Traversându-mă

Mă uit la drum și pășesc mereu înainte.
Știu că înapoi n-am unde rămâne. Nici măcar să-mi trag sufletul sau să mai zăbovesc. Barca din care, demult, am fost aruncată a dispărut în ceață. Nu mai există întoarcere.
Privesc înainte cu speranța viitorului, cu adrenalina aventurii, cu dragostea gata să-și ia zborul.
Nimic din trecut nu mă mai poate reține. Sunt împietrită în amintiri vechi, asemenea unor fotografii sepia uitate într-o cutie prăfuită de sub pat. Le privesc fără să le mai aud glasul. Viitorul, însă, îmi face semn în culori vii și mă cheamă pe nume.
De aceea merg.
Merg atentă. Mereu atentă la drum. Fiecare pas îl așez înaintea celuilalt, ca și cum aș traversa un râu de munte. Bolovanii sunt uzi, netezi și reci. Apa îmi lovește gleznele, curentul încearcă să-mi fure echilibrul, iar fiecare piatră mă obligă să aleg cu grijă unde îmi las greutatea sufletului.
Nu alerg.
Îmi câștig fiecare pas.
Știu că dacă privesc în jos văd apa învolburată. Dacă privesc în urmă, văd doar malul pe care nu-l mai pot atinge. Așa că aleg să privesc înainte, spre celălalt mal, acolo unde sufletul meu locuiește de mult.
Toate în mine strigă a eliberare. Toate în mine tremură de febra ajungerii.
Și totuși, dacă alunec, mă ridic. Nu-mi vine ușor, dar îmi vine firesc. Nu este prima dată când viața mă aruncă în apa rece de munte. Mă ridic udă, cu genunchii juliți și cu adidașii plini de apă.
Tremur. Dar continui.
Pentru că am învățat că nu apa mă oprește, ci frica de a păși pe următorul bolovan.
Iar frica nu mai conduce pașii mei.
Continui și zâmbesc. Cu fiecare piatră trecută simt cum râul rămâne în urmă, iar eu devin mai ușoară. Curentul care voia să mă tragă înapoi ajunge, fără să știe, să mă împingă înainte.
Pentru că soarele din față nu va fi niciodată eclipsat de umbra din spate.
Privesc soarele în ochi și liniștea mă cuprinde. Nu mai sunt cea de ieri. Nici nu voi mai fi vreodată.
Sunt doar un călător care traversează apa pas cu pas, fără grabă și fără întoarcere, ghidat de lumina caldă care știe drumul înainte ca eu să-l văd.
Iar când voi ajunge pe celălalt mal, nu voi spune că am învins râul.
Voi spune doar că am avut curajul să pun încă un pas pe următorul bolovan.

Întrebare de final:
Ce alegi să asculți: zgomotul apei sau chemarea celuilalt mal?