Pentru Orbán Enikő, la baza proiectului Strada Fericirii 12A, stă nevoia de a spune povești reale ale unor femei care trăiesc în tăcere traume profunde. În cadrul Bursei de Creație Energie, Orbán Enikő a scris o piesă de teatru care explorează, cu cât mai multă delicatețe, experiențele femeilor marcate pe întreg parcursul vieții sau doar în perioade sumbre, vieți marcate de situații care își pun amprenta puternic asupra prezentului și, de cele mai multe ori, viitorului acestor femei. Orbán Enikő s-a aplecat asupra poveștilor femeilor care se confruntă cu alcoolismul, violența de gen, violența obstetricală sau trauma de a fi mamă de copil cu dizabilități.
Proiectul s-a desfășurat pe parcursul bursei în trei etape principale care acoperă procesul de cercetare, scriere și prezentare performativă a textului dramatic. Orbán Enikő a adunat mărturii reale de la mai multe persoane. A parcurs studii, articole și cercetări despre traume precum alcoolismul, violența domestică și obstetricală și dificultățile întâmpinate de mamele copiilor cu dizabilități. A realizat interviuri cu femei care trăiesc sau au trăit astfel de experiențe, în colaborare cu ONG-uri, grupuri de suport. Orbán Enikő a acordat o atenție specială modalității în care femeile aleg sau ezită să vorbească despre traumă și abuz. Partea de cercetare a dat și tonul stilistic al textului dramatic, care s-a contura treptat, în funcție de nuanțele mărturiilor din etapa de cercetare.
Stilistic, textul piesei are o structură fragmentară, poetică, ficțională, care nu ține cont de cronologie și în care vocile feminine se construiesc din introspecție și dialog. Sunt o suită de momente și personaje sau doar o voce a unui subconștient colectiv, care invită la reflecție și empatie și care formează un discurs artistic colectiv. Textul este un colaj al traumei feminine și, deși are la bază povești reale, are un nivel artistic ridicat, având în vedere studiile absolvite, experiența pe care Orbán Enikő o are ca dramaturg și ocazia pe termen lung de a lucra într-un teatru unde prioritare sunt exprimarea artistică și impactul estetic. Finalitatea bursei a constat într-o lectură publică, scopul fiind de a testa materialul în fața publicului, de a primi feedback cu privire la impactul emoțional și artistic al textului. Evenimentul a inclus o sesiune de discuții și dialog între public, dramaturg și actriță și a funcționat ca o etapă-pilot pentru o posibilă montare pe scenă.
*
Orbán Enikő este absolventă a Universității de Artă din Târgu Mureș, cu studii de licență în teatrologie și master în scriere dramatică, îmbinând activitatea administrativă cu cea creativă. A fost dramaturg pentru spectacole precum Sezon mort (2025), Nimic (2020) sau seria Îți pierzi din nume diacriticele (2022-2023). Este autoare și redactor al volumului aniversar Intersecții, dedicat istoriei teatrului maghiar timișorean. A coordonat numeroase proiecte internaționale și educaționale, inclusiv festivaluri, evenimente de teatru în aer liber și inițiative de cercetare culturală. Cu o experiență de peste un deceniu în domeniul teatral, contribuie activ la promovarea și dezvoltarea repertoriului multicultural și contemporan al scenei timișorene. Este fluentă în maghiară, română și engleză, și se implică constant în proiecte ce vizează dialogul artistic transfrontalier. Lucrează în prezent în cadrul Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timișoara ca Șef Serviciu Comunicare, scrie teatru și poezie. Locuiește în Timișoara din anul 2013.
***
Prolog
Trăiesc printre noi. Le-am auzit poveștile, le vedem la știri, auzim bârfele din cartier. Sunt cele care se așază întotdeauna pe cea mai îndepărtată bancă din parc, cele care își cer scuze la nesfârșit, cele care nu te privesc niciodată în ochi, la care te uiți pe furiș când stau la coadă la magazin, cele care sunt refuzate de taximetriști, care se machiază mult prea strident, și cele cărora le întoarcem spatele, căci privirea din ochii lor ne incomodează. Le tot vedem, dar le cunoaștem cu adevărat? Le-am întrebat vreodată despre alegerile pe care le-au făcut, despre calea pe care au mers, despre bătăliile luptate, despre machiajul scurs, tristețea care le înconjoară ca un halo, despre tăieturile și vânătăile pe care încearcă să le ascundă? Despre puterea de a merge mai departe, de a continua să respire, de a insista să tânjească la o viață mai bună, la o destinație liniștită, la Strada Fericirii 12A.
