despre oameni sărmani şi băieţi de cartier, acum fac toţi filme despre comunism şi revoluţie. Aşa gîndesc, probabil, foarte mulţi spectatori despre cineaştii din "noul val" autohton. Din păcate, au motive să o facă. Iar primii vinovaţi sîntem chiar noi, cei care scriem despre filme în presa scrisă şi pe site-uri sau vorbim despre ele la radio şi televiziune; noi, cei care formăm nu atît opinii, cît prejudecăţi.

Sînt convins că, dacă am chestiona persoanele care îşi dau cu părerea despre cinema prin varii medii de comunicare în masă, marea majoritate ar cădea de acord - desigur, cu rezervele de rigoare - că A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu şi Hîrtia va fi albastră de Radu Muntean sînt filme care meritau văzute de un număr cît mai mare de spectatori români. Ce am făcut însă ca să promovăm aceste reuşite cinematografice?

Nu ştiu cine s-a gîndit primul să asocieze arbitrar producţiile amintite şi să le prezinte ca "filmele despre revoluţie", dar proastă idee a avut... După ce mai toţi comentatorii, mai avizaţi sau mai ageamii, au preluat formula, consecinţele au fost dramatice. În timp ce unii reprezentanţi ai festivalurilor de afară au ajuns să creadă că este vorba despre o trilogie, audienţa din circuitul cinematografic autohton a scăzut semnificativ de la o premieră la alta, de la aproape 17.000 de spectatori ajungîndu-se la nici 6.000. Istoria Hollywodului oferă din abundenţă exemple de două filme cu subiecte asemănătoare, lansate la puţin timp unul după celălalt (de la Jezebel şi Pe aripile vîntului pînă la Capote şi Infamous, trecînd printr-o groază de animaţii-perechi), însă să lansezi nu două, ci trei filme înrudite tematic, la două săptămîni distanţă unul de celălalt, pare deja o dovadă de prostie. E la mintea cocoşului: spectatorul, căruia i-am împuiat capul cu trilogia noastră, acceptă un film despre revoluţie, poate chiar două, dar trei?! Păi cum să nu se sparie gîndul şi să nu mergi mai degrabă să-i vezi pe "monştrii sacri" din Ticăloşii?

Specialiştii în marketing ne învaţă că, atunci cînd avem un produs pe care vrem să-l vindem (fie el şi un film), trebuie să-i promovăm calitatea, beneficiul sau trăsătura specifică (unique selling proposition) - altfel spus, elementul diferenţiator, nicidecum cel unificator. Or, noi am procedat taman pe dos. Am fi putut, de pildă, să încadrăm cele trei pelicule în genuri diferite (o comedie dulce-amară, un film de maturizare şi o docudramă, să spunem) sau să subliniem marile deosebiri tematice, structurale şi de viziune regizorală. N-am făcut-o însă cînd şi cum trebuia, ceea ce nu ne împiedică să ne mirăm şi să ne plîngem că spectatorii ocolesc filmele româneşti. Sper, totuşi, că ne vom asuma în cele din urmă astfel de erori şi vom învăţa din ele, atît timp cît mai sîntem pe val.

6) BRANDING-ul - de Gloria-Mona Sauciuc

Cît de curînd va demara o campanie iniţiată de MAE pentru branding-ul ţării noastre: "Fabulous spirit". O Românie sub semnul fabulosului, al fantasticului, a ceea ce este plăsmuit de imaginaţie. Al imaginilor. Tocmai în această tramă se află un element deosebit de pregnant în ultima vreme, ce ne redefineşte ca percepţie în afară: filmul românesc. Care se impune ca parte "vizibilă" în definirea brandului România.

Se vorbeşte de un "nou val în cinematografia românească" anticipat de Nae Caranfil. Recurenţa premiilor obţinute în ultima vreme la cele mai importante festivaluri de film internaţionale de către cel puţin 14 regizori români ne legitimează în sfîrşit la a avea pretenţia să fim văzuţi altfel în afară, să cerem a se lua act de noi. Vorbesc aici de construirea unui brand de ţară care se poate face acum aducînd argumente, nu doar prin asocierea "produsului" România cu o "fantasmă", pe care un slogan ca "Fabulous spirit" le-ar putea naşte. Afirm aceasta gîndindu-mă la toate clişeele care s-ar putea transmite despre România, în bine de această dată, prin sintagma "spirit fabulos". Un alt aspect este nevoia confirmărilor din afară. Se ştie că un brand de ţară se construieşte pornind de la percepţia pe care o au oamenii care o locuiesc despre aceasta şi despre ei înşişi. Noi nu avem încredere în producţiile noastre. Pe de o parte, aşteptăm mai întîi validările din afară; pe de altă parte, publicul românesc preferă importurile ca garanţie a calităţii tehnice şi a entertainment-ului (deşi bănuiesc că Restul e tăcere al lui Nae Caranfil va dovedi că şi sub aspect tehnic este impecabil, iar umorului din A fost sau n-a fost? puţini i-au rezistat).

În aceeaşi linie a nevoii judecăţilor de valoare din afară aş pune şi promisiunea Consiliului Naţional al Cinematografiei de a susţine financiar producţiile care vor veni acasă cu premii internaţionale (chiar dintre cele care nu au cîştigat finanţare la concursul CNC de proiecte). Banii se vor duce în promovarea filmului în ţară sau în sprijinirea proiectelor ulterioare ale regizorilor; iniţiativă lăudabilă, de altfel.

Să ne amintim ce a spus Bill Clinton referitor la branding: strategia unei imagini de ţară are sens în momentul în care locuitorii ei sînt convinşi de valorile ţării lor. Filmul românesc a făcut gestul care să-l confirme ca valoare; ne rămîne acum nouă să credem în el, înainte de a fi remarcaţi de critica internaţională. Sînt optimistă că aşa va fi gîndindu-mă la un prim pas deja făcut: premiile Gopo pentru performanţele industriei cinematografice româneşti.

