Taxi
Eliana Castor
Eliana Castor
Șoferul fluieră ușor, ceva ce pare o melodie improvizată, fără cap și coadă și urmărește în oglinda retrovizoare femeile care se urcă în mașină, amândouă pe aceeași parte, întâi cea slabă și rășchirată, apoi cea cât portiera.
- Unde vă duc, domnițelor? întreabă, deși termenul nu e potrivit pentru niciuna dintre cliente. Dar dacă pe bancheta din spate s-ar fi așezat doar persoanele care se încadrau în standardele apelativului, ar fi fost șomer de multă vreme.
- La Eminescu, zice cea grasă.
- Liceul Eminescu, o completează cealaltă, cu o voce răgușită.
- Eminescu, mormăie șoferul, înghite în sec ca și cum ar fi rămas fără aer și începe a tuși.
- Acum e aproape unsprezece și bulevardul nu mai e așa aglomerat, dar dimineața la 7 și jumătate e de groază!, încearcă doamna cea corpolentă să-l îmbărbăteze, gândindu-se că reticența omului de la volan are drept cauză posibilitatea unei deplasări bară la bară.
- Nu-i asta problema.
- Dar dac-o luăm pe bulevardul Toamnei și apoi la dreapta, pe Calea Poștii...
Vocea hârâită a bătrânei spulberă orice avânt de GPS.
- Ca să stăm până la noapte la barieră.
- Mamă, ai uitat că bariera s-a desființat. Nu mai e ca pe vremea matale.
Baba pufnește, se arcuiește și pentru o clipă, ridurile i se întind ca niște coarde invizibile care se încolăcesc în jurul gâtului fiică-sii, apoi revin la locul lor, tocmai în momentul în care posesoarea lor râcâie geamul cu degetele.
- Și de ce nu plecăm? întreabă ea, observând că șoferul, în loc să pornească mașina e ocupat cu stația de bord, pe care defilează rânduri-rânduri, ca subtitrările la filme.
- Doar o secundă, stimată doamnă, să aranjez aparatul, poate mai prind o cursă după ce vă las pe dumneavoastră.
Cling-clang! se aude semnalul de avertizare, urmat de un bruiaj și de o voce metalică, rostind cuvintele fără intonație și fără diacritice: Strada Cenușii, unu șase doi, bis.
- Deci, la Eminescu vreți să ajungeți. Lucrați acolo?
- Nu, doar soțul, răspunde sec duduia solidă.
- Florin, ginere-miu, hârâie mama, socotind necesară o informare corectă, dar cling-clang-ul îi acoperă glasul.
Cling-clang, Cling-clang: Strada Cenușii, unu șase doi, bis. Cling-clang!
- Da' oprește, dom'le, porcăria asta că mă înțeapă inima, parc'am fi la reanimare, ce naiba!
Matusalemica se agită. Vocea ei de papuci târșâiți nu are niciun efect asupra omului de la volan.
- Clingăitul îmi toacă și mie nervii, dar n-am încotro, domniță, asta-i munca. Trebuie să aud comenzile, că dacă trag cu ochiul la aparat, e destul o clipă de neatenție ca să fac, Doamne ferește, vreun accident. Așa, ce ziceam? Vorbeam de liceu. Și eu am învățat la Eminescu în primii doi ani, apoi m-am mutat la Construcții.
- Aha, rostește doamna supraponderală.
- L-am avut diriginte pe unul, Dumitrescu. Profesoru' de matematică.
- Îmi pare rău nu am auzit de el.
- Mie mi-a mâncat sufletul. A luat toată clasa la meditații. Știți, la matematică e greu dacă nu ții pasul de la început. Iar ai mei, pe vremea aceea, nu prea aveau bani, de fapt taică-miu, că doar el muncea în casă.
- Știu despre ce vorbiți...
Șoferul pune brusc o frână, ambele pasagere se înclină în față. Nu apucă să zică nimic, bărbatul le-o ia înainte, înjurând.
- Ceapa mă-tii de porc! Trebuia să te bagi tu, tembelule! Mă iertați, își amintește el de compania cu urechi suave, dar a intrat ăsta în depășire. Așa cum vă spuneam, taică-miu plecase în Anglia și trimitea când și când câteva lire, destul de puține. Dar, ia spuneți-mi, n-ați auzit nici de doamna Naftalină?