Acest text este vocea lor. Adevărul nespus, incomod al acestor femei.
Autoarea
Toate avem gândul ăsta. Cele mai multe dintre noi. Unele dintre noi. Adică, suntem mai multe cele care ne gândim la asta decât cele care nu ne gândim. Această idealizare a cum ar trebui să fie viața noastră. Cum ne vom îndrăgosti, ne vom căsători, vom deveni soții și mame. Siropoasa percepție a unei vieți perfecte, în stilul Hallmark, cu un gard alb imaculat care să înconjoare casa construită de la zero, o familie mereu cu zâmbetul pe buze în vacanțe exotice. Ne facem scenarii, visăm la asta, încercăm numele de familie al tuturor colegilor și primelor iubiri să vedem care s-ar potrivi mai bine cu prenumele nostru... Toate ne dorim ca în cele din urmă să ne mutăm într-o viață tihnită pe Strada Fericirii.
Pe repede înainte, după 25 de ani, cel puțin 100 de iubirea-vieții-mele, îndrăgostiri, cuplări și inimi frânte, stau pe balcon. Este întuneric, fumez. M-am lăsat oficial de fumat acum 3 ani. Dar cu toții avem micile noastre secrete, nu-i așa?
Scrolez. Reel după reel. Soție perfectă și mamă de 6 copii, un păr fabulos în doar 5 minute, 5 semnale de alarmă, video-uri cu amenajări interioare ale unei cabane de la munte, rațe, primele semne ale unei relații abuzive, rațe și pui la o fermă, cum să scapi de traume, ce mănânc ca să slăbesc, cum să fii o soție mai bună, 10 rețele rapide de toamnă, cum să recunoști un narcisist în 10 secunde, exerciții somatice pentru eliberarea de traumă, storcătoarea de coșuri, paste cremoase la tigaie, cum te-ai simți dacă, apasă follow, apasă like, leave a comment, apasă tag, ia o gură mare de aer, oprește-te din scrolat.
Pe bune... Mă simt ca un mare clișeu. O penibilă. Cine mă cred? Posibil totuși să exagerez. Se putea și mai rău.
Îmi curge nasul, îmi vâjâie capul, trag o gură mare de aer și-mi fut una în ochi.
Georgiana
Îmi aud sângele zvâcnind în ureche, mi se încețoșează privirea, probabil mi se va umfla și se vor vedea vânătăile câteva zile. Oare unde mi-am pus ochelarii de soare. Ce noroc cu vremea, că îi pot purta fără să pară nimic ciudat. E amuzant... e amuzant pe unde mi-o ia mintea zilele astea. Stând aici, gândindu-mă la vreme și la ochelarii de soare, privindu-l cum se agită prin cameră, cu pumnii strânși, Simt în gură gustul sărat al sângelui, ceea ce îmi amintește cumva de mare. Înțelegi? Ochi vânăt, ochelari de soare, gustul sărat, malul mării, concediu de familie.
Avea în jur de patru ani. A fost prima și ultima dată la mare cu taică-su. Ca o familie adevărată. Îmi amintesc că primisem vouchere de la șeful lui, 3 zile, 4 nopți într-un motel la Costinești. Am făcut o tonă de șnițele pentru drum. Știi cum e, să nu cheltuim prea mult pe mâncare. Am împachetat sandviciuri, ouă fierte tare, șnițele, salată de vinete fără maioneză. Nu eram sigură că avem frigider în cameră așa că am pus doar puțin ulei și ceapă. Era atât de fericit. Colega de la fabrică i-a dat un colac, îl primiseră de la ceva rude din Germania. Cum nu aveau copii și îi spusesem că mergem la mare, s-a gândit la mine, pentru copil, a spus. Nu-mi amintesc pe unde l-am pus când ne-am întors. Îl văd cum își mișcă gura. Iar e beat, Îmi dau seama după cum i se formează saliva pe dinții din față când vorbește, bâjbâie ceva cu vocea stinsă, Încerc să-mi ridic brațul să îmi acopăr fața, dar o durere crâncenă îmi taie umărul.
