Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tehnica a murit! Să reinventăm tehnica!


Bogdan Ghiu

15.07.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De cînd nu mă mai uit la televizor, arăt şi mai simt mult mai bine: mai viu.

În primul rînd, am slăbit. Pentru mine, unul, consumul, mai cu seamă nocturn (şi solitar), de televizor producea un întreg complex nociv: în faţa micului ecran, mîncam, beam, fumam peste măsură. De ce? Pentru că televizorul plictiseşte. Şi, plictisind, epuizează, ne face posaci, ne îngreunează şi ne stoarce de vlagă, diminuîndu-ne cheful, pofta şi interesul pentru viaţă.

Să revin însă, să insist: televizorul excită, aţîţă, dar nu satisface. De-asta ne creează o senzaţie artificială de foame. Fiind o lume falsă, ne induce foamea de lume. Şi atunci ne punem să crăpăm în noi ca vitele puse să se îngraşe, să producă carne în mod industrial, pentru a fi apoi sacrificate, pentru a avea ce să sacrificăm (a produce pentru a avea ce ucide!). Televizorul este, deci, un suprem instrument biopolitic. Iar noi, nişte vite de televizor: tele-vite.

Pentru mine, deci, televiziunea a devenit cu adevărat o "media moartă": ca să nu mă ucidă ea pe mine, o ucid eu pe ea. Ştim dintotdeauna că "o luptă-i viaţa", totul este însă să ne identificăm adevăraţii duşmani actuali, care uneori sînt aidoma paraziţilor intestinali, bacteriilor şi bacililor: invizibili. Or, pe măsură ce se miniaturizează şi se "somatizează", venind să ni se "nişeze" în trup, tehnologia, în acceleraţia ei "nano", nu se transformă, aşa cum sună mult prea academic-scolasticele teorii despre tehnică, în nişte proteze care ne-ar mări raza de acţiune, ci în viruşi care ne activează şi ne "trăiesc" din interior, peristaltic.

Recent, despre conceptul de "media moarte" a scris (pentru prima oară în România, după mine, fireşte, pe blogul meu de la LiterNet) Miron Ghiu (vezi articolul "Despre vechile media, numai de bine", Cotidianul, 13 iulie 2007). Discutînd (telefonic) cu el despre acest concept, am realizat că accelerarea ciclurilor tehnologice este doar o afacere economică, de piaţă, că adevăratele revoluţii ("praguri") tehnologice sînt, totuşi, mult mai rare şi mai lente, constituind o istorie, încă, orice s-ar spune, "organică", pe care însă piaţa şi interesele financiare mondiale o truchează şi o accelerează artificial, accelerînd-o cu singurul scop de a scurta la maximum ciclul de randament (profit) al capitalului. Această primenire continuă a ofertei tehnologice de piaţă creează o imensă "groapă comună" de media moarte, în care morţii sînt anonimi şi au fost ucişi în mod artificial, sacrificaţi înainte de vreme de noul fals, neapucînd să-şi trăiască ciclul normal de viaţă: "media moarte" sînt media ucise, morţi tineri, de care nimeni nu-şi mai aminteşte, pe care nimeni nu-i comemorează. Sînt, mai exact, "media fosile", surprinse de cata(-)clismele pieţei mondializate, nişte unelte fără memorie, de pur consum: cipsuri.

Media, tehnologia, uneltele şi instrumentele cu care trăim nu mai apucă, aşa cum se întîmpla în trecut, pînă în modernitate, să se încrusteze în vieţile noastre, să fie nişte unelte trăite. Şi-au pierdut şi ele, după artă, aşa cum spunea Walter Benjamin, aura.

