3:33 (Tata)

În universul atemporal al minții mele labirintice sunt iar mică. Sunt mică și îmi amintesc, cu claritatea cu care luna plină învăluie cu lumina ei de cleștar întinsul lacului rece, pașnic, neclintit - ca un reflector uriaș ațintit asupra unui actor rămas singur pe scenă. N-am să înțeleg niciodată cum poți să te azvârli cu atâta siguranță, într-o clipită, într-un timp care a fost demult. Și pe care crezi că ți-l evoci cu atâta detaliu, dar care, de fapt, de fiecare dată când te întorci acolo, este mereu altul. Mintea umană nu este decât un dulap prăfuit în care se păstrează un teanc uriaș de scenarii de film. În fiecare clipă, cineva rescrie scenariul, modifică amănunte. Iar de fiecare dată când este recitit, povestea e aproape aceeași, dar detaliile, atât de diferite, ne aruncă fără consimțământ în prăpastia dezorientării. Suntem suma unor amintiri distorsionate, care se deformează și mai tare la fiecare aducere-aminte, ca o pictură pe care s-a scurs agale o picătură de apă.

Așadar, sunt mică. Îmi amintesc de tata - deseori îmi amintesc de el. Mintea mea nu poate defini relația cu acest om. Așadar, îl evoc în situații de demult, fără ca măcar să am vreo putere asupra evocării. Îmi vine în minte curtea bunicii - curtea imensă, umbrită de bolta încărcată de struguri, cu bujori și lalele pe la toate colțurile casei. Curtea în care mereu m-am întrebat, în gândul meu de copil, de ce nu viețuiește niciodată suflet de pisică, atât de nelipsită din imaginea clasică a casei bunicii. În care câinele a fost mereu un element central al gospodăriei, dar doar ca vrednic păzitor al ei, nu ca un suflet cald și prietenos care și-ar jertfi oricând viața pentru stăpânul său. Pesemne, în această situație, pisica nu putea avea niciun rol. Iubirea ei nu servea nimănui, nu putea fi servilă.

Curtea bunicii era frumoasă și ordonată, îngrijită. Însă mereu atât de rece! Dulapurile ei nu ascundeau comori demne de scormonit de către un copil de 6 ani, cu entuziasm și bucurie, ci lucruri păstrate cu atâta trudă într-o stare aproape perfectă - seriozitate și răceală. În gospodăria aceea totul funcționa ceas, dar inimile tuturor păreau să rămână adesea în urmă.

Tata nu o numea niciodată "mama" pe bunica atunci când vorbea despre ea. Când venea vorba de bunica, mereu se referea la ea ca la "aia bătrână". Nu am realizat niciodată, până în această clipă ciudată, când creierul meu a decis să mă trimită iar în călătorie în biblioteca amintirilor mele, cât de straniu este să vorbești despre propria mamă ca fiind "aia bătrână". A fost mereu "aia bătrână" pentru el, chiar și când era o femeie în floarea vârstei, iar el era doar un prunc? Sau a "câștigat" ușor, ușor acest apelativ pe măsură ce tata creștea și își sporea puterea și autoritatea în fața unei mâini de femeie care pierdea, pe zi ce trece, aceste lucruri?

Tata o iubea pe bunica. Îi arăta un respect profund și niciodată bunica nu l-a văzut fumând în fața ei, pentru că nu se cade. Dar respectul oare așa ar trebui să se manifeste? Sau ar fi trebuit oare să-i vorbească cu glas dulce și senin, cu voioșie și bucurie, și nu mereu răstit și tăios, așa cum eu îl auzeam adesea? Nu ar fi fost mai natural oare respectul lui dacă măcar din când în când ar fi făcut un minim gest de drăgălășenie - o îmbrățișare sau un sărut pe părul ei argintit de vreme și de griji? Și din nou alunec pe panta introspecției și nu pot să nu mă gândesc că mi-au trebuit 25 de ani ca să pot așterne aceste întrebări pe hârtie, întrebări născute în mintea mea de copil încă de atunci, prin prisma straniului situației pe care inima mea curată de copil nu reușea să o integreze și să o descifreze.

Când bunica a murit, tata nu a plâns. S-a manifestat impecabil în pregătirea priveghiului - a fost cu adevărat un om de încredere, organizat, ordonat; totul a ieșit perfect. Dar bunica zăcea pe catafalc, o mână de femeie slăbuță și pricăjită, fără suflare, iar lângă sicriul ei, tata n-a plâns. Plângea oare înăuntru un râu de lacrimi, iar afară făcea cel mai mare efort să păstreze aparențele unui om de societate, unui stâlp de putere și stăpânire de sine? Ar fi fost oare cu putință așa ceva? Durerea nu are bariere sociale, ea se manifestă sălbatic și nu există baraje care să o poată stăpâni. Sau inima lui amorțită nu putea nici măcar să-și plângă mama la ceasul despărțirii?

Mă gândesc acum la tata, în această clipă, ca la un suflet amorțit, incapabil să iubească cu adevărat. Oare ce l-a transformat pe tata - băiatul celui mai bogat om din sat, cel care călătorea cu trăsura și mânca portocale atunci când alții nici nu știau ce sunt - într-o piatră de nesfărâmat, într-un munte de eficiență și organizare, dar complet lipsit de căldura oricărui sentiment uman? Poate că toate aceste întrebări se nasc în mine ca o dorință, de mult pierdută și fără iluzie, de a-l fi cunoscut mai bine pe tata. De a fi înțeles ce cuvinte rostite de bunica sau bunicul, la vremea absolut oportună, au reușit să schimbe macazul sentimentelor și al vieții lui de așa natură încât să nu mai fie realmente capabil de nicio manifestare a iubirii pentru oameni. Iubirea lui, ucisă în fașă pentru orice altă existență umană, s-a concentrat toată în iubirea pentru grădinărit. Iubirea, ca manifestare a energiei, nu se pierde nicicând. Doar se transformă.

Mă avânt cu curiozitate în abisul memoriei și închid ochii grei de somn, cu speranța, cu iluzia, dar și cu deconcertarea tipică acestei plasticități extraordinare a aducerii-aminte. Oare data viitoare ce elemente noi voi mai adăuga evocărilor mele, ce va fi diferit, ce întrebări mi se vor mai naște? Nu suntem decât suma unor amintiri distorsionate, care se deformează și mai tare la fiecare aducere-aminte, ca o pictură pe care s-a scurs agale o picătură de apă...