Îmi amintesc când și-a rupt încheietura, a plâns toată noaptea, convulsiv și febril în brațele mele, înainte ca taică-su să îl ducă la spital de dimineață. Încercam să îl liniștesc, să îl fac să tacă, dar îl durea rău. Îl durea așa de tare. Taică-su era furios că nu putea să doarmă din cauza noastră, fă-i ceva să tacă naibii. Am încercat. Era leoarcă, părul lui frumos și blond era ud de lacrimi și transpirație. Încă este blond, i s-a mai închis puțin părul de-a lungul anilor dar este încă blond. Băiețelul meu frumos e mare acum. Înalt, puternic și un bețiv exact ca taică-su.
L-am cunoscut când l-am băgat în groapă pe tata. De fapt, tatăl vitreg. E ciudat cum poți urî și iubi pe cineva în același timp. A fost singurul meu tată și primul bărbat care m-a penetrat. Atent, cu grijă, aproape iubitor, blând așa cum un tip de 40 și ceva de ani poate fi cu o fetiță de 13. I-am spus mamei în ziua în care a murit. S-a spânzurat la noi în sufragerie. Mi-a tras o palmă și mi-a spus că sunt o pizdă mincinoasă, cum îndrăznesc să îl vorbesc de rău, după tot ce a făcut pentru mine? Și chiar așa, de unde până unde?... L-am îngropat în satul lui natal, unde mi-am cunoscut primul soț. Stăteam lângă mormânt, încă îmi ardeau obrajii de la palma mamei și atunci l-am văzut, holbându-se la mine din depărtare. Îmi simțeam sângele pulsând în ureche, vederea îmi era tot mai încețoșată, îmi ardea corpul tânjind după atingerea lui. M-am îndrăgostit pe loc. Era înalt, blond, puternic. Băiat cinstit, se spunea în sat, chiar de treabă, ajută în jurul casei, muncește în construcții, nu e bețiv, nu e curvar. Mi-a adus flori, m-a dus la disco, m-a prezentat prietenilor lui. Chiar m-a curtat elegant și frumos, înainte să mă dea la prieteni într-o noapte.
Mă întreb ce fel de prieteni are fiu-meu. Nu i-am cunoscut niciun prieten. Nici măcar când era copil. Sau, cine știe, poate nu îmi amintesc.
Claudia
Nu îmi amintesc. Cum mi-am crescut copiii. Când erau bebeluși. Nici măcar când i-am născut. Tot încerc să îmi amintesc. Dar nu pot. E ca și cum acum încep să îi cunosc, abia acum. De când s-au mai calmat lucrurile. Nu imediat după divorț. Abia de puțin timp. Îmi mai amintesc câteva secvențe scurte. De când eram însărcinată, de când mai ieșeam cu prietenii.
Îmi amintesc cum îmi zâmbea când le spunea prietenilor că ce noroc pe el că mă are. Și îmi amintesc cum mai târziu, în aceeași seară, îmi spărgea scrumiera de cap.
Am fugit. Mi-am petrecut noaptea în gară. Era februarie, Aveam doar 13 lei în buzunar, suficient cât să ajung la Timișoara. Eram însărcinată în șapte luni cu primul copil. Perioada aia de iubire și nesting s-a transformat în ceva ce mai văzusem doar în filme. De mică visam să am copii, să fiu o mamă mai bună pentru copiii mei decât a fost mama. Veșnic supărată, veșnic agitată, chiar nefericită. Acum uitându-mă înapoi, cred că era în depresie. Nu cred că i-a fost ușor să crească 8 copii. Dar atunci nu mă gândeam eu la asta. Atâta știam că pe mami nu am voie să o deranjez. Am fost un copil destul de singuratic. Nu prea aveam prieteni. Dar nu mă gândeam că ceva nu e în regulă cu mine, sau că eram prea singură. Poate doar mă simțeam puțin... inadecvată. Nu mă gândeam că sunt nefericită, doar simțeam că... Nu știu... că am o idee despre cum ar trebui să fie viața, cum se simte fericirea, doar că nu cred că se poate simți pe bune. E ca și cum ești aproape acolo, dar nu chiar.