- Ha, ha! Doamna Naftalină?
- Așa-i ziceam noi, era o domnișoară bătrână, preda fizica. Nu mai țin minte cum o chema, parcă Rusu, dar nu sunt sigur. Cu câteva minute înainte să sune, se striga prin clasă: șase, bă, vine profa, a ieșit din cancelarie! De unde știi?, întrebau colegii. Păi nu simțiți? Deja miroase a naftalină pe tot holul.
- Oh, Doamne, dar ce răi erați...
Femeia cea grasă își exprimă dezaprobarea, ascunzându-și un zâmbet. Bătrâna stă cu capul lipit de geam, absentă.
- Așa-s toți copii, doamnă, ce, credeți că acum sunt mai buni? Dacă l-ați auzi pe fiu-miu ce povestește...
- În ce clasă e băiatul matale?
- Trece acum a doișpea. L-am dat tot la Eminescu. Știți, ca răzbunare.
Taximetristul scoate niște sunete - un fel de hi-hi, ha-ha - prin care își arată încântarea. Clienta care ocupă aproape două locuri nu înțelege subtilitatea situației.
- Ca răzbunare? Cum adică?
- Păi, atunci când Dumitrescu m-a lăsat corigent la matematică, mi-a zis că liceul ăsta nu-i de mine și să mă mut.
- E un liceu cu pretenții, e adevărat.
- Pretenții, doamnă? Știți ce mi-a spus Tavi? Tavi e fiu-miu. Săptămâna trecută mi-a cerut bani dublu, cică e de serviciu miercuri... la țigări, adică în ziua aia dă de fumat la toți, noroc că în clasa lui nu-s decât 5 băieți, dar dacă erau 20, ce mă făceam? Vai de ea școală, și în tren e mai multă strictețe!
Cling-clang: Cosminului șapte, scara A. Cosminului șapte, scara A.
- Ia uitați-vă! tresare șoferul. Știți cine stă la adresa asta?
- Habar n-am!
- Vă spun eu, o pipiță cu care trăia directorul. Am luat-o și pe ea de câteva ori.
- Care director?, se trezește întrebând bătrâna.
- De la Liceul Eminescu, de care vă vorbeam.
- Îmi vorbeai mie?
Vocea femeii seamănă cu un gramofon de acum 100 de ani.
- Taci mamă, nu te tot băga în discuție... nici nu știi despre ce e vorba.
Babeta își îndreptă spatele. Ridurile parcă fugiseră iar, de data asta pe fruntea fiică-sii.
- Ba știu foarte bine, dar de unde ai dumneata informația? îl anchetează pe taximetrist.
- Păi, de regulă, eu preluam comanda în zona aia. Sunt niște hârtoape pe stradă, iar când plouă e pericol să rămâi în groapă, dar tipul plătea bine. Și-l aduceam cam de două ori pe săptămână la liceu, tot pe la ora asta, în jur de 11. Asta a fost anul trecut.
- Nu pot să cred.
Doamna grasă spune cu glas tare o singură dată, dar buzele i se mișcă încontinuu.
- Nu mă credeți? Noi ne cunoaștem clienții, doamnă, e munca noastră. Din septembrie a-nțărcat bălaia, că și-a găsit pe una lângă școală. Am mai mers la adresa aceea, dar era altcineva mutat acolo.
Cling-Clang: Bulevardul Avram Iancu, blocul patrusprezece, scara A.
- Aici, pe Iancului, stă sora primarului, da' pentru că e o scroafă, găsește foarte greu mașină. Nu vrea nimeni s-o ia. O știți?
- N-o știu domnule, de unde s-o știu?
- Cred că v-am obosit cu vorbăria mea. Scuzați-mă, nu mi-am dat seama... unde vă las la Eminescu, la intrarea din Piața Cărții, pe unde intră elevii, sau la cealaltă?
- Nu contează, tot aia e...
- Cum doriți. V-am întrebat, dar nu mai știu ce ați răspuns, lucrați acolo?
- Nu eu, fostul meu...
Dar maică-sa o grăbește și n-o lasă să-și ducă vorbele la capăt.
- Hai dragă să coborâm, până nu aflu că am și-un nepot.