Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Citiți textul precedent din această serie aici.
O cronică anacronică
Florin Oniga
Florin Oniga
Vai, ce bine că m-au scos iar la lumină, a trecut o veșnicie de când nu s-a mai uitat cineva la mine, darămite să simt atingerea unui bumbac de calitate, moale, cald și nu prea umed, așa ca pe vremuri - Doamne, ce plăcere!
Uite cum ne-au scos ei pe toate, în păr și, din câte văd, cum suntem noi la fel răsfățate, fără deosebire, deși, hai s-o spun pe aia dreaptă, eu nu prea sunt de acord cu tratamentul ăsta lipsit de discernământ. Om locui noi în același spațiu, dar suntem din generații diferite, se vede clar. Eu am prins vremurile cele bune, aveam parte de o societate selectă, nu stăteam la grămadă cu toate parvenitele astea care nici măcar nu erau pe lume atunci. Nici nu eram așezate așa, alandala, fără să țină nimeni seama de ani, de origini, de înfățișare, bașca uitate atâta amar de timp neîngrijite. O, tempora...!
Dar e bine și așa, mă liniștește gândul că voi avea din nou parte de curățenie, chiar dacă trebuie să mă consolez că va mai trece încă o eternitate până se vor sinchisi iar de mine. Va trebui să îndur vecinătatea cine știe cui și să tac, să nu pot schimba o vorbă cu cineva, dar eu sunt tare, am mai îndurat tăcerea - ce să fac? Nu mă pot coborî, să zic așa, la nivelul ăstora, să le adresez cuvântul, e vorba, totuși, de vârsta mea respectabilă aici și, uitați-vă, vă rog, și la felul cum mă prezint, la felul cum mă port de veacuri: am stil și am pretențiile mele, parol! Și, mai ales, am tradiție, cultură, ștaif, valoare istorică și sentimentală, ehei!, numai calități. Priviți la caracterul meu, se simt tăria și fermitatea; pe mine nu m-au ridat vremurile, nu m-au îndoit timpurile. Priviți, apoi, în interiorul meu, pentru că mereu asta mi-am dorit, ăsta a fost și este rostul meu în lume: câtă noblețe, câtă finețe, câte emoții, cât autentic...
Cât mai aveam cu cine vorbi, cu suratele mele de leat, așezate acum pe la alte case, țin minte cum ne mai lăudam între noi veșmintele și cât ne mai bucuram în zilele când eram etalate în fața privirilor întregii familii. Pomeneam și vremurile când aveam vecine care se purtau numai și numai în materiale veritabile, veșnică fie-le pomenirea, pe oriunde s-or afla ele, venerabilele. În casele dinaintea războiului, par exemple, nu era una în care să nu existe albume de familie trase în pergament, ce vorbești? Ce știu viniturile astea ce-i pielea de Córdoba, hai să fim serioși; lasă că nu se mai fac în ziua de azi albume de fotografie așa ca mine și ca înaintașele mele - de către meșteri autentici, domnule, lasă că nu se mai fac fotografii cum se făceau odinioară. În timpurile mele nu-și mai permitea lumea luxul legatului în piele, ce-i drept e drept, dar și așa, coperți din carton de calitate, atât de tari și groase ca ale mele, cu scârț la deschidere, vopsite cu pigment natural de verde crud, cu decorațiuni de metal pe margini, au mai văzut ele, ușurelele astea, așa ceva? Uită-te la colțul meu din dreapta jos, ce frumos sunt presate în relief, perene, un soare, un nor și un brad înalt, iar cotorul meu cu armătură metalică, cu care întotdeauna mă voi mândri - o, cotorul meu! - e piesa mea de rezistență, la propriu; sunt o lucrare, ce mai. Paginile mele atât de netede, din carton negru-antracit, despărțite de hârtie transparentă și foșnitoare ca mătasea, poftim? Nu mai zic de fotografiile pe care le păstrez între ele cu atâta drag, de atâtea și-atâtea generații. Ce știu ele, chinezismele astea, de toate mărimile și vopsite în toate culorile vulgare, trase la matriță, cu care, vrând-nevrând, mă învecinez? Ele din ce-s făcute? Din plastic ordinar, rușine! Ce au înăuntrul lor? Las' că știu eu: poze color - auzi, tu. Oroare! Păi, da. Fotografii nu se mai fac demult, doar poze. Color, carevasăzică. Fatalitate! Și nu se mai fac cu aparatul de fotografiat, se fac cu o cameră. Cum vine asta, soro?
Ne-au pus pe ultimul raft, pentru că, uite, unde eram odată, stăpânii ăștia noi au făcut loc unei mașinării stranii - scaner, așa am auzit că i se spune... of, eu am bune maniere, dar câteodată chiar nu mă pot înfrâna:
- Ce te uiți așa la mine, prostule?
Ce ziceam? Așa... și chiar dacă lumea de azi e mai decadentă ca oricând, știu sigur că eu și fotografiile din paginile mele vom trăi veșnic...
Clicul clanței de la ușa care se deschidea îi întrerupse monologul.