Monica
Parcă nu îmi găsesc locul. Nu l-am văzut pe G de 2 zile, mi-a promis că se întoarce cu bani și cu marfa.
Ah, da, și cu lapte pentru fată. O mâncăcioasă asta mică. O fi sevraj. Sentimentul ăsta. De 2 zile n-am mai băgat nimic. Urăsc chestia asta. Gura! (încercând să liniștească un bebeluș inexistent) Liniștește-te îngerașul meu dulce, te rog, nu mai plânge. Șșșș, șșșș.... Gata cu urlatul, jeg mic sau îți trosnesc capul de perete. Taci, taci! Ce n-aș da pentru o doză. Pe bune, doar să îmi fie un pic mai ușor... Îmi las țigara aprinsă în scrumieră și mă bag în cada plină. Ăsta e visul meu dintotdeauna. Să am o cadă mare și să mă relaxez în apa fierbinte, cu spumă, bule și un pahar de vin alb. Ca pizdele alea fițoase din filme. Cu viața lor perfectă și problemuțele lor banale. Dacă nu tace asta odată, jur că o arunc pe geam.
Estera
Soțul meu a murit la revoluție. Fiu-miu, care avea 19 ani atunci, a murit câțiva ani mai târziu. Nu a fost împușcat sau ceva, soțul meu, zic. Nu. Nu a fost un erou. Un laș. Un ticălos. Un cretin futut, asta a fost. A murit bând. În timp ce alții luptau pentru libertate, el a băut până a murit pișându-se pe el la noi în boxă. L-am găsit după 6 zile. Vă dați seama ce surprinsă am fost și ce rușine pe mine când am aflat că nu e una dintre victimele revoluției cum crezusem cu toții. Cum le spusesem tuturor. Îmi picase așa de bine. Să fiu văduva unui erou. M-am gândit că măcar un lucru a făcut și el bine în viață. A fost un haos, primele câteva zile, mulți oameni dispăruți, multe morți. Deci cumva era logic că așa a murit și el. A spus că se vede cu niște prieteni în centru. Dar, după cum se pare, s-a panicat după ce a auzit primele împușcături, a fugit repede acasă și s-a ascuns în boxă. Nici nu i-a trecut prin cap să vadă ce facem noi. Puteam fi împușcați demult din partea lui. Eu și fi-miu. Era bolnav. Nu se putea mișca, nu putea vorbi. M-am gândit de mai multe ori să îl omor, știți. De multe ori. Nu îmi mai este teamă să spun asta. Așa s-a născut. Cu un corp palid albăstrui și dezlânat. Nu i s-a oxigenat creierul suficient, au spus medicii. Nu putem face nimic, au spus. Nu vă atașați prea tare, probabil va muri oricum în câteva zile. Păi nu a murit. Dar eu da. A fost o moarte lentă. Pentru amândoi. 25 de ani, să fiu mai exactă. 25 de ani de hrănire, spălare, schimbare de scutece a cuiva pe care ar trebui să îl iubești, care ar trebui să fie lumina ochilor tăi, mândria și protecția ta la bătrânețe.
Adela
Felul în care lumina i se revărsa pe obrăjori prin vitraliile bisericii.
Da. Și sunetele, acele sunete adorabile pe care le scotea de fiecare dată când intram. Chiar atunci, în acele momente am simțit că poate, poate totul va fi bine. Simțeam speranță. Chiar fericire. Locuiam în apropiere, într-un demisol aproape de piață. Îl duceam la Biserica Millenium din când în când, doar pentru a-i auzi vocea. În afara acelor rare momente, nu prea scotea sunete. Trebuie să ai răbdare cu el mi se tot zicea din toate părțile. Avea pe atunci aproape patru ani. Mergeam de obicei pe la prânz, când nu era nicio slujbă iar biserica era goală. Știți cum e, să nu deranjăm pe nimeni. Sau să nu fim deranjați de nimeni. Acum mi se pare ireal - cum așteptam în colțul bisericii, îi vedeam pe oameni plecând de la slujbă, pentru a putea intra cu Andrei și îl ascultam scoțând sunete. Încă nu aveam un diagnostic. Atunci, o dată, a venit femeia de servici și practic ne-a măturat afară, spunându-mi că îi deranjăm pe ceilalți. "Care ceilalți", am întrebat "Nu e nimeni aici." "Pe sfinți!", a zis. Mi-a luat ceva atunci cu răspunsul ăsta. Am simțit că mă sparg din interior. Mi-a luat speranța. Și credința.