Şi aici intervine, după părerea mea, un imens paradox: cu cît se lipesc (şi se insinuează) mai mult de (în) trupurile vieţilor noastre, devenindu-ne, aparent, intime, gadgeturile tehnologice, pe care noi le aruncăm, zilnic aproape, ca pe ciorapi, ne devin tot mai străine. Pe vremuri, un patefon, de pildă, era o unealtă de divertisment trăită, un adevărat membru al familiei care se moştenea, era transmis de la o generaţie la alta fie şi doar ca obiect inutil, ca vestigiu al vieţii, ca pur document monumentalizat care, deci, se bucura de memorie, de amintire, putea fi, deci, patrimonializat şi muzeificat: conţinea un "corp dublu", eteric aproape, de viaţă şi amintiri, simbolizîndu-ne trăitul.

Azi însă - culme a paradoxului şi a nihilismului -, noi nu mai întreţinem o relaţie existenţială cu uneltele noastre, care, tocmai de aceea, nici nu mai pot fi calificate ca fiind adevărate unelte: tehnica s-a dez-ustensilizat, iar o urgenţă "epocală" ar fi tocmai revenirea la unelte, re-ustensilizarea ">uneltelor". Tehnologia actuală nu mai reprezintă decît într-o foarte mică măsură un ustensil. În loc de aură, ea a devenit o bulă, o burtă. Altfel spus, pentru a mai reveni o ultimă dată la televiziune, noile tehnologii nu ne adaugă organe-proteză, ci "organe"-burţi. Nu se mai constituie într-o lume a noastră, ci atîrnă, constituind o simplă obezitate: grăsime, nu muşchi.

Lipite de trupurile noastre şi, tot mai mult, pătrunzîndu-ne în ele, gadgeturile tehnologice sînt media reci, moarte din faşă, concepute ca moarte - şi ne sînt, deci, tot mai străine. Culme, din nou, a paradoxului şi a nihilismului, se poate spune că abia acum noi ajungem la ceea ce filosofii critici denunţau ca fiind relaţia instrumentală cu lumea. Abia acum, deci, am reuşit să ne reificăm şi să ne instrumentalizăm cu adevărat, la propriu, "instrumentele". Pînă de curînd, în ciuda tuturor analizelor marxiste şi postmarxiste, paradigma instrumentală care părea a ameninţa relaţia noastră cu semenii noştri (şi chiar cu noi înşine) nu caracteriza, de fapt, relaţia noastră cu uneltele noastre, cu tehnologia: aceasta era, aşa cum spuneam mai sus, o relaţie trăită, o relaţie de existenţă. Abia acum am ajuns noi să avem o relaţie instrumentală cu tehnica, aceasta încetînd, tocmai de aceea, să mai fie tehnică. Am reuşit să instrumentalizăm etic nu numai oamenii, deci inclusiv pe noi înşine (despre fenomenul autoreificării, vezi în special Axel Honneth, La réification. Petit traité de Théorie critique, Paris, Gallimard, 2007), ci şi tehnologia. Iar aceasta, nemaiservindu-ne existenţial, se serveşte orb de noi, pur economic, trăindu-ne parazitar vieţile: sîntem trăiţi, acţionaţi de către paraziţii noştri, cu care trăim în osmoză, într-o simbioză promiscuă, creatoare a unui nou tip de viaţă, de bios.

Aici se cuvine să acţionăm, aici este frontul, aici trebuie purtată lupta. O luptă micro: micro-etică, micro-politică, micro-existenţială împotriva (non)existenţelor microbiotice. Trebuie să învăţăm să trăim la nivelul microbilor noştri, căci sînt artificiali, produşi, frenetic, nebuneşte, de către semenii noştri cu scopul de a ne ţine într-un simulacru de viaţă. Ceea ce, odinioară, erau ideile şi simbolurile imateriale, dar producătoare de (efecte în) realitate, azi se materializează artificial, devenind, aparent, ceea ce, greşit, încă mai continuă să numim "tehnică". Tehnica a murit. Datoria noastră, dacă nu vrem să ne transformăm la rîndul nostru în paraziţi reci, este să re-formăm şi să re-inventăm tehnica, altfel spus să ne înarmăm cu adevărate unelte şi proteze - împotriva falsei tehnici şi a falselor unelte contemporane, în primul rînd.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer