Fluturele care avea ochi pe aripi

A fost odată ca niciodată un băiețel, Flavius, care mergea la școală și își făcea temele dându-și toată silința. Într-o zi el avu de făcut un desen la liberă alegere, pentru a doua zi, și cum acest desen nu-i ieșea deloc, începu să se teamă că nota lui la desen va fi prima lui notă mică.

Flavius privea pe fereastra camerei lui care dădea într-o mică grădină dorindu-și să facă un desen cu tot ce vedea acolo: doi pomi înfloriți, un strat cu lalele și o casă care se afla mai departe.

Încerca să schițeze întâi cu creionul toate aceste lucruri dar formele pe care le trasa nu semănau nici cu pomii, nici cu lalelele. Rămase cu creionul în aer, gata să plângă, când o mișcare ușoară îi atrase privirea spre fereastra întredeschisă.

Un fluture viu colorat poposise pe pervaz; își deschidea și își închidea aripile roșcate presărate cu cercuri galbene și negre înconjurând niște pupile azurii și pupile de un roșu întunecat, ca un evantai viu din mătase; marginile aripilor erau negre cu desene delicate, aurii.

Copilul îl privi uimit de frumusețea lui.
- De ce ești supărat? îl întrebă fluturele.

Copilul îi spuse că nu știe să deseneze, iar fluturele veni lângă el și privind coala de desen îi spuse:
- Nu te mai chinui cu peisajul acesta, este prea complicat, pictează-mă pe mine!
Copilul îl privi și zise:
- Dar ești un fluture splendid, greu de pictat.
- Ascultă-mă, lasă creionul acela, nu trebuie să redai fiecare detaliu, trebuie doar ca privitorii să-și dea seama că lucrarea înfățișează un fluture și nu altceva. Trebuie să te bazezi mai mult pe culori. Vino cu mine!

Copilul și fluturele ieșiră în grădină iar fluturele își deschise și își închise aripile și o ploaie ușoară porni, căzu câteva clipe și se opri. Cerul se însenină și soarele străluci din nou. Copilul se trezi cu picioarele într-un strat de acuarele de un verde spre galben, în loc de iarbă. Atinse pomii și pe mâini îi rămase acuarelă cenușie, atinse o frunză și mâna i se umplu de acuarelă de un verde mai închis, iar de pe dosul frunzei se scurse acuarelă de un verde albicios.
- Privește câte nuanțe de verde sunt în acest pom, câte nuanțe de verde sunt în grădină, chiar într-o grădină mică!

Cei doi pomi îi lăsară pe față pete albe și roz; copilul nu le vedea dar le simțea, umede. Ridică mâna și pe degete i se prelinseră pete de acuarelă albastră.
- Culorile se amestecă tot timpul cu lumina și apa, se amestecă una cu alta și se transformă în alte culori, spuse fluturele. Nu termină bine de spus aceste cuvinte că apăru un curcubeu al cărui capăt se sprijinea între cei doi pomi înfloriți și se înălța peste oraș, tăind bolta albastră. Hai să urcăm! Adăugă el.

Copilul stătea lângă benzile vaporoase ale curcubeului cu inima plină de fericire și îndoială; ar fi vrut să urce dar el știa că un curcubeu este făcut din aer, picături de apă și lumină și nu-l poate ține.

Fluturele însă zbură pe curcubeu și îl îndemnă să-l urmeze. Flavius observă atunci că acel curcubeu avea balustrade delicate care semănau cu marginile aripilor lui. Copilul făcu un pas și simți că era solid; alergă după prietenul lui înaripat până sus, și se opri privind geometria colorată a cartierului unde locuia. Din curcubeu, de sub tălpile lui, curgeau picături de acuarelă din cele șapte benzi de culori: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet. Podul începu să tremure iar Flavius se lăsă să lunece pe toboganul cel colorat înapoi în grădină.

Ploaia de acuarele din curcubeu se amestecase cu acuarelele în care erau pictate lucrurile din curte și acestea căpătaseră culori neașteptate. Pereții albi ai casei erau acoperiți în partea de jos cu valuri portocalii albastre-verzui și albastre-cenușii, pomii erau verzui-roz-galbeni.
- Iarba poate fi albastră-roz? întrebă copilul.
- Într-un desen, da, dacă desenatorul o vede astfel, îi răspunse fluturele.
- Îmi dau seama, spuse copilul, că noi ne aflăm acum într-un desen, și așa vezi tu lucrurile. Spune-mi, te rog, aceștia sunt ochii tăi? Flavius arătă spre cercurile colorate de pe aripile fluturelui.
- Nu, acestea sunt niște cercuri pentru camuflaj, pentru ca anumite ființe să nu-și dea seama că sunt un fluture, pentru a mă potrivi mai bine în marea țesătură a naturii. Dar aș putea spune și că pe aripile mele sunt ochii celor care mă privesc cu dragoste și uimire, așa cum mă privești tu.

Copilul privi mai atent și văzu că două cercuri erau albastre ca ochii lui albaștri și rotunzi. Bătu din palme de bucurie.

Mânuțele îi erau mânjite de culori, dar uscate. Își privi gleznele colorate, atinse iarba și văzu că toate acuarelele se uscaseră și nu se mai luau. Se aflau într-un desen în acuarelă, uscat.
- Acum poți să revii la desenul tău, spuse fluturele, iar copilul intră în casă, luă o coală nouă și muind pensula în apă și acuarele, pictă fluturele din pete de culoare roșcate și cercuri albastre, negre, aurii acoperind toată coala.

Privi lucrarea îndepărtând-o puțin și zâmbi fericit: oricine ar fi spus că este înfățișat un fluture. Lăsă coala să se usuce și apoi luă altă coală și desenă un tobogan în cele șapte culori ale curcubeului. Îi făcu balustrade asemănătoare cu aripile fluturelui și îi pictă pe colegii lui, pe mama și pe tata, dându-se pe tobogan; toți aveau hainele pătate de culori. După ce termină și al doilea desen, îl așeză lângă cel dintâi, la uscat.

Fluturele își întinse aripile, se apropie de desenul cu fluture, devenind mare cât acesta, și se făcu una cu fluturele pictat, rămânând alături de copil pentru totdeauna.