7) MARFA - de Alin Ludu Dumbravă

Stare de asediu, de la Costa Gavras citire; avem şi noi trei filme şi o să mai avem. Faptul că s-a auzit de ele, că se vorbeşte sau se cîrteşte despre ele şi că se duc la festivaluri înseamnă că a apărut PR-ul, buget de comunicare, se alcătuiesc seminare, evenimente etc., dar nu înseamnă că trebuie să ne bucurăm imediat şi să mai organizăm o serie de premii (cum sînt cele Gopo). Să dăm cu surle şi tobe, cînd peste tot sînt the usual suspects - şi în bine, şi în rău. Cînd apare vreun Ticăloşii, care ar putea reprezenta chiar un anume mediu cinematografic, nu numai cel politic propus, cînd un scandal CNC dat în surdină a fost deja uitat ca o amnezie mahmură, cînd inapţi - care lucrează în continuare - iau banii poporului cotizant, iar debuturile sînt insuficiente şi finanţările sînt o roată anemică de caşcaval, din care deja şobolanii s-au înfruptat... Şi cel mai important lucru, filmele nu au spectatori... Cam asta e drama filmului românesc, e fără spectatori fiindcă n-are, îi lipsesc. Nu-i interesează, s-au săturat, au cedat psihic şi psihologic. Altfel, avem o mulţime de evenimente, sindrofii, festivaluri - ţară cu multe festivaluri de film, dar fără industrie serioasă, fără profesionişti care să-şi facă meseria. Aşa cum face, de exemplu, Alexandre Aja (băiatul lui Alexandre Arcady), care a realizat deja un film în România (Haute tension), a plecat apoi la Hollywood să facă un remake la un film horror cunoscut, şi care a luat în echipă români, cu care a făcut filmul în Maroc! Acum vine din nou în România, să mai facă un film (american), are două-trei proiecte în development - cine se poate lăuda aici că a terminat un film şi are finanţare pentru unul nou, cine ştie aici cînd şi cum o să mai facă un film? Şi cu ce preţ? Despre asta e vorba, despre distribuţia forţei de muncă şi şomaj. A venit Coppola să facă film aici, tot aşa - şi lumea se plîngea că plăteşte prost. Dacă îţi pui pe CV, poţi să lucrezi şi gratis... dar e mai bine să cîrtim! Vreau să văd şi eu un regizor român căruia să i se ofere fie şi Saw 6 sau remake-ul la Vineri 13, partea enşpe, şi care să nu accepte pe considerente de deontologie profesională. Dar ideea e că pînă acum nici unui regizor de aici nu i s-a propus aşa ceva acolo. Şi asta înseamnă că nu sîntem încă pe hartă. Şi dacă unul, doi, trei muncesc şi pun umărul, asta se numeşte excepţie, nu mişcare naţională. În rest, filmul românesc e sub asediu. De către ceea ce se numeşte filmul românesc, acea tradiţie perpetuată de non-film. Şi părăsită de spectatorii români, aceşti cinefili invizibili. Şi bîntuită de sălile-fantomă ale RomâniaFilm. Se zice că un popor are ţara pe care o merită. O fi aşa şi cu filmele?

8) PRIVIRILE - de Iulia David

Privită în ansamblu, starea filmului românesc e mai degrabă "cerberală" decît cerebrală: de o parte, un cap bine frezat cu privire tăioasă, proaspăt ras, obraz tînăr şi profil mîndru care a demonstrat că are ceva de spus; de cealaltă, o ţeastă ca de la ţară cu dinţii pătaţi, dar încă ascuţiţi, cu ochi pîcloşi, dar privire mînioasă, cu păr gălbui şi cleios, obraz stricat, care pofteşte bălos la bucata celuilalt. Primul face filme cu nerv, din nevoie, al doilea pentru că se poate. Să sperăm că nu vor mai fi nevoite să împartă multă vreme acelaşi trup.

Privind îndeaproape doar la ceea ce trebuie, starea filmului românesc rimează mai degrabă cu un proces intentat unor conştiinţe adormite. După ce Cristi Puiu a revitalizat perspectiva (şi cuvîntul, şi actorul) - Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu - şi ne-a apropiat de noi înşine oferind fiinţei umane locul pe care îl merită pe marele ecran, anul trecut ne-am luat în sfîrşit cu istoria de guler, am dat cu ea de pămînt şi am aflat cine sîntem şi pe unde ne situăm. La 16 ani de la Revoluţie, ne-am curăţat de trecut, retrăind emoţiile unei nopţi decembriste, fidel reprezentate, dar cu "distanţa şi detaşarea de acum" extrem de bine controlate de Radu Muntean, ne-am autoevaluat în oglinda pe care ne-a pus-o în faţă, cu ironie, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu ne-a amintit liric, dar grav, de copilăria cu uniforme, iar tot pe această linie îl aşteptăm şi pe Cristian Mungiu cu Amintiri din Epoca de Aur. Drept bonus, cu Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu, s-a pătruns într-o zonă nouă, intimistă, care nu a fost prezentă pînă acum în filmul românesc.

Privind altfel, putem spune că cinema-ul de la noi care contează la ora asta este de factură preponderent masculină, extrem de lucid, ascuţit ca un bisturiu în intenţie şi stilistică, bine controlat, apropiat de spectator şi distanţat de subiect, cu un puternic recurs la memorie; unde mai pui galeria largă de personaje masculine excelente pe care a dat-o 2006. Dincolo de asta, peisajul este urban, periferic şi necosmetizat.

Privind în stînga şi în dreapta (la propriu!), mizez pînă la capăt pe originalitatea, autenticitatea şi forţa a două voci: una care se revendică de la vest, de la cadrele lungi şi "molipsitoare" ale noului val - Cristi Puiu - şi una care se revendică de la est, de la "comediile tragice" ale ruşilor - Corneliu Porumboiu. Ador felul în care îşi filmează Cătălin Mitulescu actorii, mă înclin în faţa detaşării lucide a lui Radu Muntean, respect curajul lui Tudor Giurgiu pentru alegerea subiectului şi aştept cu multă-multă nerăbdare noile filme semnate de Nae Caranfil şi Cristian Mungiu. Îmi doresc foarte mult ca, la anul pe vremea asta, datorită lor, să deţinem cel puţin două mari trofee de festival de clasa A şi să scriem despre noua cotitură pe care va fi luat-o filmul românesc.

9) CÎRTELILE - de Andreea Chiriac

La început a fost un fel de agitaţie, semănînd cu un trailer bine articulat de specialiştii hollywoodieni în psihologie şi spectacol. Un film românesc, Moartea domnului Lăzărescu, surclasa orice fel de estimări, cîştigînd o mulţime de trofee internaţionale şi un prestigiu care, pe moment, i-a sufocat de uimire pe unii, făcîndu-i însă pe cei mai mulţi din breaslă să se solidarizeze entuziast. Ştirile despre noi premii soseau în rafală, articolele din presa internaţională abundau de elogii nedisimulate şi nume româneşti suprasolicitate pentru interviuri, pînă şi versaţii critici americani rămînînd muţi de admiraţie în faţa isprăvii românului. Mîndria justificată luase locul scepticismului autohton cronicizat. Bannerele publicitare acroşau atenţia străzii, mulţi se întrebau deja ce va face Cristi Puiu în continuare, ce va declara la sosirea în ţară, "pe lauri", iar euforia era aproape generalizată - n-ar fi fost de mirare ca pînă şi un orb să exclame, în fericirea generală, "Ce frumos e!", ca-n E la nave va. A urmat (nu după mult timp) un film de suspans: participarea altei tranşe româneşti la Cannes, altă injecţie de adrenalină: A fost sau n-a fost?, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii şi Marilena de la P7 primeau urale sincere de la publicul cel mai sofisticat din lume. Triumf absolut, ieşire din marasm a cinematografiei româneşti, beţii de cuvinte, laude, interviuri.

Flash-forward: concurs CNC şi stupoare totală: mulţi dintre premianţii de acum un ceas intră şcolăreşte în malaxorul criteriilor absurde, obţinînd note neverosimile, proprii corigenţilor lui Sântimbreanu şi tezelor pătate cu cerneală. Şi-au schimbat identitatea, le-a dispărut talentul prin resorbţie, înghiţit de ţesuturile vecine? Nici vorbă. Atunci de unde senzaţia de măcel al filmului românesc, multiplu şi precis secţionat, ca într-un Kill Bill autohton (ambele capitole, pe ecran lat)? Plus un detaliu de atmosferă, care face totul şi mai stupefiant: în paralel cu acest local kombat, şi Lăzărescu şi celelalte premiante continuau să ia premii în toată lumea, iscînd, în presa generalistă, un soi de anti-reacţie la inflaţia de ştiri "pozitive" despre circuitul lor prin festivaluri: "Iar au mai luat ăştia un premiu? Tot ei?". Oare solidaritatea românească oboseşte repede sau doar vreun turnesol expirat o colorează altfel, în timp? Cam aceeaşi senzaţie pe care mi-a stîrnit-o şi întrebarea unei colege - tot din presa generalistă - post-premii Gopo: "Dragă, dar numai trei filme!?". Ceea ce demonstrează că, oricît de bine ar fi, pentru unii nu e niciodată destul. Un lucru e cert: deşi situaţia poate fi acum uşor happy, nu e deloc vorba de end. Pînă acum, n-am văzut decît episodul-pilot al unei normalizări adevărate. Va urma...

10) SPERANŢELE - de Ştefan Dobroiu

"Dacă mai văd un film românesc o să-mi iasă bube pe mine", m-a lăsat cu gura căscată o bună prietenă într-un moment nepotrivit: chiar înainte de a intra la Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii. Trecînd peste reacţia ei nepatriotică şi, fie vorba între noi, total necinefilică, am început să-i cercetez răzvrătirea, fiind extrem de interesat să aflu motorul izbucnirii ei: fata nu mai voia "tristeţuri". Şi ca ea sînt mulţi, de unde şi jenantele cifrele de box-office ale filmelor româneşti. Motivul? Românul nu mai vrea să vadă sărăcie, boală, durere, revoluţie, într-un cuvînt nimic despre această interminabilă şi adesea demoralizantă tranziţie către normal.

Prin urmare e clar: cinematografia românească nu ştie ce vrea publicul, iar acesta nu se lasă păcălit să intre în sala de cinema şi preferă lejere comedii americane, sîngeroase thriller-e la fel de americane sau desene animate cu substrat educativ de provenienţă, aţi ghicit deja, americană. Sau mai închide ochii şi mai intră la un Volver sau Caché, dar nu şi la filmele româneşti. E grav, pentru că această situaţie presupune un refuz al comunicării între cineastul român şi cinefilul român. Şi, pînă la urmă, rostul unui film este tocmai acela de a fi văzut, discutat, criticat (în sensul larg al termenului). Şi sîntem o naţie de oameni încăpăţînaţi: regizorii declară că fac filme de amorul artei, publicul se reorientează, ceea ce face clivajul şi mai puternic. Pînă la urmă regizorii sînt cei care se plîng că nu le intră oamenii în cinematografe. Publicul nu se plînge niciodată, pentru că n-are de ce: oferta de filme este atît de bogată, încît orice gust este satisfăcut. Numai că satisfacţia nu vine de la un film românesc.

Există vreo rezolvare la acest trist refuz al comunicării dintre public şi cineaşti? Informaţii avem destul de puţine, căci e uşor să zici "nu vreau X" neprecizînd în acelaşi timp cam cum este acel Y care ţi-ar face cu ochiul. "Vreau un film care să mă facă să visez, nu unul care mă loveşte peste faţă cu ceea ce trăiesc zi de zi", mi-a mai spus cineva, plîngîndu-se că nu mai suportă această complacere în pesimism, trecut şi anomalie care a devenit cinematografia românească. Dacă stai să priveşti cele mai premiate filme ale ultimilor ani ai să vezi că acoperă foarte bine zona "neagră". Aproape că-ţi spui că subiectele sumbre sînt garanţia obţinerii unor premii afară. Pe cînd ceva despre zona albă, luminoasă, fericită, care să ne şteargă tristul renume de popor nefericit şi mohorît? Primul film cu adevărat bun care a reuşit să se rupă de întunecata "moştenire" a fost Asfalt Tango. Culmea, este un film care face haz de problemele noastre, "fuge" de România, dar este optimist, amuzant şi deloc superficial. Pe cînd încă unul în acelaşi ton? Vrem puţină speranţă, domnilor regizori...


Banii, balaurii, CNC-ul, grevele, proastele, documentarele, criticii, spectatorii, oamenii, Puiu
11) BANII - de Iulia Blaga

Prima ediţie a Galei Gopo, care a răsplătit "industria de film din România", ne-a dat ocazia să ne întrebăm dacă există o industrie de film în România. Sau: putem vorbi de o industrie de film cînd, dintr-o producţie de circa 12 filme pe an, doar patru intră la nominalizări, trei sferturi fiind sub orice comentariu, iar sfertul din completare, ţinut ascuns fără a fi scos pe ecrane (probabil de jenă)?

La o recentă conferinţă de presă, Adrian Iorgulescu a vorbit despre propunerile de modificare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a concursului de la CNC. Ministrul numai n-a spus pe şleau că s-a săturat de scandalurile de la CNC, iar cînd a fost întrebat ce părere are despre faptul că cineaştii au considerat că ministrul trebuie să-şi asume responsabilitatea juriilor dacă le numeşte, a replicat tăios: "Îmi asum cîtă responsabilitate vreau!". Deci responsabilitatea nu ţi-o dă funcţia, ci ţi-o calculezi singur, după cît de obosit, binedispus sau priceput eşti în domeniul respectiv. Oricum, ministrul se va mai relaxa pentru că, de acum înainte, cele două jurii pentru concursul de finanţare (ficţiune şi documentar/animaţie) vor fi negociate şi decise la bază, la CNC, rămînînd ca ministrul doar să semneze, ca să se poată da drumul la concurs.

