Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Citiți textul precedent din această serie aici.
Nora face un ban
Alina Voinea
Alina Voinea
Administratoarea blocului avea ceva hipnotic. Poate ochii, de un verde închis strălucitor, ca globurile din pomul de la intrare. Sau poate reproșul din ei. Când deschisese ușa, toată casa scării se umpluse cald de mirosul de cozonac, dar femeia o pironise glacial, pe sub sprâncene.
- Venite adoremus, asta scrie, o lămuri, grăbită.
- Mda.
- Semnat: Fred Dură. Îl caut...
- De unde o ai? o întrerupse femeia, apoi se uită la ea sfredelitor. Fără să știe de ce, Nora încercă să-și ferească privirea. Nu reuși. Nu mai avea nici răbdare. Trei săptămâni umblase brambura și asta era ultima adresă unde mai putea să încerce, iar acum îi mai trebuiau doar etajul și apartamentul, că la avizier erau trecute pe listele de întreținere doar numele de familie. Alfabetic. Nasul îi tresări, ca un tic.
- N-aș vrea să sun la soneria greșită, spuse. Vocea îi sunase neașteptat de timid. Se încruntă. Ce dracu'?
Fără să-și ia ochii de la Nora, femeia întoarse fotografia din nou cu fața în sus și pipăi ca un orb hârtia pătată, care-și pierduse de mult luciul. Strânse buzele, apoi vârful limbii îi ieși printre ele, subțire și ascuțit. Ca o limbă de șarpe, observă Nora, și o strânsoare ca o arsură îi înconjură fruntea. Clipi. Ce creepy e tanti asta.
- Nu recunosc pe nimeni. Poate ați greșit blocul.
Nora tresări. Nu se așteptase la o minciună.
- Mi s-a părut că ați recunoscut pe cineva...
- Nu, se oțărî femeia, întinzându-i fotografia. Dar Nora observă unde i se lipise privirea piezișă. Pe ăla cu cămașă, cu aer de profesor. Își puse arătătorul sub fața lui și, cu mâna cealaltă, ridică poza până sub nasul femeii.
- El este, așa-i?
În loc de răspuns, ușa se trânti în fața Norei atât de brusc, încât ultimul cuvânt îi rămase ca agățat în aerul aromat care o izbise, călduț, în obraz. Nora se trase înapoi din reflex, apoi își drese glasul, își puse la loc părul în spatele urechilor și bătu în lemnul coșcovit. Poate că moșul era deja oale și ulcele, doar poza era veche, iar cei din ea erau săriți de 40 când spuseseră "păsărica". Surâse. O fi plâns coana mare cândva după el. Poate chiar alături de nevastă-sa, că așa e viața la bloc.
- Vă rog! Unde stă? La ce etaj?
De dincolo de obstacol nu se mai auzi însă nimic. Nora râse scurt, înciudată pe de o parte, dar și amuzată pe de alta. Și-o imagină pe femeia cu ochi de șarpe cum stă cu ochiul în vizor ca un ou fiert într-un păhăruț, așteptând-o să plece. Făcu un pas în lateral, apoi încă unul, până se găsi dincolo de colțul care ducea spre scări, dar nu se duse într-acolo. Merse pe loc cu călcătura din ce în ce mai puțin sonoră, apoi se opri și își ținu răsuflarea. Cum se așteptase, femeia crăpă ușa. Dar scârțâitul discret al balamalei fu urmat de bufnitura de lemn vopsit care se întâlnește cu un strat de purfix și scrâșnetul cheii în broască, apoi de pași, foșgăiți a papuci, până spre cușca liftului. Nora nu îndrăzni să răsufle. Se duce la moșu'. Trebuia doar s-o aștepte să se urce în cutie și s-o ia din loc. Sunt cinci apartamente pe nivel, socoti. În definitiv, odată ce afla etajul, putea să meargă cu colindul la toate ușile. Domn, Domn, domnu' Dură?
Liftul veni și se opri cu un trosnet. Apoi zornăi grilajul. Apoi angrenajul porni, cu o opintire metalică, de instalație de bloc vechi. Nora ieși de după colț și se uită să vadă. Cinci, șase, șapte... gata. Se surprinse cu urechea încordată, ca și cum auzul i s-ar fi ascuțit așa, și auzi o ușă, apoi zvon de voci și ușa iarăși, dar liftul nu se urni înapoi, așa că râse pentru sine că baba face vizite, apoi își lăsă umerii în jos și o luă fără grabă spre scări. Atâta tevatură pentru un rahat de poză veche cu o inscripție religioasă pe spate.
Se opri între etaje și se uită iar la fotografie. Un sentiment de pericol îi împunse iar ceafa, dar îl alungă. Nu e nimic special aici. O amintire de la vreun botez catolic, că numai ăia o mai ard cu latina, ce altceva să fie? Numai că Anca era nebună de legat, o țicnise de tot viața plicticoasă între terfeloage și statuete pline de praf și toate căcaturile lepădate de ocultiști în mizeria aia de anticariat al lui ta-su, și o obseda poza. Ca să-și ia banii deci, trebuia să-i aducă povestea pe bune, nu doar presupuneri de două parale, pe care le-a făcut probabil și scriitorul care stârnise toată chestia. Ăla oricum n-avea ce face și doar căuta subiecte, că așa ajungi să ai opt cărți publicate. Nici el nu era tocmai zdravăn. Pentru că pierduse un pariu într-o cârciumă, atârna în fiecare an la metrou toată luna decembrie, chiar și pe un frig ca ăsta, ca să compună pe loc proză scurtă despre nașterea lui Isus pentru oricine se lipsea de un leu. Acolo găsise și poza. Iar Anca n-avea altă treabă decât să se uite în gura lui.
