Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Citiți textul precedent din această serie aici.
Cenușiu încruntat
Gabriela Gabrinova
Gabriela Gabrinova
Vocea lui Macro suna rece și placid. Îi era greu să se concentreze la comenzile ei, dar încercă să-și păstreze calmul în timp ce platforma rula în interiorul tomografului cu emisie pozitronică. În cinci secunde, trupul îi fu înghițit de carcasa metalică, pielea i se zbârli, gândurile îi amuțiră și simți valul acela binecunoscut de greață care-i lua cu asalt stomacul de fiecare dată când lumina uleioasă și multicoloră îi orbea mintea.
Încep numărătoarea inversă până la conectare. Inițiez secvența pentru scanare cerebrală avansată. Patru, trei, doi, unu...
11 februarie 1974. O zi până la ședință.
Ningea cu fulgi mari. Se pomeni în capătul străzii Mihai Viteazu, la volanul unei Dacii parcate pe contrasens. De partea cealaltă a drumului se găsea o vilă rezidențială care aparținea unui membru important al partidului. Era frig, era liniște, iar el era confuz. Încă. Percepția îi era alterată din cauza carcasei în care fusese introdusă secvența. Își examină trupul de împrumut: nimerise într-un bărbat înalt, cu mâini mari, destul de solid. Purta pălărie, un costum ponosit și o redingotă frustă, de culoarea cerului - cenușiu încruntat. Verifică întâi cadranul ceasului, brăzdat de o linie curbată. Încă 10 minute. Scotoci în torpedoul mașinii și găsi țigări ieftine. Își aprinse una și roti de două ori manivela care cobora geamul. Când îl văzu ivindu-se pe trotuar, își lăsă bărbia în jos, pentru ca privirea să-i fie acoperită de borul pălăriei. Individul se opri în dreptul porții și începu să strige Alo!- prima notă a vocii lui declanșă procesul. Senzația ciudată de a exista în alt trup, de parcă alunecase într-un vis ciudat, în care înota prin miere, ori era conectat într-o simulare prost calculată, avea să se risipească în curând. Lumina de pe verandă se aprinse și o tânără subțirică, înfășurată într-un capot, se repezi pe alee, cu brațele încrucișate la piept.
- Bună ziua! O caut pe doamna Ioana Budișteanu. E acasă?, își auzi propria voce.
- Nu e, da' cine o caută?
- Știți cumva când revine?
- Nu știu, domnule. Cine să-i spun că sunteți?
Auzi oftatul, dar nu îndrăzni să-și ridice privirea.
- Vă rog să-i transmiteți că nu trebuie sub nicio formă să se prezinte mâine la ședință.
Fred Dura, cel din trecut, începu să-și scotocească energic prin buzunare, scoase o hârtie împăturită și i-o întinse fetei, apoi țâșni spre capătul străzii. Știa exact unde se ducea și de ce. Fata îl urmări câteva momente cu privirea, ba își făcu și cruce. Coborî repede din mașină, înainte ca ea să plece, scoase legitimația și i-o arătă. Apoi îi ceru hârtia pe care fata i-o înmână tremurând, privindu-l cu ochii mari. Erau aceleași cuvinte, scrise în grabă: Venite Adoremus. Mesajul acela nu trebuia să ajungă la Ioana și, cu atât mai mult, ea trebuia să ajungă la ședință.
Numărul inombrabil de simulări la care participase, toate calculele probabilităților, toate statisticile și rezultatele testelor avuseseră drept rezultat răspunsul care trebuia să prevină dezastrul. N-avea voie să facă nicio greșeală, niciun pas în afara traseului prestabilit, studiat îndelung. Orice mișcare în plus sau în minus avea să altereze iremediabil cursul principal al timpului.
Sângele i se zbătea în timpane pe măsură ce conștiința i se reasambla, permițându-i astfel să-i facă loc lui Macro. Învârti cheia în contact, întoarse mașina și porni pe propriile urme. Fred ajunsese deja la intersecția cu bulevardul Dacia, trecuse strada și pornise spre Romană. Îl copleși dintr-odată impresia unei dezolări, de parcă nu fusese niciodată cu adevărat atent la orașul în care se născuse, crescuse și pe care-l părăsise în urma accidentului, determinând astfel o variantă de viitor care ducea la o finalitate nefericită pentru toată lumea, dar mai ales pentru Ioana. Bucureștiul i se părea un oraș trist, schimonosit, furios, un oraș cu oameni morocănoși și grăbiți, care treceau pe trotuare aproape în fugă, care conduceau agresiv, claxonând, înjurând. Fiecare alerga spre ceva, căuta ceva, îndura ceva sau avea nevoie de ceva. O adunătură de miei rătăciți, neputincioși, care-și imaginau că salvarea avea să vină din ceruri.
Parcă mașina în fața Teatrului Național I.L. Caragiale și porni pe jos. Fulgii se topea mai repede decât reușeau să se aștearnă, astfel că se formaseră zoaie în care călca repezit, iar șoșonii de pâslă i se îmbibară cu apă, lăsând frigul atroce să-i pătrundă în oasele străine. Strânse tare din pleoape, iar când deschise ochii, simți pișcătura în tâmpla stângă, pocnetul scurt care-l anunța că Macro îi terminase de instalat conștiința. Toate amintirile erau la locul lor și-i dădură năvală în minte cu forța unei erupții vulcanice. Cândva, fuseseră cei mai buni prieteni: el, Ioana, Zoe, George și Paul. Cei cinci crai de la răsărit. Colegi de liceu, Șoimi, pasionați de cibernetică. Se întâlneau des, jucau volei sau handbal la Băneasa, mâncau ciorbă la Capșa, unde se întindeau la glume cu nea Gigi, chelnerul, vedeau filme la Cinema Patria, îl adorau toți pe Dem Rădulescu, vorbeau mult despre viitor. Niciunul dintre ei n-avea habar ce avea să aducă viitorul.
Fred Dura se opri în mijlocul trotuarului și se răsuci brusc. Tresări. Asta nu se mai întâmplase până acum. Oare fusese neglijent? Încercă să-și păstreze figura intactă, să nu-l privească, și trecu pe lângă el, menținând ritmul de mers, cu mâinile în buzunare. Se opri abia după câteva zeci de pași, iar când se întoarse, Fred dispăruse. Cel mai probabil, intrase deja în biroul lui Paul. Acum, când conștiința îi era intactă, și memoria funcționa în parametri normali, își aminti de ziua aceea, de felul în care o trăise prima dată, cât de disperat intrase în biroul prietenul său, avocat de meserie, cum îi ceruse ajutorul. Mă urmăresc, știu ceva, am nevoie să mă ascund. Paul se schimbase, însă. Nu mai era băiatul zâmbitor, înalt, cu picioare subțiri și crăcănate și mustăcioară abia mijită, care se temea de tovarășa profesoară de aritmetică mai tare decât de un criminal periculos. Devenise un pion important pe marea tablă. Își alesese partea. În clipele acelea, când el aștepta să afle următorul pas, Paul îl refuza cu lehamite, iar el îl privea pe punctul de a izbucni în lacrimi. Cum poți, bă, să mă lași? Cum? Vocea mult prea puternică a conștiinței îi semnală derapajul lui Macro, care-i trimise un impuls dureros pe șira spinării. Strânse din dinți și se stăpâni cu greu să nu se aplece de la mijloc. Misiunea, avea de terminat o misiune.
Își aprinse o țigară și porni mai departe. Ajuns în sfârșit la Capitol, intră și schimbă câteva cuvinte cu femeia de la recepție. I se indică numărul camerei, răspunse codat, conform protocolului de lucru și urcă la etajul al doilea. Camera mirosea a mucegai. Găsi plicul în sertarul comodei, îl deschise și scoase documentele de identitate false, fișa de prezentare și raportul, pe care le citi pe diagonală. Știa deja ce conțineau. Prima dată, cercetătorii și oamenii de știință ai organizației Venite Adoremus ajunseseră la concluzia că oricare dintre cei cinci putea muri, astfel încât următoarea zi să nu arate la fel, următoarea perioadă să fie deja alterată iar, treptat, timpul să-și schimbe cursul spre un viitor favorabil. Dar făcuse zeci, sute, mii de simulări în laborator și, cumva, în oricare variantă, se ajungea tot la viitorul prim, versiunea în care România nu cunoștea niciodată democrația, versiunea în care Ioana înnebunea și ajungea închisă la Bălăceanca, Ioana, care ar fi trebuit să devină soția lui, nu a lui George, într-un alt fir temporal, o altă viață, una în care fata ce tocmai îi ieșise în întâmpinare, la poartă, ar fi fost fiica lui. Abia apoi văzu fotografia căzută pe podea. Era făcută în 1968. Ioana purtase în ziua aceea o rochie înflorată și ochelarii ei cu lentile în formă de ochi de pisică. Atunci, îl văzuse pe George cum îi pusese mâna pe talie într-un gest afectuos. Zoe nu-și putuse stăpâni chicotul, Paul îl luase de gât ca să-l îmbărbăteze. O întoarse pe partea cealaltă. Fred Dura. Cât de străin îi era acest nume. Venite Adoremus. Ceea ce îi lega pe toți. Destinul, moartea. Viitorul.
Lăsă plicul pe pat, mai privi o dată poza și își verifică din nou ceasul. Era vremea. Ieși pe balcon și privi în jos, spre bulevard. Chiar atunci, le văzu pe Ioana și pe Zoe apărând în capătul străzii, mergând de mână. Niciuna nu se schimbase, arătau la fel. Zoe îi arătă ceva cu degetul, iar ea își întoarse capul și începu să chicotească. Era la fel de elegantă cum și-o amintea, doar părul îi mai crescuse puțin și-acum i se ondula jucăuș la vârfuri, încadrându-i chipul de copil. Când auzi clanța, se întoarse fără tragere de inimă. Fred Dura înțepeni în prag când îl văzu.
- Cine ești?
Nu-i răspunse. În schimb, îi făcu semn spre pat. Fred intră șovăind, fără să-și dea jos haina, ridică întâi poza de pe pat, apoi foile. Așteptă ca el să le citească, apoi, când îi întâlni privirea, privirea lui, îi permise lui Macro să preia controlul.
- Înțelegi ce urmează să se întâmple și, mai ales, de ce.
Fred schiță un surâs.
- E cel mai bine așa. Deci, persoanele care mă urmăresc nu sunt securiști.
- Nu.
- Nu știe nimeni ce-am făcut.
- Nimeni nu va ști vreodată.
- Bun.
Se trânti pe marginea patului dublu, iar fotografia zbură pe podea. Se uită câteva clipe la covorul cu modele spiralate, la mobila anostă, la perdele, gândindu-se.
- Și Ioana? zise răgușit.
- Va fi bine. De data asta.
Fred aprobă din cap cu o mișcare scurtă. Ochii sticloși îl trădau. Își scoase pistolul din interiorul paltonului, trase piedica și-apoi, înainte să aibă timp să se răzgândească, puse țeava sub bărbie și trase. Două trupuri se prăbușiră deodată în vreme ce licărul vieții din ele se stingea. Câțiva stropi de sânge pătară fotografia în care încă mai zâmbeau cinci prieteni.