Dobânda preferențială
Marius Cărbunescu
Marius Cărbunescu
Sunt la a zecea cursă în seara asta. Oboseala începe să se facă simțită. Gândurile umblă aiurea, atenția scade. Niciodată nu mi-a plăcut să conduc de nevoie, doar de plăcere. Îi compătimesc pe colegii mei care trag 8-10 ore cu foamea-n gât prin Bucureștiul mizer și aglomerat. Eu ies numai seara când traficul se decongestionează, sunt propriul meu stăpân, iar asta nu e de colea. Noroc că următoarea destinație nu e departe, patru kilometri lejeri, așa că blochez aplicația pentru o binemeritată pauză. Las clientul la adresă și mă uit după o benzinărie de unde să-mi procur o cafea. Când colo, în fața mea, o mașină inscripționată Bolt și lăsată pe avarii îmi obtura vizibilitatea în bulevard. Băi, stai așa, ăsta nu e Valerică? Ba da, el trebuie să fie, îmi răspund singur. Mă dau jos și când ajung în dreptul portierei văd un om dărâmat, cu capul sprijinit pe volan. Pe scaunul din dreapta, câteva hârtii scrise de mână erau făcute ghemotoc. I-am bătut în geam.
- Valerică, ce faci, mă, aici? Te-ai apucat de scris la volan, vrei să-mi furi meseria? l-am întrebat cu o doză de maliție, căci știam că tipul ține la glume.
Nu mi-a răspuns, ceea ce m-a făcut să mă îndoiesc, doar a ridicat capul de pe volan. Atunci am văzut o figură plânsă și cumva pierdută, neștiind pe ce lume e.
- Valerică...
A deschis portiera și a încercat să coboare cu efort vizibil. Nici corpul nu-l asculta, mâinile flasce, fața căzută, de te-apuca mila. Arăta ca un om beat, deși nu era beat. Am nas la lucrurile astea, nu degeaba sunt șofer de atâția ani.
-... ce-ai pățit? Te pot ajuta cu ceva?
- N-ai cu ce. Port stigmatul ăsta de când m-am născut. E scris și în buletin.
Nu pricepeam o iotă din ce spunea, în afară de faptul că nu mai aștepta nimic de la viață. Vorbele îi erau dezlânate. Nu părea să se joace cu mine. Totuși am mai făcut o încercare:
- Păi, Valerică Lepădatu e un nume ca oricare altul, cât se poate de normal, nu știu ce te-a apucat.
- Normal, pe dracu! Vrei să știi cât e de normal?
Normal că voiam să știu. Ce vorbe-s astea? Omul avea ceva pe suflet, ceva care îi răvășise existența. Ceva legat de nume, puțin probabil. Îmi ardea buza să beau o cafea, dar parcă acum simțeam nevoia și de un întăritor.
- Uite cum facem. Lăsăm mașinile aici și luăm metroul două stații ca să-mi povestești. Știu o cârciumioară dichisită.
Valerică se mai liniștise în perspectiva băuturii care ne aștepta. Știa că are ceva senzațional să-mi istorisească. Îi marca ființa, asta era clar, cale de întoarcere nu mai exista. Pe drum, în zgomotul strident de boghiuri și roți încinse de frecare, îmi imaginam tot felul de scenarii care ar fi putut declanșa drama sa. Toate erau legate de numele său, dar nu mi le puteam închipui nici pe departe atât de grave. Crescuse în vreun orfelinat, mă-sa l-a lepădat la naștere și nu și-a lăsat numele, apoi a fost îngrijit și înfiat, ce mare suferință, acum avea o familie frumoasă, soția și un copil pe care-l trimisese la bunici. Pentru ei ar trebui să fie mai responsabil. Deci avea și părinți, pe undeva prin Argeș. Înseamnă că și taică-său se numea Lepădatu, pesemne crescuse într-o casă de copii pe vremea lui Ceaușescu sau Gheorghiu-Dej, știa ce-s privațiunile și de aceea, după ce-și încherbase o stare, a decis să adopte un copil, pe Valerică. Toate astea îmi treceau prin minte și-mi dădea cu rest. Nimic nu putea fi atât de grav, cu reverberații în prezent. Oricât de cumplit se raporta la copilărie, era de domeniul trecutului, răni cicatrizate. Între timp am ajuns și am ocupat o masă pe terasă. Și-a aprins o țigară și a început povestea în timp ce ospătarul ne turna vinul în pahare. În loc să mă ia de la Adam și Eva, cum îmi închipuisem, mi-a prezentat ultima lui cursă pe ziua respectivă.
- Să vezi ce mi s-a întâmplat. La comandă se urcă un tip. Nu știam de unde-l cunosc. Ei, cine știe, l-oi mai fi cărat cu mașina vreodată, mi-am spus. Bag ca tembelu' 10-12 ore pe zi, de cele mai multe ori toată noaptea, ca să-mi plătesc ratele la casă. Așa, și m-am bucurat când am văzut că șerpișorul de pe ecranul aplicației mă duce în cartier, dincolo de Podul Constanța. Voiam s-o mai răresc că prea trag ca boul. Mai stau și eu cu nevasta. În fine, nici nu m-am mai sinchisit de aplicație, cunoșteam traseul cel mai scurt ca-n palmă că doar îl fac zilnic. Pe urmă omul...
- Stai așa, Valerică, ține-ți vorba că mă piș pe mine. Mai cere tu o apă, și am zbughit-o pe ușa de la baie.
Povești din astea am și eu cu duiumul. Ce i-o fi cășunat, m-am întrebat în timp ce jetul se proptea în pisoar. Aș fi vrut să-l zoresc de câteva ori, dar n-am făcut-o. Vinul începea să-și simtă efectul.
- Așa, unde rămăsesem? Da, mă, și pe drum mă roagă să opresc la o florărie, apoi la un market de unde să-și ia țigări și o sticlă de vin. Galant omul, pesemne se ducea la o întâlnire. Bineînțeles că l-am servit. Intrasem deja în cartier și pe măsură ce mă apropiam eram tot mai neliniștit, nu-mi venea să cred ochilor, până ne-am oprit în fața casei. Deja gâfâiam și mă trecuse transpirația rece. A vrut să-mi ofere bacșiș 50 de lei, dar l-am refuzat. N-om fi toți bancheri, însă avem și noi demnitatea noastră. S-a uitat mirat la mine, i s-o fi părut o toană, n-am de unde să știu, după care și-a luat banii înapoi și a dispărut pe poarta lăsată descuiată.
Nu știam ce să spun, cum să răspund la necazul omului. Am constatat totuși că povestirea l-a mai animat, eliberându-l întrucâtva de povară. Sau poate vinul. Am umplut din nou paharele.
- Chiar așa, individul e bancher?, m-am pomenit că dau glas unei curiozități morbide.
- Ofițer de cont la banca de unde am luat creditul pentru casă, l-am întâlnit o singură dată, când am semnat actele, nu cred că mă mai ținea minte, dar oricum nu mai contează. Am fost lepădat a doua oară. Îmi vine să-mi tai buletinul.
- Doamne ferește!