Studie iar cele cinci fețe. Două femei. Una mai tânără, cu ochelari de soare care-i făceau fața ca de pisică. Veselă. O fi fost viața blândă cu ea sau își boteza plodul în ziua aia. Nevasta lui Fred. Cealaltă, ceva mai hârșită. Posacă. Sau poate doar îi intrase soarele în ochi. Doi castraveți mai în spate, ăștia par mai juni, cu costume și cămăși descheiate lejer, era cald. Toamnă, primăvară, ceva. Și Fred Dură, cu moaca lui de profesor. Sau inginer. Tot aia. În orice caz, trebuia să afle exact cine fuseseră oamenii ăștia. Fără beletristică, la aia era bun scriitorul. Ea se ocupa cu realitatea. Oftă prelung. Păcat că leafa de la M.I. era de doi lei, ca și cazurile. Nu că ăsta ar fi fost mai breaz, dar măcar Anca nu se zgârcea la bani.
Urcă ultimele trepte și se apropie de prima ușă de la etajul șapte, apoi își lipi cu grijă urechea de furnirul vopsit.
- Și? desluși o voce de bărbat.
- Îl căuta pe tac-tu.
Hohotul de râs nu părea al cuiva amuzat. Omul era mai degrabă nervos. Asta o făcu pe Nora să-și pună un ochi pe cerculețul de plastic montat în lemn, dornică să vadă. Se bucură de noroc: ca și blocul, vizorul era din cele vechi, prin care se putea privi și înăuntru, nu doar în afară. Femeia stătea cu fața spre ușă, dar bărbatul probabil era mai într-o parte, că îi putea desluși doar umărul. Își roti ochiul, ținându-l pe celălalt strâns închis, să poată prinde cât mai multe detalii din interior. Era un vestibul de apartament ca toate cele din centru, spațios, cu o lustră din fier forjat. Un candelabru. Cu lumânări. Respirația i se opri în piept. Pe perete atârna ceva inform, întunecat, iar în spatele femeii era o ușă neagră și pe ea erau fixate în cârlige mai multe lanțuri care se mișcau încetișor, semn că tocmai ce fusese închisă. Nora simți un fior neplăcut cum îi trece prin spinare și tot corpul i se cutremură. Ce dracu' fac ăștia?
Venite adoremus...
Nu e "Dură". E "dura". Nu e Fred... e "fide".
E cum a zis Anca.
Venite adoremus fide dura.
Arsura dimprejurul frunții i se mută spre creștet. Satana.
- Dar a plecat, da? Bărbatul avea o voce baritonală, ca de preot.
- Ne putem uita pe camere...
- Păi să te uiți.
Nora se desprinse de vizor ca împinsă, apoi o zbughi pe scări în jos. Scăpă dintre degete fotografia, care zbură prin aer în spatele ei, ca și cum ar fi apucat-o cineva nevăzut. Căcat! Auzi ușa cum se deschide și înțepeni un etaj mai jos, cu un picior pe o treaptă și unul pe alta, cu inima bubuind în piept, darabană. Își ținu respirația. Dă, Doamne, să n-o ia pe scări. Dă, Doamne, să n-o ia... Înghiți în sec, dar nodul din gât nu voi să coboare. Dă, Doamne, să nu vadă poza!
- A, să nu uit, se rostogoli de sus vocea bărbatului. L-a sacrificat?
- Aseară.
Nora își strecură mâna tremurătoare în buzunar și apucă telefonul. Gelu nu era de serviciu, iar ea nu era Manole, să fie obligat să-i răspundă la apel. Dumitru ar face mișto de ea. La fel și Sandu.
- Suficient sânge?
Băga-mi-aș...
- S-a adunat numa' bine.
Unu... unu... doi. Stătu așa, cu ochii lipiți de ecran, și se holbă la numărul format, dar nu apăsă butonul verde. Pierduse poza. Iar asta-i probă. Poate se va putea întoarce după ea după ce acolita pleacă să se uite pe camere. Să se uite pe camere! Îngheță. Trebuia s-o șteargă. Dă-o-n mă-sa de poză.
- Tati? Vocea tânără se auzi ca un clinchet pe holul gol.
- Da, puiule, spuse bărbatul.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic, e vecina. A tăiat Remus porcul și ne face și nouă sângerete. Poate măcar de Crăciun să lași și tu muzica aia și lanțurile și poate nu-ți mai faci buzele alea vinete așa, că e păcat de Domnul.
- Da' s-a-ntâmplat ceva?
- Nimic. A venit o nebună la ușă la tanti Nina cu o poză cu tata și familia Amaliei.
- O crede că e bunică-su, mormăi administratoarea, iar liftul trosni sub greutatea ei. Dracu' știe ce porcării i-a îndrugat Amalia. Simonica, mamă, să cobori așa, într-o oră, să-ți dea tanti cozonăcel.