Andrei a primit un diagnostic când avea patru ani. Medicii mi-au spus că e retard. Mergeam lunar la medicul de familie, neurolog, psiholog, Centrul Speranța și așa mai departe. În doi ani, abia învățase să spună "BA". Am început să caut pe calculator - tot felul de lucruri pe care le făcea repetitiv - și am dat peste un forum de părinți: Părinți de copii cu autism. Am început să citesc totul - iar Andrei al meu era în fiecare copil despre care citeam. Am scos la imprimantă un teanc din aceste povești și m-am dus la neurolog și i-am spus, "Copilul ăsta are autism." Medicul s-a uitat peste ce i-am pus în față, a oftat și a spus, "Cred că ai dreptate."
Claudia
Cred că ai dreptate, i-am spus mătușii. A răsuflat ușurată și mi-a atins mâna. "Na, bravo. Vine bebelușul, tu nu ai loc de muncă, nu ai școală, ce să faci tu singură? Locul femeii este lângă bărbatul ei. Ce se întâmplă în spatele ușilor închise sunt probleme pe care tu trebuie să le rezolvi, doar tu."
Are dreptate. Ce-aș putea eu face, unde m-aș duce? Nu știu nimic și pe nimeni. "Hai să îl sunăm pe soțul tău înainte să se îngrijoreze prea tare." M-a luat acasă în după-masa aceea.
A fost atât de șarmant când a ajuns la mătușa mea. Și-a cerut iertare cu lacrimi în ochi, spunându-i ce prost a fost, cum și-a pierdut mințile pentru un moment și cât de îngrijorat a fost pentru mine și bebelușul nostru. Tuși ne-a zâmbit încurajator. Se mai întâmplă.
Timp de câteva luni, nu m-a mai lovit. Un timp a fost chiar drăguț, atent. Nu sunt prea sigură când a început din nou. Chiar nu reușesc să îmi amintesc. Știți, când încerc să privesc înapoi, îmi este totul neclar, ani de zile. Știu doar că mă simțeam foarte singură. El lucra mult. Eu stăteam acasă, aveam grijă de copii, făceam curat, găteam, spălam, mă uitam la televizor. Prietenii noștri, adică oamenii care credeam că sunt prietenii noștri, s-au dovedit a fi doar prietenii lui. Se întâlnea cu ei destul de des, dar eu nu eram cumva niciodată invitată să merg cu el. Oricum, nu e că aș fi putut. Eu trebuia să am grijă de copii. Două seturi de gemeni și un nou-născut. Când s-au întâmplat toate astea? Când m-am transformat în maică-mea?
Georgiana
M-au bătut și mama și bunica să mă căsătoresc cu el. Oricum, nimeni nu te mai ia, ești stricată, murdară, putredă, ia ce primești și vezi-ți de viață. Ceilalți au fost condamnați pentru viol. M-am mutat cu el, nu mai eram îndrăgostită de el. E greu să iubești pe cineva care a asistat la violul tău. Nu am idee de când stau aici. Îl aud cum se pișă, poate ar trebui să mă ridic, să mă aranjez un pic, să mă adun. Nu lăsa pe nimeni să vadă cum te prăbușești. Mândria unei femei este căminul ei și un soț care se întoarce acasă la ea. Am încercat totul. Să aduc relația într-o stare de plutire... să o fac să meargă. Sau cel puțin să pară că merge. Fiul meu s-a născut la nici un an după nuntă. Nu e copilul meu, a spus, scuipând furios spre bebeluș, scuturându-l și aruncându-l prin pat.
