Zoom

Îl privesc pe tata și știu că e ultima oară când îl pot vedea. Mă uit cât de larg îi e costumul, apoi mă cert în gând cu boala care i-a luat toată carnea de pe el, de mi l-a făcut slab, slab ca un câine părăsit lângă gară. Îmi ridic privirea peste capacul sicriului și văd cum dincolo de ușa capelei s-a pornit ninsoarea. Îți place zăpada, prințeso!, mi-ar fi spus dacă ar mai fi putut să vorbească. Întotdeauna mi-a plăcut, i-aș fi răspuns.

Știu că de mâine îmi va fi atât de dor de el, că abia voi putea respira. Mâine, în loc să plâng cum plâng copiii mici, voi închide ochii și îl voi vedea aievea cum mă va lua în brațe când vom coborî din tren. El nu va coborî așa, moșmondit, ca bătrânii, ci va sălta peste ultima treaptă, căci va fi tânăr, înalt, cu perciuni negri, cu pantaloni evazați și cu haina descheiată la piept. Eu nu mă voi întreba dacă trenul ăla merge mai departe, nici pe el nu-l voi întreba. La ce mi-ar folosi răspunsul? Mâine, pentru mine, acolo va fi capătul lumii și nu voi mai avea nevoie de alte capete. Apoi voi sări din brațele lui, voi călca zăpada cu cizmele mele mici, îmi voi trage poalele paltonului prin omătul mare, cum trage un ocnaș de pietre, omătul îmi va intra în cizme, va fi rece pe glezne, dar cald în obraji. Vrei un ecler, prințeso?, mă va întreba. Da, tată, vreau, îi voi răspunde. Vom mânca ecler și vom râde amândoi, apoi el îmi va așeza fularul la gât. Eu voi fi știrbă din nou, știrbă de doi dinți din față, de-mi va intra frigul în gură, dar nu-mi vor mai îngheța cuvintele. Să nu scapi păpușa în zăpadă, așa îmi va spune tata mâine. Mă va privi cum o strâng la piept, cum o legăn pe brațe. O legăn poate și pentru că n-are un ochi. Dar nu-mi va păsa, trebuie s-o iubească cineva și-așa, fără un ochi. Voi vorbi cu păpușa, îi voi arăta zăpada, uite, vezi?, asta se numește zăpadă, și-i voi pune un bulgăre mic în palma deschisă. Uită-te în zare, tată, îl voi trage de mânecă apoi. În zare se vor vedea munți, munții ăia albi, iar eu îmi voi face palma streașină și-i voi privi cu jind. Tare departe sunt, tată, munții ăia, putem ajunge la ei? Iar tata îmi va spune tu vei ajunge sigur, apoi va lua palmele mele mici între palmele lui mari, îmi va sufla viață peste degete, iar viața lui îmi va ajunge până la inimă. Și-așa-mi va tot ajunge viață la inimă, până când tata nu va mai fi înalt, nici nu va mai putea să mă salte din tren, nici să-mi încălzească mâinile.

Privesc peste capacul sicriului, la fulgii ăștia mari, și-aș vrea să ningă până poimâine. Cum l-aș ruga pe tata să-mi lase neaua urcată până la jumătatea ferestrei, iar el mi-ar spune că zăpada se va topi și va umfla lemnul. Apoi ar zâmbi, m-ar privi cum îmi pun tălpile pe sobă, să scriu poezii despre plecări, și ar lăsa zăpada urcată pe geam.

Și, chiar dacă aș fi avut timp să mă mai uit la el încă o ultimă dată, am ales să închid ochii, să-mi închipui că nu s-a terminat, că mâine, poimâine sau oricând, aș putea să-l văd din nou, dacă mi s-ar face dor. Hai, mută o piesă, e rândul tău, i-aș fi zis peste două zile, iar el ar fi mutat calul, s-ar fi făcut că nu-mi poate lua regina și-apoi să-mi dea șah. Știu că mi s-ar tot face dor și de poimâine încolo, și-n tot dorul ăla mi-aș aminti de brațele lui întinse, întinse în lateral, pe care mă cocoțam când eram copil. Cântam avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor. De unde să fi știut eu atunci că el se făcea deja cruce pentru mine? Hai, hai, îndrăznește mai sus, mă îndemna, și mă tot ridica până ajungeam între păsări. Tată, coboară-mă, mi-e frică, îi spuneam, nu te teme, sunt aici, îmi răspundea. Mereu era acolo, până când n-a mai fost niciunde. N-a mai fost nici tânăr, nici înalt, nici cu perciuni negri.

Privesc cum ninge afară și mi se face frig, cu adevărat frig, pentru prima dată în viață. Frig din ăsta de moarte, nu de iarnă, o să-mi tot fie de-acum. De mi se vor strâmba oasele sub carne de-atâta frig. Dar mă voi face că nu-l simt șivoi sta cu haina veșnic descheiată la piept. Apoi îl voi chema, măcar o dată, poate sâmbătă îl voi chema, sau duminică, după slujbă, hai, tată, hai și dă zăpada de la fereastră, că putrezește lemnul.