Dincolo de această derobare de responsabilitate - ceva de genul "am acceptat modificarea regulamentului de desfăşurare a concursului, de-acum scoateţi-vă ochii, că nu mă mai interesează..." -, mai e un lucru pe care l-am auzit repetat şi pe care nu-l înţeleg. Anume că nu toate filmele care se fac într-un an pot fi de calitate, de festivaluri. Că ar fi imposibil să ceri ca toate cele 15 sau cîte filme se fac pe an să fie măcar medii. Mi se pare aiurea să pui semnul de egalitate între un film de Cannes şi un film mediu. S-a mai discutat pe tema (in)existenţei categoriei filmului mediu în România. E adevărat, la noi există extreme pe plus - filme care iau premii la Cannes, Berlin etc. - şi extreme pe minus, adică nonfilme. Acum doi ani am făcut o anchetă recapitulativă pentru România liberă şi am întrebat mai mulţi profesionişti care erau, în opinia lor, cele mai bune filme româneşti din 2005. Cel mai concis şi mai drept răspuns a venit din partea unui străin, Antoine Bagnaninchi, patronul societăţii de distribuţie Independenţa Film: "Moartea domnului Lăzărescu. Restul nu sînt filme".

Cine spune că nu putem spera ca toate filmele dintr-un an să fie remarcabile (cred că l-am auzit pe Eugen Şerbănescu spunînd asta) menţine aceeaşi mentalitate comunistă care a funcţionat şi pînă acum. Ca la cozile comuniste: să ajungă la toată lumea. Pe lîngă filme bune sau medii, să se dea bani şi pentru Azucene şi alte ciurucuri. Pe mine, în calitate de contribuabil, această lipsă de responsabilitate mă jigneşte şi cred că, atîta timp cît vor primi bani şi proiectele slabe - indiferent de vîrsta autorilor -, filmul românesc se va redresa foarte greu.

12) "BALAURII" - de Lucian Maier

Dintre producţiile româneşti care au circulat anul trecut prin cinematografe, eu am văzut opt lungmetraje. Două filme împlinite şi trei ultraproaste. Cum decenţa este o stare pe care orice societate o vrea cît mai răspîndită în toate laturile sale, proiectele pe care le aşez în această categorie le voi aminti doar, ele reprezintă normalitatea: Legături bolnăvicioase, Ryna, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii.

Din înşirarea numelor regizorilor care au adus pe ecrane filmele bune şi pe cele ultraindecente, Radu Muntean şi Corneliu Porumboiu, din categoria I cinematografică, în compania cărora poate sta onorabil tripleta Zenide - Mitulescu - Giurgiu (la capitolul promisiuni) vs. C. Nichituş, Geo Saizescu şi Mircea Mureşan, putem extrage esenţa poveştii: chiar dacă am lăsat numiţii realizatori la urmă, asta nu înseamnă că vreodată ar putea fi cei dintîi. Pe de altă parte, spre deosebire de sistemul pensiilor de stat, periclitat de existenţa unui număr de angajaţi mai mic decît al pensionarilor actuali ori de imediat, în cinematografie situaţia stă exact invers: există prea mulţi indivizi în pragul unei crize de vîrstă pentru a mai lucra, suferinzi de insuficienţă artistică, însă o bună parte din resursele cinematografiei sînt îndreptate spre ei. Asta se petrece deşi e vorba de un caz unde nu sînt recomandabile întreprinderi precum în sistemul de sănătate publică (să fie ceva-ceva pentru toţi!), fiindcă boala auctorială de care suferă dînşii, daimon lipsă, nu poate fi tratată prin acordare de bani! Dimpotrivă, ei vor dori şi mai mulţi, fiindcă vor să lucreze! Şi, într-adevăr, asta fac - "lucrează" în aşa fel încît în faţa celor care au poveşti a spune apar necontenite bariere, nenumărate jigniri, iar înaintea spectatorilor trimit doar filme-impertinenţă. Tratamentul pe care CNC îl aplică în cazul acestor balauri ai filmului românesc - ei pe de o parte înghit fonduri imense, pe de altă parte scuipă flăcări înspre creatorii tineri, încît poziţia să nu şi-o piardă - ne prezintă instituţia ca fiind un fel de "mamă-balaur": dă fondurile cele mai mari unor producţii automat desfiinţate de antecedentele autorilor (vezi Supravieţuitorul, Tanti, Sora mea Sara, în şedinţa de anul acesta), dar, în acelaşi timp, se arată a fi şi "mamă înţelegătoare" cu tinerii cineaşti, îi ţine şi pe ei la masă, în ideea că poate se vor obişnui să vadă balaurii şi nu vor mai scoate sabia din teacă pentru a-i răpune! CNC ar trebui să sprijine proiectele viabile artistic, să acorde cecuri în alb numelor pentru care stau ca mărturie a unui anumit etalon valoric externa şi interna recunoaştere. Nu cred că CNC trebuie să ofere n şanse de a lucra (puneţi dumneavoastră ghilimelele) unor figuri care, cu fiecare suflare cinematografică, se dovedesc din ce în ce mai incompetente. Lipsa de talent, odată demonstrată, ar trebui practicată pe bani proprii!

2007 a început trist pentru cinematografia românească. Pe ecran a rînjit un balaur. Ticăloşii s-au arătat. De la o poştă se văd: sînt Supravieţuitori ai epocii de aur!

13) CNC-ul - de Valerian Sava

Săptămînile trecute, cinematografistul Sergiu Nicolaescu ne-a comunicat ultimele date utile din biografia-i: afişarea în rîndul oficialilor la inaugurarea unui post partinic de televiziune, apoi la o "plenară" a aceluiaşi Partid al lui Corneliu Vadim Tudor - PCVT. În perspectivă fiind înscrierea formală şi candidatura pe listele electorale ale respectivei formaţiuni politice. Pentru istoria critică a filmului românesc, se poate implicit socoti complet luminată şi prea întinsa filmografie aferentă. De fapt, cu excepţia tuşei finalizate în acest mod, acele pasaje erau închise încă din 1999, cînd S.N. a semnat împreună cu C.V.T. scenariul filmului Triunghiul morţii, care consacra sistarea principalei nenorociri filmice locale a secolului expiat: gonflata "epopee cinematografică naţională", cum a numit-o "naşul" său, akademikul fostului partid-stat, Mihnea Gheorghiu.