Monica
Mă scutur și mă zvârcolesc prin pat. Nu m-am mai simțit așa niciodată. Nici nu îmi amintesc când am ieșit din cadă. Mă mănâncă mintea, mă doare întreg corpul și copilul asta idiot nu mai tace. Ar trebui să o sun pe soră-mea. Dar nu mai am credit pe telefon, și chiar și așa, nu am mai vorbit demult cu ea. Știu doar că voia să se mute în Franța, la mama. Mi-aș dori să fie aici... Aș vrea să fiu high, mi-aș dori să nu mă fi născut. Simt că mi se scurge ceva cald pe picioare, m-am pișat pe mine. Super. Un nou nivel de decădere. Futu-te în gât, G, să te fut... Aș vrea măcar să pot să beau ceva. Să-mi bag, ce durere... Cred că sunt în travaliu. Futu-i!
Estera
Săptămâna trecută am primit iar o scrisoare de la administratorul blocului. A treia. Nu am deschis-o. Știu ce vrea. Exact ce mi-a scris și în primele două. Încearcă să mă evacueze. Din propria mea casă. Să mă arunce în stradă. Locuiesc în apartamentul ăsta de 45 de ani. Toată viața mea. E parte din mine. Și eu sunt parte din el. Nu am ieșit din casă de la înmormântarea lui fi-miu. Îmi place aici. Locul meu e aici. De ce să plec? Nu le place mirosul. Ce miros? Eu nu simt niciun miros. Au încercat chiar să îmi trimită o femeie de serviciu. Am gonit-o. Cum îndrăznește să intre la mine în casă să îmi spună mie cum să trăiesc? Să îmi spună ce să fac cu lucrurile mele. Sunt importante. Cum altfel aș putea să știu cât timp a trecut? Cum altfel mi-aș putea aminti? De exemplu, recipientele astea de plastic. Am o colecție întreagă. Cutii de Rama. Rama era preferata lui. A soțului meu. Cu roșii proaspete din grădină. Aveam voie să creștem legume în spatele blocului. Fiecare apartament avea un plaț mic. Creșteam roșii și ceapă. Alții, castraveți, dovlecei, mazăre și cine mai știe ce. Asta a fost înainte. Înainte de copil. După ce a venit în viața noastră nu am mai avut timp de grădină. Când era bebeluș, îl mai căram în cărucior. Acoperit, spunând că doarme. Dar pe măsură ce a crescut, s-a maturizat, am rămas închiși în casă. Și apoi, până să îmi dau seama, au trecut 25 de ani, nu mai exista grădina noastră, murise și soțul cel bun de nimic și eu am devenit una cu pereții ăștia, cu recipientele de medicamente, scutecele de adulți, cearșafurile astea pe care le-am schimbat, spălat, călcat, cusut zi și noapte. Mi-am dorit să moară. Aș vrea să fi putut să îl omor. Poate aș fi putut fi fericită. Nu chiar pe loc. Dar poate după o vreme.
Adela
Ne-au chemat să vorbim la televizor. Despre proiectul pe care l-am început. Formarea studenților la asistență socială și viitori terapeuți să lucreze cu copii cu autism. M-au întrebat dacă îl pot aduce și pe Andrei. Am ezitat. La început, Andrei era blând, non-violent, am reușit chiar să îl înscriem în învățământul de masă, mergea cu un shadow (un asistent care să îl ajute la ore, cineva în care avea încredere). A fost o cursă lungă, dar cu ajutorul unor specialiști internaționali și al comunității forumurilor, am reușit să deschidem ușile grădinițelor și școlilor pentru copiii cu nevoi speciale. Am fost și la inspectorat și aproape mi-am pus cizmele pe masa inspectorului, cerându-i măcar o șansă - "Dacă nu merge, înțeleg, vom pleca, dar dă-mi șansa de a-l aduce cu un asistent, cu un shadow." Peste tot pe unde am fost, i-am învățat pe profesori și am vorbit la întâlniri cu părinții, cerându-le sprijinul. Am reușit să rămână în învățământul de masă până în clasa a 4-a.
Iar apoi a lovit pubertatea.
