Gambitul regelui, refuzat
Sorin Rizeanu
Sorin Rizeanu
e4, e5
Mirosul de spital o amețea - un amestec agresiv de dezinfectant, aparatură medicală și trandafiri ofiliți, de la cineva care adusese multe flori cu o zi înainte. Aerul era uscat și recirculat. Gresie pe jos, pătrățele albe și negre. Nu mai fusese pe acasă de mult timp, dar acum, că Gioni se opera de cancer, lăsase totul și venise la Alexandria. Venea la spital zilnic și stătea câteva ore lângă pat, uitându-se la omul ăsta frumos cum se topea încet. Bătrânul slăbise mult, avea cearcăne mari la ochi și pielea i se albise ca hârtia. Părul, odată negru și vâlvoi, acum îi căzuse complet. Era de nerecunoscut.
- Nu trebuie să stai cu mine, îi zicea abia răsuflând. Dacă te dă afară de la serviciu că lipsești?
- Ai mă tată...
f4
O boală ca asta te învață umilința.
Viața nu-ți dă nimic degeaba, îi spusese de mică Gioni. Trebuie să sacrifici ceva și eleva premiantă învățase bine lecția asta. Își sacrificase copilăria între cărți, să aibă note bune la școală, să meargă la olimpiadă. Își sacrificase apoi relația cu părinții și mai târziu căsătoria ca să avanseze în carieră. Poate a fost necugetată, a sacrificat prea mult, sau poate că e doar arta de a crește - dacă vrei să crești repede, trebuie să începi cu un sacrificiu, un gambit. În biroul din colț, de la etajul doisprezece, Sophia își scotea uneori ochelarii și își punea fruntea pe biroul rece de sticlă. Oare biroul ăsta, invitațiile la conferințe, hainele, însemnă că a reușit? Nu avea copii sau familie, e drept, dar era mama a câteva mii de angajați.
Boala lui Gioni o scoase brusc din rutină.
*
Se uită serioasă la tânărul din fața ei, concentrat la următoarea mutare. Gioni o învățase șah pe Sophia de la 5 ani, și deja în adolescență fata devenise un maestru în războiul minții, zdrobindu-și oponenții, cu o sclipire rece și ironică deasupra gropițelor din obraji.
Băiatul începuse cu Gambitul Regelui. Sophia știa bine deschiderea, o jucase de mii de ori, de cele mai multe ori în defensivă. Era o atitudine mai mult decât un joc - Anderssen, Morphy, chiar și Fischer o jucau când voiau să joace pentru glorie, nu pentru siguranță.
- Îmi dai un avantaj acum, ca să mă faci praf mai târziu, nu-i așa? Își strânse ochii, ca două linii subțiri de lumină - metoda ei de intimidare.
- Așa îmi place mie, să risc, să mă simt viu, răspunse puștiul.
- Ce să spun, să te simți viu, îi zise cu un soi de ironie blândă.
ia la f4
De fapt, deschiderea riscantă a adversarului o liniști pe Sophia. O știa bine, mutare cu mutare, era o deschidere de carte, trecută de sute de ori prin ciurul probabilităților și discutată mult. Albul mută f4 sacrificându-și pionul, ca să deschidă linii de atac și să ia inițiativa. Sophia alegea mereu jocul sigur, să accepte gambitul regelui, să ia pionul. Da, albul pierde un pion dar capătă potențial, își deschide diagonalele și se dezvoltă mai rapid. Dar negrul... are un pion în plus. Și aici Sophia știa să joace ce trebuie, făcea schimb de piese repede ca avantajul de un pion să înceapă să conteze. Nu mai era nevoie de creativitate, doar logică și agresivitate. Albul provoacă pionii de pe partea regelui, negrul împinge g4, albul duce calul la g5. Știe tot ce urmează.
nebun la c5, gambit refuzat
O deschidere pe care o știa cu ochii închiși. Poate să rezolve jocul ăsta cum rezolva mereu orice provocare - cu logică, cu disciplină, conform planului. Ia-l, se gândi.
Și totuși, fără să știe de ce, azi mâna Sophiei nu luă pionul, împinse nebunul la c5. Refuză gambitul regelui. Refuză să joace mutările pe care le știa pe dinafară.
Mai devreme, ieșise din salon cu pași siguri și cu zâmbetul pe față. Ca întotdeauna, ceva în atitudinea ei era foarte impunător, o soră se dăduse la o parte respectoasă, și un doctor o privise cu coada ochiului de sus până jos, cu admirație. Nu mai luă liftul. Pe scări o bufniră lacrimile, pieptul i se contorsionă spasmodic, gâtul i se înnodă sufocat de mirosul de antiseptic, rupând ce-i mai rămăsese din stratul subțire de autocontrol. Se așeză pe scările de serviciu, cu brațele întâi strânse în jurul umerilor, ca într-o îmbrățișare, apoi își apăsă palmele pe ochi. Își dădu voie să plângă, pe tăcute, fără izbucniri.
Traversă vizavi de spital, și se duse în piața mică din spatele stației peco. Vru să-și ia două mere, apoi se răzgândi și-și luă o șaorma mare, cu toate sosurile. Nu mai voia să numere caloriile. O mâncă ca pe vremea când era studentă și asta era singura ei masă - înfulecă hulpavă, cu sosurile curgându-i pe mâini, și bău apoi zeama rămasă în folia de aluminiu în care fusese împachetată mâncarea. Aruncă folia pe jos. Câțiva oameni cu pepeni la vânzare nu se putură abține să nu-și dea coate, mirați.