Nu în acelaşi stadiu se află frazele în care va trebui pomenit ultimul finanţator din bani publici al lui S.N., directorul general al CNC, Eugen Şerbănescu, instalat în post abia în octombrie 2006. E-adevărat că, dacă-l judecăm după cei a căror companie o cultivă, drumul pare fără întoarcere şi pentru acesta: Grid Modorcea, Dinu Săraru şi Şerban Marinescu (cu al căror bine intitulat Ticăloşii şi-a început rolul de amfitrion şi impresar culant al avanpremierelor la chiar sediul instituţiei) sau Cornelia Paloş, Adrian Popovici şi Eugen Atanasiu (convivi la recenta festivitate a Premiilor Gopo). Mai ales cu ultimii şi-a dat în petic, confirmînd toate rumorile de la sfîrşitul lui octombrie încoace. Dar, spre deosebire de predecesorul său "nededat la scris-citit" - legendarul Decebal Mitulescu -, dl Eugen Şerbănescu e un doctrinar, şi încă unul apt de formulări sintagmatic-simptomatice, nu fără fineţuri în capcanele lor. Ştie să pună la lucru sofisme oţioase şi truisme truculente, cu echilibristici diplomatice versatile, în care cel ce-a scris După-amiază cu o nimfomană se va fi exersat asiduu, în funcţia precedentă de consul la New York. Înainte de a-l repropulsa pe Sergiu Nicolaescu în fruntea finanţărilor CNC, la două dintre secţiunile concursului din decembrie 2006, cu sume depăşind cu mult pe cele repartizate tinerilor cineaşti (odată cu promovarea consacraţilor în subproduse şi găunoşenii Adrian Popovici, Marius Th. Barna, Radu Aneste Petrescu şi alţii), noul director general s-a vădit inspirat în a-şi pregăti teoretic şi a-şi acoperi cu hîrtii legalizate toate mişcările. Eufemisme abile au prefaţat, mai întîi în publicaţii cotidiene, o politică a restauraţiei mediocrate bis, în numele revenirii la filmele eminamente epice, asigurînd strategic recîştigarea publicului larg pentru filmele româneşti. Au urmat exprimarea peremptorie contra aplicării în cinematografie a "lustraţiei" şi emiterea unei decizii prin care numărul record de spectatori ai unui film al lui S.N. din 1979 era stabilit ca reper expres pentru cotele adiţionale de notare a proiectelor din noul concurs. Iar cînd au început să curgă protestele, a scos cu temeritate uluitoare din lexicon termenul "frustrat", spre a-l descalifica pe cel mai de succes cineast român din primii ani 2000, Cristi Puiu, care contestase întreg sistemul filmic în vigoare.

Mă gîndesc, totuşi, că aceste abilităţi lexical-sintagmatice ar putea deveni terenul unui dialog critic salvator, dacă dl Eugen Şerbănescu ar accepta minimal, ca gimnastică mentală înviorătoare, să suspende momentan două perechi de termeni de care a abuzat în primele cinci luni de mandat. Recte să nu mai acuze "emoţionalul" şi "subiectivitatea" ca inamici publici sau ca fatalităţi justificative pentru orice şi să nu mai considere panaceu universal "echilibrat" şi "echitabil", întru legitimarea unei parităţi a scursurilor istoriei cu valorile ei reale.

14) GREVELE - de Magdalena Stanciu

O fi melancolie de primăvară, dar gîndindu-mă la situaţia actuală nu pot să nu privesc în urmă. Spre vremile cînd cinematografia "poporului" inutil productivă murea cu accente mafaldice - Noiembrie, ultimul bal (luna Congresului), Cei care plătesc cu viaţa şi Există joi?-ul pe afiş la Scala joi 21 decembrie i-au fost ultimele trei respiraţii - şi, în entuziasmul idealist, cineaştii se lăsau tentaţi de pionieratul în ale grevei foamei pentru altceva. Nu mai ştiu prea bine pentru ce, ceva cu ieşirea de sub tutela ministerului, nici împotriva cui, dar cei care agitau hîrtii oficiale erau "supravieţuitorii" însoţiţi de practicanţii de poziţie ambiguă, dar niciodată out-of-fashion: şi popă şi hoţ. Vedeam în fine filmele interzise, pe ecrane plecau fraţii şi veneau americanii şi se visa la proiectele de sertar. Doar că, eliberată de Dulea, Gîdea et comp., nu ţîşnea Marea a 7-a Artă ci, ca dintr-o cutie a Pandorei, năvăleau vulgaritate, incoerenţă şi mătănii demonstrative, în timp ce noi rămîneam cu speranţa. Care nu moare, dar în schimb mureau pe rînd "Noul" Cinema, "Pro"-ul Cinema, al lui Sârbu, plus cîteva fiţuici, pentru a ajunge la situaţia existentă şi azi: nici o revistă adevărată de film. Scurtmetrajele bune dădeau debuturi de stăteam cu gura căscată: "Cînd te gîndeşti, domne', că băiatu', promitea!". Alţii erau lăsaţi să se tragă de-o bretea doar pentru că făcuseră mai demult şi film.

Dar ce m-oi fi trezit, ca un personaj de literatură obligatorie, cu acest "să nu uiţi, Darie!"? Poate pentru că, după ce moartea lui Lăzărescu a reînviat atîtea, au venit cei ce au privit în urmă, la vremea cînd "ningea frumos". Şi ne-am bucurat ca atunci de ceva nou: un val.

Concursul CNC ne-a amintit însă, ironic, că unele lucruri mor greu, că nu e de ajuns să ningă frumos cu premii. Şi degeaba ai filme dacă n-ai cinematografe, iar cifrele spun că publicul a fost "educat" cu telemanele pe care le găseşte confortabil şi acasă. Admit, nu reuşesc să analizez la rece situaţia cinematografiei, pînă recent nu mi-a păsat de cifre, de legi, de producători. Filmul era precum muzica ce-i şterge Cabiriei lacrimile după strigătul "Io non voglio piu vivere!". Nu mi-e clar unde-s bubele, mucegaiurile şi noroiul cinematografiei române, dar m-aş lupta să işte frumuseţi şi preţuri noi. Acum că e pentru ce, că ştiu pentru ce, aş face iar o grevă a foamei, ceva, orice. Ca să nu fie stricat faptul că, în sfîrşit, în faţa filmului românesc pot striga: Io voglio vivere!

15) PROASTELE - de Ana Ursulescu

După ce, în sfîşit, cinematografia românească şi-a căpătat propriile "Oscaruri", Premiile Gopo (care s-au decernat luni, 26 martie 2007), era aproape necesară apariţia unor premii care să-i "premieze" pe cei mai slabi cineaşti români şi creaţiile lor. După modelul "Zmeurei de aur", CineFan a lansat premiile "Căpşuna de plastic", create la propunerea forumiştilor CineFan. Ideea îi aparţine user-ului "m3lku", care a propus filmele şi categoriile la care acestea aveau sa fie nominalizate.

Ideea ne-a plăcut de la bun început, astfel că a fost preluată imediat. Acelaşi user a denumit premiile şi a făcut, cîteva zile mai tîrziu, şi nominalizările, care au fost apoi supuse la vot. Timp de patru zile, vizitatorii site-ului au putut să-şi voteze "favoriţii" în secţiunea special creată pentru acest lucru. În spiritul "surorilor" lor americane, Căpşunile au fost "decernate" cu o zi înainte de Premiile Gopo.