A început să piardă din abilități zi după zi. Îi plăcea să înoate, să cânte la pian - iar apoi s-a oprit, nu a mai recuperat niciodată. Regresia a fost extraordinară. Iar noi ne-am pierdut energia. Ne-am izolat după regresie. Nu am mai știut cum să îl ajutăm - și-a pierdut interesul în tot. Înainte, putea să urmărească un fir; îi dădeam recompense. Dar după regresie, nimic nu l-a mai motivat, astfel că terapia a devenit extrem de dificilă.
Mi-am dat demisia de la lucru când Andrei a început regresul - când a început să refuze totul - și eu am rămas singura cu care se mai exprima. Când era mic, era adorabil - râdea, își arăta iubirea, un pupăcios - iar oamenii erau drăguți. Dar acum când un bărbat de 22 de ani se poartă ca un copil de 3 ani și îi sărută pe toți, e ciudat... poate să-și ia și bătaie.
Totuși mai sunt acele lucruri, momente care ne impresionează, mici gesturi care ne-au ținut la suprafață în toți acești ani. Terapeuții - fetele, studenții - ne mai luau uneori bilete la un spectacol sau un concert. Gesturile de genul ăsta ne-au ajutat să trecem prin toată urâțenia și umilințele.
Ce mi-aș dori cu adevărat este un centru unde l-aș putea lăsa chiar și o oră pe zi - ca să pot merge la magazin și să citesc în liniște etichetele, să mă tund sau doar să stau o vreme pe o bancă în parc.
Claudia
Am început să planific fuga în ziua când i-a bătut pe copii. Înainte au fost doar urlete și țipete, dar nu fusese niciodată violent fizic cu ei până în acea după-masă. Numai ce ajunsese de la lucru, eu am avut o zi mai grea cu copiii, eram cu nervii la pământ, încercând să îi pregătesc ceva de mâncare. Poate am răspuns necorespunzător la ceva ce a întrebat. Nu sunt sigură. Atât că m-am trezit că mă dădea cu capul de blat. Erau și copiii acolo, au început să plângă, el a urlat la ei să plece la ei în cameră, dar nu plecau, stăteau pur și simplu acolo și plângeau, mami, mami, am încercat să mă adun, am țipat la ei să îl asculte pe tata, m-a lovit așa de tare că pentru o secundă nu am văzut nimic, el s-a întors spre copii, cel mic, avea doar 3 ani atunci, a făcut pipi pe el, l-a luat de o mână și l-a aruncat afară pe ușa bucătăriei, una dintre fetele mai mari a încercat să îl oprească, dar i-a tras un pumn în față, rupându-i nasul. M-am simțit fără apărare, slabă, speriată. Se spune că atunci când copiii sunt în pericol, se instaurează instinctul matern și prinzi puteri aproape supranaturale pentru a-i salva. Dar mie nu așa mi s-a întâmplat. S-a dus la debara, a scos flexul și a urlat că ne taie în bucăți. Că a terminat-o cu noi. Că mai bine merge la pușcărie decât să mai stea cu noi. În timp ce încerca să bage aparatul în priză, am reușit să iau copiii și am fugit afară. Am fugit pe aleea din parc. Încercam să ne spălăm. Îi simțeam pe vecini cum ne spionau din spatele perdelelor. Dar nu a ieșit nimeni. Eram pe cont propriu. Doar stăteau înăuntru în tăcere.
Georgiana
A vândut tot. Puțin câte puțin. Dacă îndrăzneam să spun ceva, mă bătea. Uneori nu venea acasă cu zilele. Odată, după ce nu venise trei zile, m-am dus la locul lui obișnuit. Copilul era încă mic, avea 5-6 ani. Stăteam la ușă încercând să îl vedeam un pic de fiecare dacă când deschidea cineva ușa. Cumva mă gândeam că dacă stăm acolo suficient de mult timp, o să iasă afară să vină acasă. Mi-era prea frică să intru și să îl confrunt, așa că doar stăteam acolo. S-a oprit la noi o femeie, a scos portofelul și mi-a dat 5 lei. Ia ceva pentru micuț, a spus. Avea o privire... Modul în care ne-a privit m-a rupt în două. M-am simțit mică, umilită. I-am aruncat banii înapoi, am luat copilul de mână și m-am dus acasă. Acasă... ce fel de casă aveam? O casă fără căldură, fără geamuri, fără nimic. Am pus câteva haine într-o plasă, am luat pătura cea mai mare pe care am găsit-o și am plecat. Apoi, am stat la un adăpost câteva zile. Am încercat să o sun pe mama, rugând-o să ne primească la ea. M-a făcut pizdă proastă odată, spunându-mi cât de nerecunoscătoare sunt și mi-a închis. Mi-am sunat colegele de la fabrică. După câteva zile, una dintre ale mi-a spus să mă mut cu ea un timp. Asistenții sociali de la adăpost m-au ajutat să bag divorț.