Uite-i, că se-ntorc - își mai zise.
****
- Bun, spune tânărul, deci eu le scot din albume, tu le scanezi și eu le îndosariez pe laptop.- Da, scoate-le tu mai bine din albume, sunt rudele tale, chiar dacă sunt și ale mele prin alianță, acum. Cu ocazia asta le văd și eu pe toate, poate te mai întreb de una, alta.
- Dac-oi ști, ți-oi spune, multe nu le știu nici eu. Ce-am mai aflat din poveștile mamei, ale bunicii, dar...
Tânărul scoate fotografie după fotografie, le clădește în grupuri mici, de unde tânăra lui soție le ia și le scanează, pe rând. Ani, decenii, istorii trec dintr-o mână într-alta, din album în scaner, unde sunt luate în primire de un motoraș care, bâz-bâz, le luminează calea, prin computer și imaginea lor dispare undeva în nevăzut, într-un cloud.
Tânăra se oprește din rutina scanatului și se uită îndelung la o fotografie în care e un grup de cinci persoane, de vârste diferite. Par a fi două generații.
- Ei cine sunt, parcă nu i-am mai văzut? Întoarce fotografia. Venite odore... adore... odoremas. Odoremus. Adoremus... nu prea se înțelege. Fred nu-știu-cum. Dura, parcă - citește ea însemnarea de pe verso. Nu-s de-ai noștri?
- Dă-mi să văd. Se ridică și ia fotografia; da, eu nu i-am cunoscut. El, cel mai în vârstă, al doilea din dreapta, a fost fratele bunicii mele din partea mamei, unchiu' Andrei. Deținut politic după război, era greco-catolic, a murit la Sighet. În stânga lui e tanti Ica, soția lui, demult e și ea oale și ulcele, cred că e înmormântată undeva prin Ardeal, de unde erau cu toții, nu știu sigur. Cea din prim-plan e fiica lor, tante Zica. Zica-și-atât, așa am știut-o cu toții, mătușa maică-mii. Mă urmărești?
- Da, e clar, zi mai departe.
- Poza e din interbelic. Apăruseră ochelarii "ochi de pisică", iar Zica se pare că i-a făcut faimoși cu mult înaintea lui Audrey Hepburn. A fost un personaj. Tragic, totuși. A avut probleme mari din cauza dosarului și a eșuat în alcool și depresie. N-a avut urmași și murit singură sărmana Zica, așa știu.
Cei din dreapta sunt fii lor, Ștefan - cel mai din dreapta, și Ionel. Lui Ionel i s-a pierdut urma, se spunea că la maturitate și-a părăsit nevasta și a plecat după o femeie, chiar dacă unele zvonuri ziceau că n-ar fi fost tocmai femeie și n-a mai știut, sau n-a mai vrut să știe nimeni de el, iar Ștefan a fugit în State prin anii '70 și a complicat din nou dosarele familiei. Ajuns acolo, s-a însurat și s-a convertit la baptism din câte știu, așa a vrut nevastă-sa, americancă, a ajuns pastor cu parohie. Imediat după revoluție a venit cu ajutoare în țară, secta lor zice-se că e foarte avută, se ajută între ei și îi mai ajută și pe alții. Eu nu eram născut. El i-a adus atunci fotografia asta bunicii mele, mătușă-sa, dacă mai reții - care mai trăia. Ea era de fapt cea care-i "trăsese-n poză", cum se zicea; erau o familie unită, fericită, se și vede; rude multe, se vizitau... apoi a venit războiul.
"Venite adoremus", de pe verso, e numele unui imn religios catolic, asta știu de la mama și semnează Fred Dura, așa cum era cunoscut de către enoriașii americani pastorul Ștefan Durău, unchiul mamei; nu știu de unde până unde Fred, probabil de la Fane.
- Doamne, ce povești, aș vrea să le imaginez continuarea și să le scriu, odată... așadar, nu vom fi noi primii emigranți din familie.
Tânărul nu-i mai răspunde, în timp ce scoate din albume ultimele fotografii rămase și i le așază ei la îndemână, apoi se întoarce la birou.
- Ia să vedem: bagajele, în mare, sunt făcute. Noilor proprietari le rămâne ce mai e pe aici, n-au vrut și cărțile, după ele vine zilele astea un anticar și le ia pe toate, la bucată. Din fotografii, am vorbit deja, n-o să luăm nimic, că doar de aia le scanăm. Nici n-am cui le lăsa aici, așa că... totuși, mâine mă întâlnesc la Universitate cu unchiul Nelu, are o vârstă și el, dar i-am promis că-i las și lui două-trei, uite, chiar pe asta căreia i-am spus povestea, ia dă-mi-o s-o pun și pe ea acum în mapă. Mi-a zis că i le arată lui taică-su, bătrânul e încă în viață dacă poți crede și el i-a mai știut, au mai corespondat până au mai trăit unii și alții. Și albumele astea...
- Mă ocup eu de ele, tu să mă ajuți la sortare doar. Plastic și metal la plastic și metal, carton la carton, eu țin la astea.