Iniţiativa de a determina cele mai proaste producţii româneşti a fost de la început lăudată de vizitatorii forumului, şi ea este cu atît mai necesară cu cît producţii de o calitate îndoielnică invadează cinematografia românească, în detrimentul unor cineaşti de valoare, care au ceva de spus. Scandaluri în legătură cu finanţările CNC au fost destule, dar nu este aici locul potrivit pentru a le aminti. Tot mai multe voci spun însă că noua generaţie de cineaşti este una de valoare şi că aceasta ar trebui sa fie încurajată pentru a-şi continua activitatea, îndelung premiată la festivalurile internaţionale. "Cîştigătorii" sînt următorii: cel mai slab film: Şi totul era nimic; cel mai slab regizor: Cristina Nichituş - Şi totul era nimic; cel mai slab actor în rol principal: Denis Ştefan - Păcală se întoarce; cea mai slabă actriţă în rol principal: Anemona Niculescu - Păcală se întoarce; cel mai slab actor în rol secundar: Lucian Viziru - Lacrimi de iubire; cea mai slabă actriţă în rol secundar: Nicoleta Luciu - Azucena, Lacrimi de iubire; cel mai slab scenariu: Şi totul era nimic; cea mai slabă imagine: Gabriel Kosuth - Şi totul era nimic; cel mai slab montaj: Corina Stavilă - Păcală se întoarce; cel mai slab sunet: Anuşavan Salamanian - Şi totul era nimic.

Căpşunile sînt abia la început. Anul viitor, vom avea mai multe categorii, şi sperăm la o mai bună mediatizare decît acum, la început.

16) DOCUMENTARELE - de Mădălina Roşca

În 1990 Nicolas Philibert era doar un tînăr care facuse unul, două documentare scurte. O comandă (filmarea unei pînze) îl poartă timp de trei zile la Luvru, fix în perioada construirii piramidei şi a reorganizării întregului muzeu. După cele trei zile, Philibert a mai venit o dată cu echipa. Şi încă o dată. A văzut că e lăsat să se plimbe prin muzeu şi să filmeze-n voie. A bătut la o uşă de producător independent: "Uite, eu pot să fac asta şi asta, dar am nevoie de banii ăştia acum, ei nu mă aşteaptă pe mine cu mutatul" - n-am habar care au fost cuvintele lui Philibert. Banii de la CNC-ul lor s-au întors la producător, iar din curajul său au ieşit o capodoperă (Oraşul Louvre) şi afirmarea definitivă a lui Nicolas Philibert.

Aşa ceva ar fi imposibil la noi. Care "producător independent", în primul rînd? Sursa de finanţare numită credite CNC i-a împins pe documentariştii români să abordeze numai subiecte istorice. De la Marele jaf comunist şi Decreţeii la Război pe calea undelor şi Bela Lugosi (ultimele 2 în lucru), aproape toate documentarele care contează au această trăsătură comună. Adică alegeri tematice care îţi dau posibilitatea să faci un dosar beton, să scrii un "scenariu", aşa cum vrea comisia să vadă. Iar subiecte precum "răpirea jurnaliştilor români din Irak" sînt lăsate posterităţii.

Mai nou, documentariştii români (pe care îi numeri pe degetele de la o mînă) şi-au propus să înfiinţeze Documentor - o asociaţie care încearcă, între altele, să "educe pro-documentar" publicul şi să sprijine producătorii independenţi. Mă tem însă că e teribil de dificil demersul lor, dacă e să te gîndeşti că genul însuşi e compromis şi publicul excedat. Eternele pseudo-documentare cu biserici, zecile de minute în care sună toaca la cadru fix şi biografiile tîmpite de scriitori, cu un suport vizual de 3 poze obosite filmate pe toate părţile au făcut un sinistru deserviciu genului. Infatuarea de a folosi termenul de documentar pentru încropeli filmate în două, trei zile şi editate în sictir au gonit, pentru multă vreme, publicul de lîngă documentarul autohton.

După ce ani de zile genul fusese asociat filmului de propagandă, te-ai fi aşteptat ca nişte oameni, a căror menire e să spună poveşti din realitate, să se arunce pe subiecte, bucuroşi că, pe lîngă libertatea ideologică, au şi libertatea pe care ţi-o dă azi tehnica digitală. Dar cei mai mulţi au continuat să ofteze după studiourile Sahia, ca şi cum adunarea breslei ca-ntr-o uzină, sub umbrela statului, ar fi singura cale. Acum cîteva zile, breasla (cei 300 de specialişti activi din domeniul cinematografiei) au votat drept cel mai bun documentar al anului un banal reportaj TV, Hobiţa, coloana şi tractorul. Le doresc mult succes Don Quijoţilor de la asociaţia Documentor, pentru că au de luptat cu zeci de ani de filme de propagandă, poze filmate şi ecou de toacă. Şi e o luptă al naibii de grea!