Se spălă pe mâini și pe față la robinetul ruginit din piață. Își șterse grăbită cu un șervețel machiajul întins și traversă înapoi spre spital. Abia atunci văzu ciuperca.
nebun la f3
Albul își duce nebunul la f3, dar negrul se apără calm, construindu-și linii defensive.
Ciuperca era o construcție mică și rotundă chiar lângă spital, cu un acoperiș ca o pălărie de ciupercă, vopsit roșu cu puncte albe. Acum în paragină, fusese odată clubul copiilor, piticii care vin la ciupercă, ca în desene animate. Aici o dusese Gioni pe ea la primele ei lecții de șah cu instructor, și văzu că mesele turnate în ciment încă mai stăteau în picioare, deși pătrățelele alb și negru se cam șterseseră. Fără să știe de ce, se așeză la una din mese.
Vântul împrăștia frunze galbene și roșii pe dalele de ciment. Pentru o clipă i se păru că aude o piesă atingând alta, cu clinchet sec, ca de lemn pe lemn. Ridică privirea. La masa de alături, un băiețel își scotea dintr-o pungă mică piesele, ordonat. Nu-și dădu seama când apăruse acolo. Probabil nu avea mai mult de zece ani.
- Nu mă așteptam să mai vină cineva aici, spuse el, fără să ridice privirea. Glasul îi era liniștit, dar parcă venea dintr-un loc prea adânc pentru vârsta lui.
Sophia îl privi o clipă.
- Doar m-am așezat un pic.
- Oamenii se așază aici doar ca să joace, continuă el zâmbind ușor.
- N-am mai jucat de ani buni, zise Sophia. Viața n-are timp de jocuri.
- Tocmai de aia se pierd cele mai bune partide, răspunse el.
Cei doi se priviră tăcuți, și tăcerea dintre ei se întinse ca o deschidere de șah atent calculată.
- Ce zici, alb sau negru?, o întrebă.
- Negru. Sophia preferase mereu să înțeleagă, nu să înceapă.
- Niciodată nu ți-a plăcut să muți prima, nu-i așa?
"Șahul nu înnebunește oamenii, dimpotrivă, îi ține pe nebuni sănătoși", îi zisese odată Gioni, parafrazând un mare maestru. Sophia trebuia să se calmeze, să se gândească în altă parte, și o partidă de șah putea fi ceea ce avea nevoie. Respiră adânc de câteva ori - o să-l facă praf pe băiețelul asta simpatic, cu claia lui de păr negru-vâlvoi. Deși nu mai atinsese piesele de ani buni, știa încă să facă deschiderile ca din carte, să se apere bine în jocul de mijloc. Și întotdeauna la sfârșit Sophia se mișca exact și mortal, ca o mașină de război.
- Joci agresiv, îi zise puștiul gânditor. Și se vede că ai mereu un scop, majoritatea oamenilor doar mută piesele.
- Șahul e război, trebuie să fii agresiv și să ai un plan, tinere. À la guerre comme à la guerre.
- Crezi că ăsta e "la guerre"?
- Cred că încerci să-ți justifici cu grație pierderea partidei. Mai e un pic.
- Scopul jocului e să te simți bine. Până la urmă regele tot cade și ajunge în pungă.
Șah
Cuvintele rămaseră în aer, dar jocul se schimbă. Nebunul ei tăie apărarea. Sophia știa sfârșitul deja, cu patru mișcări înainte.
- Șah! îi zise, zâmbind pentru prima dată.
- Întotdeauna ai preferat să fii în control, nu?
- Cum adică, întotdeauna?
- Când jucai cu tatăl tău aici, duminica? Întotdeauna te lăsa să câștigi, știai?
Îi povestise ea azi că a mai jucat aici? Sau e doar o încercare de a o ofensa, de a o distrage?
- Ne cunoaștem? Tata nu mă lăsa să câștig, dimpotrivă.
- Ba da, așa îți creștea încrederea în tine. Tu ai acceptat tot timpul gambitul, siguranța, mutările pe care le știi, tocmai pentru că nu ai avut suficientă încredere.
Vântul se întări, răvășind pe masa în pătrățele frunze uscate. Sophia le împinse cu palma, încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu le sfărâme. Era bun puștiul, o pusese pe gânduri pentru o secundă.
- Mereu judeci oamenii așa? Cum de ai venit acum aici, așa singurel?
- Am văzut că ești tristă și-am vrut să-ți spun să te bucuri de viață.
- Ți se pare că nu mă bucur? Am câștigat partida, tu ai pierdut.
- Am venit ca să mai pierd un joc.
Sophia împinse o frunză căzută pe tabla de șah. Mutarea următoare părea imposibilă - piesele se mișcaseră pe tablă, atacul ei dispăruse.
- Ce ai făcut?
Dar băiețelul plecase deja, în urmă doar scaunul de ciment și piese căzute.
Înapoi în salon o izbi iarăși mirosul de dezinfectant și o luă amețeala. Pătrățelele de gresie albe și negre începură să i se amestece în fața ochilor și se așeză pe un scaun lângă patul gol.
- Unde e tata?