Monica
În sfârșit a ajuns și G acasă, drogat ca un zmeu. A găsit-o pe Monica pe jos în baie, era în travaliu cu a doua fetiță. Pentru a o ajuta la durere, i-a dat un pic. Heroină.
În noaptea aia, noaptea când au murit Monica și a doua ei fetiță, noaptea în care G a fost arestat și fata cea mare, Maria a ajuns la un agent maternal, în momentele dinainte de a se scurge viața din ea, Monica a avut un vis. A visat la un cămin al ei. Nu neapărat fericit. Doar o casă obișnuită, unde maică-sa nu mergea să lucreze ilegal în Italia, unde fratele ei mai mare nu era handicapat, o viață în care taică-su nu le aruncase pe ea și pe soră-sa într-un orfelinat. O viață cu prieteni care nu râdeau de ea, profesori care să o ajute să termine școala primară. Un loc de muncă la un supermarket în cartier și un băiat de treabă cu care să se mărite. Un vis despre o viață confortabilă, o viață simplă, obișnuită, banală și plictisitoare pe Strada Fericirii.
----------------------------------------
Final - Autoarea
Mă văd pe mine în ele. Toate versiunile alternative ale propriului eu. Toate viețile pe care le-aș fi putut trăi dacă aș fi ales o altă cale. Le văd trecând pe lângă mine pe stradă, le aud vorbind la telefon, le simt bucuriile și suferințele când stau la coadă în spatele lor. Fac parte, doar pentru o fracțiune de secundă, din poveștile lor și ele sunt parte din povestea mea.
Nu vă pot spune care este finalul. Căci mai au până acolo. Chiar și pentru cele a căror viață pare că s-a sfârșit acum 20 de ani, după ce și-au îngropat copilul. Estera se află încă aici, încă trăiește într-un bloc cu patru etaje, adunând tot felul de nimicuri, recipiente goale de mâncare, broșuri promoționale de la Unicarmul de vizavi. Îl tot văd pe gardianul de la magazin, un tip grăsuț de vreo șaizeci de ani, cum vine o dată la două zile la ușa ei, aducându-i una-alta. Pare că chiar ține la ea. Ar fi putut fi altfel pentru ea. Încă poate fi.
În scurta perioadă pe care am petrecut-o cu Georgiana, în timp ce ne spunea povestea ei, nu am putut decât să o admir. Credința ei pură că, chiar dacă toți bărbații din viața ei, începând cu tatăl și cei doi soți și până la propriul ei fiu, absolut toți o răniseră în moduri inimaginabile, ea încă are speranța că va găsi până la urmă iubirea pe care și-o dorește.
Puterea Claudiei de a lupta pentru copiii ei, de a fi mai bună, de a deveni mai bună pentru ei. Determinarea Adelei de a lupta împotriva sistemului, de a construi o comunitate și o cale sigură pentru copiii cu autism și familiile lor.
Astfel că nu vă pot spune finalul poveștilor acestor femei, pentru că el nu există. Nu încă, cel puțin. Și totuși, ele sunt cele norocoase. Cele care au supraviețuit.
Notă: Acesta este textul care a fost scris de Orbán Enikő pe baza interviurilor pe care le-a luat de unor femei aflate în situație de violență domestică. Acest text a avut o lectură publică. Apoi, textul a fost adaptat semnificativ Laurent Berger, regizorul spectacolului, rezultând textul spectacolului omonim, jucat la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timișoara.