17) CRITICII - de Magda Mihăilescu

În momentul în care se hotărăşte să scrie o carte, criticul de film se învîrteşte mai mult decît oricare altul în jurul întrebării: pentru cine scrie? Şi, în consecinţă: pe ce cale apucă, în ce unghi se plasează? Al profesionistului-cinefil pur şi dur, căruia nu-i pasă cîţi cititori ar putea să se lase ademeniţi/interesaţi de lucrul său, cît de larg ar putea fi cercul celor bănuiţi a fi dispuşi să-l urmeze pe traseul unor idei? Sau al autorului mai cumpătat, plecat la drum cu deviza "cinematograful-artă populară", drept care alege să rotunjească puţin colţurile, să elimine din start obstacolele, să nu se încurce în nuanţe, pentru a nu contrazice o anumită imagine despre imperativul accesibilităţii? Precizez că nu am în vedere tratatele de teorie, ci cartea de cinema în clasica ei accepţiune. Că e vorba de un cineast, un curent, o epocă, o mişcare, un actor chiar, dilemele rămîn aceleaşi. A scrie, la noi, despre film, înseamnă a te plasa cu bună ştiinţă pe un teren al nisipurilor mişcătoare. Oricîtă peliculă a înghiţit, în ultimii ani, "noul spectator", oricît am mai recuperat din enormul decalaj cu care am ieşit în lume în 1990, cultura cinematografică rămîne lacunară. Creaţiile unor autori fundamentali nu au beneficiat niciodată de includerea lor în circuitul obişnuit al difuzării sau, dacă s-a întîmplat, abia ajungem cu numărătoarea pe la 1, 2. Godard nu a fost cunoscut decît prin intermediul Institutului Francez şi al Cinematecii, soarta lui Bergman tot de Cinematecă a depins. Pe de altă parte, apetitul pentru acceptarea cinematografului ca artă care a lăsat în urmă o istorie nu dă semne că ar fi în creştere. Ce-i drept, spectatorul "recent", ca şi criticul "recent" (îmi îngădui să adopt o formulă fericită) nu s-a născut chiar ieri. Categoria se împrospătează. "Vom ajunge să fim judecaţi de oameni care nu au văzut niciun film de Murnau" - scria François Truffaut cu mai bine de trei decenii în urmă. Acum şapte ani, la Cannes, Bertolucci îi continua gîndul, aducîndu-l la realitatea zilelor noastre: "Am ajuns să fim judecaţi de oameni care nu au văzut niciun film de Truffaut". Ce-i de făcut? O astfel de întrebare nu dă pace, desigur, criticului sau unora dintre noi, nici în exerciţiul curent al muncii noastre, cînd scriem pentru un ziar, o revistă, dar atunci ne îngăduim speranţa, sau iluzia, că mîine mai putem corecta, reveni, insista. Cu cartea este altceva. Şi totuşi, nu poţi înainta cu îndoiala atîrnînd ca o piatră de moară; "va înţelege oare, cititorul referinţa la X, la Y, dacă habar nu are de filmele Z?" De cîteva ori, pe parcursul convorbirilor cu Malvina Urşianu, pentru volumul Aceste Gioconde fără surîs, autoarea noastră a evocat-o pe controversata Leni Riefenstahl, al cărei nume circulă împins, mai ales, de inerţia mediocrei faime de a fi fost "cineasta lui Hitler". Am fi putut trece peste moştenirea unei documentariste excepţionale, aproape deloc cunoscute publicului nostru? Sau ar fi trebuit să explicăm pe îndelete, didactic, cine a fost, bruscînd ritmul dialogului? Insistînd, de mai multă vreme, asupra unei cărţi despre François Truffaut, m-am izbit de aceleaşi întrebări asupra fondului aperceptiv al viitorului cititor. Dacă mi-ar fi neliniştit nepermis de mult somnul, ar fi însemnat să deschid paranteze după paranteze: "poate ar fi bine să ţinem seama de faptul că Rivette..., poate ar trebui să amintesc că Eric Rohmer nu este un tînăr cineast francez, aşa cum a apărut în presa noastră, că are 87 de ani..." etc. Ca şi cum, mergînd cu maşina, te-ai da jos din cînd în cînd, ai pune pietroaie sub roţi, să nu o ia vehiculul la vale, în timp ce tu priveşi în dreapta, în stînga, gîndindu-te dacă nu ar fi mai bine să o iei pe dincolo. Am mers mai departe, cu speranţa întîlnirii cîtorva cititori gata să se lase măcar stîrniţi de ceea ce li se propune.

18) SPECTATORII - de Andrei Creţulescu

Va fi sau nu va fi... cinema la România? O întrebare retoric/redundantă, la care se răspunde îndeobşte pe trei voci: avem din stocul vechi, dar e niţel expirat; tocmai am primit, e proaspăt, vi-l pun la pachet?; mă tem că nu ne mai aduce, nu ştiu, ne interesăm la depozit. Tustreiele răspunsuri au doza lor amestecată de răutate şi naivitate - nici unul nu e corect, nici unul nu e greşit, iar toată această dilemă (sic!) care zgîndăre cronicari feluriţi de ceva vreme încoace devine obositoare şi caraghioasă. Care-i atunci motivul pentru care accept provocarea din paginile pe care taman le citiţi - vă/mă întrebaţi (şi pe bună dreptate)... Explicaţii, adică.

Într-unul dintre cele mai bune momente ale recent desfăşuratei gale Gopo, Oana Pellea a transmis un... hai să-i spun mesaj, scurt şi pertinent: "Mergeţi, oameni buni, la cinema!" La filme româneşti, adică. Aşadar, cu toate premiile, cupele, diplomele înşfăcate de cinema-ul neaoş anul trecut, cu toţi laurii şi cu toate acoladele criticilor de aici şi de aiurea, cu toate aplauzele şi ovaţiile, mai are nevoie românul de îndemnuri? Ba bine că nu - citiţi şi vă-ngroziţi: filmul anului (A fost sau n-a fost?, regia Corneliu Porumboiu, precizare poate inutilă, dar fie) a avut, în România, 15.000 de spectatori. Acelaşi film a avut, în Franţa, 100.000 de spectatori. O sută de mii!!! Poate aţi fi tentaţi să săriţi în sus de bucurie - mie îmi vine să intru-n pămînt de ruşine. Credeţi că franţujii sînt mai inteligenţi? Nu sînt. Sau poate sînt, dar nu contează acum - important este faptul că, în ţările civilizate, cultura mersului la cinema nu s-a atrofiat. La noi, ca-n cocotier - merg trei proşti să-l vadă la cinema, alţi trei proşti îl piratează dracu' ştie cum, restul nici măcar nu-şi bat capul... E mult mai important să vezi cine pe cine a mai aruncat de la geam sau ce cretin mai cască gura prin guvern - filmul (nu numai cel românesc, veţi rîde - un blockbuster ca Da Vinci Code, căruia nu-i comentez acum calităţile intelectuale, face în România 150.000 de spectatori, adică banii de citronadă pentru Tom Hanks în timpul filmărilor), filmul, aşadar, a devenit la noi un soi de "artă" vulgară, la îndemîna oricărui imberb conectat la internet, o artă la care se pricepe absolut toată lumea (cam ca la fotbal), drept care toată lumea îşi dă cu părerea (se pare că nici nu mai e necesară vizionarea prealabilă - "a, ălă cu revoluţia, lasă-mă dragă, n-am chef") atunci cînd nu refuză cu obstinaţie să meargă la cinema. Nu că ai putea să-i condamni - la mall-uri se merge în turmă, din reflex, în restul Bucureştiului e jale, zvonurile pe care le aud din ţară îmi fac părul măciucă. Cineva spunea (cred că tot eu, dar nu contează) că publicul ar veni, poate la filme de gen, care să-l facă să evadeze din cotidian, întocmai ca suratele yankee - prea bine, dar cinema de gen, în România, deocamdată, e un nonsens, o glumă proastă. Aşa că cine mai are timp şi nervi pentru fraierii care îşi varsă năduful în zadar prin diverse gazete? E momentul să încheiem, adică.

19) OAMENII - de Ana Maria Sandu

De cîţiva ani "fac" presă culturală, ceea ce înseamnă, printre altele, că săptămînal am îngurgitat cîteva sute de articole despre cărţi, filme, muzică, teatru, arte plastice etc. Vecinătatea lor nu m-a transformat peste noapte în critic de film, chiar dacă se întîmplă ca, în materialele mele, să vorbesc despre regizori români şi filmele lor. Starea asta îmi dă, însă, şi un sentiment de imensă libertate, pentru că nu mi-am profesionalizat pasiunea, nu mi-e teamă că o să ajung niciodată în punctul acela pe care criticii (din toate domeniile) îl deplîng uneori: saturaţie, plictis, pierderea bucuriei adevărate. Îi cunosc pe aproape toţi regizorii români afirmaţi în ultima vreme, mi-am petrecut ore bune din viaţă stînd cu ei de vorbă, am încercat să înţeleg care le sînt obsesiile, la ce fel de cinema visează. Ce le place, cum vorbesc despre operele lor, cum interacţionează, ce aşteaptă de la critică, de la spectatori, cum se raportează la filmele colegilor. Cînd am scris despre ei, am căutat, de fiecare dată, o pată de culoare, un aer aparte, ceva care să-i reprezinte; am regizat cîte o poveste care să spună mai mult decît un interviu convenţional. Şi le-am văzut filmele şi mi-am bătut capul cu orele de conversaţie imprimate pe bandă, uneori speriată că n-o să mai termin niciodată textul, alteori exasperată, spunînd că "e ultimul muşteriu despre care mai fac material". După aia mai termină cineva de filmat ceva, iar mă pocneşte curiozitatea şi o iau de la capăt.

Unora le-a plăcut ce-a ieşit, alţii s-au ofuscat şi mi-au reproşat că "nicăieri în lume nu se face aşa". Mi s-a părut normal că am stîrnit astfel de reacţii, nu am promis nimănui că execut "costume" la comandă. Mi-am semnat materialele şi mi-am asumat subiectivităţile. Pot doar să-mi reproşez că uit uneori (mai ales atunci cînd mă enervez îngrozitor!) că mulţi dintre regizori sînt tipi simpatici, cu care poţi sta de vorbă o seară întreagă la TIFF, dar cu un orgoliu greu de ţinut în frîu cînd vine vorba despre ce scrii în legătură cu filmele lor. Suspiciunile se joacă la nivel de nuanţe şi zău dacă mai înţelegi ceva... Cineva ar trebui să le aducă aminte că au parte de infinit mai multă atenţie decît orice artist din alt domeniu de pe lumea asta. Ceea ce lor li se pare insuficient, maliţios, insignifiant, ar face fericiţi tone de artişti din alte zone.

Se-ntîmplă, însă, în viaţa unui jurnalist, să primească şi cîte un "mulţumesc", sau nişte cititori îi scriu pe site că materialele lui despre regizori sînt foarte mişto şi vii şi-atunci jurnalistul îşi spune că orele lui nu sînt pierdute.

De curînd am aflat că regizorul Cristian Nemescu, cu care m-am văzut cu mai puţin de 2 săptămîni înainte de tragicul accident şi am stat de vorbă pentru un interviu, apucase să citească textul. La gîndul că i-a plăcut şi l-a făcut să se simtă mîndru, scrisul meu "jurnalistic" a căpătat brusc o consistenţă cum nu mai avusese niciodată pînă atunci şi, dintr-o dată, meseria asta nu mi s-a mai părut deloc ingrată. Dimpotrivă, aş zice...

20) PUIU - de Mihai Chirilov

Acum cîteva luni, colega mea de la Re:publik, Ana Maria Sandu, scotea o carte. Lansarea Fetei din casa vagon n-a fost una tradiţională, încremenită în proiect, cu discursuri de întîmpinare emise de critici literari învăluiţi de aburul ceaiurilor de la Cărtureşti. E o carte extrem de cinematografică, iar cea mai originală idee de a o impune era s-o promovezi la pachet cu un film. Dar ştim cu toţii cît de greu e să faci un film. Mai ales cînd îţi propui să-l asamblezi cu trei săptămîni înainte de seara lansării. De unde bani? Cine îţi închiriază un aparat de filmat? Cu ce regizor să lucrezi? Unde-l montezi? Ce pui pe coloana sonoră? Ş.a.m.d.

Nu se punea problema unei adaptări ca la carte. Ideea Anei a fost de a suplimenta într-o formă documentară şpilul narativ al cărţii. Eroina romanului nu există, dar romanul în sine povesteşte ce s-ar fi întîmplat cu ea dacă ar fi existat. Protagoniştii din film însă există bine mersi, dar filmul în sine urma să povestească ce s-ar fi întîmplat dacă ei n-ar fi existat. Ca-ntr-un soi de proiecţie răsturnată şi tocmai de aceea, completă. Ana şi-a găsit protagoniştii: opt prieteni apropiaţi, dispuşi să se deschidă şi să-şi exploreze pe muchie nu doar nefiinţa, ci şi chimia parentală, observată la ai lor de-a lungul propriei existenţe. Opt destine, printre care şi cel al sussemnatului, cu atît mai adevărate cu cît ele urmau să fie imaginare. Cristi Puiu mi s-a părut atunci singurul pe care un astfel de proiect de autoscopie aplicată l-ar putea interesa şi nu m-am înşelat. El a compus cadrul, Ana a fost cea care a pus întrebările. M-a surprins apoi, după ce filmările cu fiecare în parte s-au terminat, să-l văd cît de mult s-a ataşat de subiecţii lui şi ai Anei. Cu cîtă patimă a întors pe toate părţile poveştile lor crude, ingenue, şocante, ba chiar amuzante. Cît i-a luat pînă să găsească ordinea intrării lor în scenă, în montajul final. Ba chiar m-a amuzat şi terifiat gîndul la ce s-ar fi întîmplat dacă el ar fi pus întrebările. La cum s-ar fi plimbat el pe muchia dintre curiozitate omenească şi tortură regizorală. N-o să vă zic nimic despre rezultat. El a ieşit la timp pentru lansare, s-a putut vedea în buclă pe două monitoare din podul de la Cărtureşti şi a fost exact aşa cum ne-am dorit toţi cei implicaţi în el să fie. N-a costat nici un ban, poate doar cîteva zeci de mii de lei pentru două afişe promoţionale. Filmul se numeşte Ce-ar fi fost dacă n-aş fi existat?

Ce vreau să spun cu povestea asta este că fără pasiunea nebunească a lui Puiu, care s-a rezumat la a fi doar un ghid în toată această aventură, documentarul n-ar fi existat. Sună a mulţumiri de circumstanţă, dar bătaia e mai lungă, să ştiţi. Pentru că pe nici unul dintre ceilalţi regizori de la noi pe care-i cunosc foarte bine nu-i văd în stare de atîta pasiune şi abandon de sine în faţa unui film. Puţini - chiar şi dintre regizorii străini - ard la fel ca Puiu. Restul fac doar artă, uneori chiar de calitate, iar pasiunea pare că şi-o pierd în goana după buget.


(Articol preluat din Dilema Veche, mai 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Critica de teatru, între print şi online, Oltiţa Cîntec, Oana Cristea Grigorescu, Cristina Bazavan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura carte..., Oxana Kopas (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Mâl / Meşterul Manole, Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Această lehamite , Marian Rădulescu (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Coborâre în adâncuri, Ana-Maria Androne-Bouman (4.6/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer