Atelier LiterNet 
Proză scurtă Miscellanea
Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim
Liviu Ornea
06.08.2007
Cum se vorbeşte pe stradă? Scurt spus: urît. Scuzaţi: naşpa.
Cine vorbeşte pe stradă, în autobuze, în tramvai? Cine vorbeşte suficient de tare ca să se audă şi să putem comenta noi acum? Aş zice că mai ales adolescenţii şi tinerii. O anume categorie de adolescenţi şi de tineri. Simplificînd, dar nu foarte, sînt, în general, oameni cu o educaţie destul de precară şi cu preocupări relativ limitate, care circulă mult în grup şi au curajul haitei, de aceea vorbesc tare. La urma urmei, vocabularul destul de sărac pe care îl folosesc e perfect adaptat gîndurilor, sentimentelor, reacţiilor pe care vor să şi le comunice. Vorbesc mult despre sport (care se reduce, vai!, la fotbal), despre muzică, despre ce au văzut la televizor, îşi bîrfesc colegii sau colegele de şcoală, povestesc. Previzibil, nu vorbesc niciodată despre cărţi.
Dincolo de omniprezenţa cuvintelor care denumesc organele şi activităţile sexuale (dar tare lipsit de fantezie, lipsă care se vede clar în dificultăţile traducătorilor, doamna Antoaneta Ralian are ce povesti), poate că trăsătura cea mai pregnantă a acestui tip de limbaj este plurivalenţa cîte unui cuvînt, capabil să exprime o gamă extrem de întinsă de semnificaţii. "Naşpa", de exemplu, cel care a înlocuit de mult vechiul şi dragul nostru "nasol", poate însemna orice este neplăcut, acoperă toată scara. Cu "naşpa" şi "marfă" (echivalentul modern al lui "mişto"), poţi deja trece de la agonie la extaz, poţi exprima orice: Andrei Cornea propusese traducerea cărţii lui Nietzsche ca "Dincolo de marfă şi de naşpa". Un alt cuvînt omnivalent este verbul "a face". Dacă mergi cu autobuzul într-o zi de luni, ai şanse mari să auzi că "Oli l-a făcut pe Răzvan" (sau invers), dar şi că, de exemplu, "pe aia a făcut-o toată clasa". Cred că asta deosebeşte fundamental limbajul curent de la noi de, să zicem, argoul francez. Noi nu avem un adevărat argou, nici de generaţie nici de grup, ci doar cîteva cuvinte şperaclu, repetate pînă la exces, şi doar două apelative: "frate" şi "fată". Cărora li se adaugă, în ultima vreme, elementul de compunere "super", bun la toate, ajungînd pînă şi la aproape oximoronicul "super-supărat" (adică e ceva super-naşpa, ca să fie mai clar).
Dacă observaţiile de pînă acum (n-am nici cea mai mică pretenţie de exhaustivitate) se aplică şi limbii vorbite şi celei scrise (cine intră pe forumuri ştie ce spun), oralitatea are încă o caracteristică ciudată, pe care nu ştiu s-o explic. Foarte mulţi tineri răspund la întrebări cu un fel de ton uşor interogativ, marcat abia în finalul frazei. Dar nu vor să întrebe nimic, îşi formulează doar astfel răspunsurile, nu ştiu de ce, poate e mai marfă, poate din pudoarea de a nu voi să fie peremptorii.
Pentru mine, a fost o surpriză să constat că studenţii mei adoptă stiluri diferite de limbaj cînd vorbesc cu profesorii şi între ei. Auzindu-i vorbind între ei, mi-a fost clar că se simt depeizaţi cînd vorbesc cu mine.
N-aş zice că e o limbă prea expresivă. Adică nu exprimă mult mai mult decît numeşte. Ceea ce mi se pare, însă, mai întristător este că limbajul acesta sărac traduce exact sărăcia gîndului. Şi el e preluat şi popularizat, la modul cel mai serios, nu comentat ironic, în media şi în opere literare. Mare parte din teatrul scris acum de tineri uzează şi abuzează de acest limbaj fără a-i da vreo valenţă artistică şi fără, mi se pare mie, altă justificare decît redarea cît mai exactă a atmosferei străzii. O fi fotografie, dar nu e artistică. E puţin.
Limbajul tînăr este fericit completat de cîteva automatisme care se pot găsi la toate vîrstele. "Deci", "practic", "dă", "pă" nu mai au nevoie de prezentare. Aproape că nu ne mai deranjează. Eliminarea drastică a lui "pe care", la fel. Anacolutul e atotputernic.
Poate că excesele acestea (întru sărăcire) au fost anunţate şi pregătite de dezinhibarea şi de stilul neglijent adoptat în mai toate manifestările sociale. Profesorii mei veneau la curs în costum, unul dintre ei ne obliga şi pe noi să venim astfel la examen; cînd eram adolescent, încă puneam cravată cînd mergeam la Ateneu sau la Operă; azi nu ies din blugi.
Nu ştiu dacă e cazul să fim oripilaţi sau să încercăm "să luăm măsuri". Nu cred că raportul dintre cei cu minte şi vorbire îngrijită şi ceilalţi s-a deteriorat foarte mult. Falia a devenit doar mai evidentă şi pitecantropii mai gălăgioşi. Mă îndoiesc că se mai poate face ceva. Eventual să ne baricadăm în case şi să închidem televizoarele şi radiourile. Să rezistăm, o spun cît se poate de serios, prin cultură. Vă sună cunoscut?
(Articol preluat din Viaţa Românească, iulie 2007)
Cine vorbeşte pe stradă, în autobuze, în tramvai? Cine vorbeşte suficient de tare ca să se audă şi să putem comenta noi acum? Aş zice că mai ales adolescenţii şi tinerii. O anume categorie de adolescenţi şi de tineri. Simplificînd, dar nu foarte, sînt, în general, oameni cu o educaţie destul de precară şi cu preocupări relativ limitate, care circulă mult în grup şi au curajul haitei, de aceea vorbesc tare. La urma urmei, vocabularul destul de sărac pe care îl folosesc e perfect adaptat gîndurilor, sentimentelor, reacţiilor pe care vor să şi le comunice. Vorbesc mult despre sport (care se reduce, vai!, la fotbal), despre muzică, despre ce au văzut la televizor, îşi bîrfesc colegii sau colegele de şcoală, povestesc. Previzibil, nu vorbesc niciodată despre cărţi.
Dincolo de omniprezenţa cuvintelor care denumesc organele şi activităţile sexuale (dar tare lipsit de fantezie, lipsă care se vede clar în dificultăţile traducătorilor, doamna Antoaneta Ralian are ce povesti), poate că trăsătura cea mai pregnantă a acestui tip de limbaj este plurivalenţa cîte unui cuvînt, capabil să exprime o gamă extrem de întinsă de semnificaţii. "Naşpa", de exemplu, cel care a înlocuit de mult vechiul şi dragul nostru "nasol", poate însemna orice este neplăcut, acoperă toată scara. Cu "naşpa" şi "marfă" (echivalentul modern al lui "mişto"), poţi deja trece de la agonie la extaz, poţi exprima orice: Andrei Cornea propusese traducerea cărţii lui Nietzsche ca "Dincolo de marfă şi de naşpa". Un alt cuvînt omnivalent este verbul "a face". Dacă mergi cu autobuzul într-o zi de luni, ai şanse mari să auzi că "Oli l-a făcut pe Răzvan" (sau invers), dar şi că, de exemplu, "pe aia a făcut-o toată clasa". Cred că asta deosebeşte fundamental limbajul curent de la noi de, să zicem, argoul francez. Noi nu avem un adevărat argou, nici de generaţie nici de grup, ci doar cîteva cuvinte şperaclu, repetate pînă la exces, şi doar două apelative: "frate" şi "fată". Cărora li se adaugă, în ultima vreme, elementul de compunere "super", bun la toate, ajungînd pînă şi la aproape oximoronicul "super-supărat" (adică e ceva super-naşpa, ca să fie mai clar).
Dacă observaţiile de pînă acum (n-am nici cea mai mică pretenţie de exhaustivitate) se aplică şi limbii vorbite şi celei scrise (cine intră pe forumuri ştie ce spun), oralitatea are încă o caracteristică ciudată, pe care nu ştiu s-o explic. Foarte mulţi tineri răspund la întrebări cu un fel de ton uşor interogativ, marcat abia în finalul frazei. Dar nu vor să întrebe nimic, îşi formulează doar astfel răspunsurile, nu ştiu de ce, poate e mai marfă, poate din pudoarea de a nu voi să fie peremptorii.
Pentru mine, a fost o surpriză să constat că studenţii mei adoptă stiluri diferite de limbaj cînd vorbesc cu profesorii şi între ei. Auzindu-i vorbind între ei, mi-a fost clar că se simt depeizaţi cînd vorbesc cu mine.
N-aş zice că e o limbă prea expresivă. Adică nu exprimă mult mai mult decît numeşte. Ceea ce mi se pare, însă, mai întristător este că limbajul acesta sărac traduce exact sărăcia gîndului. Şi el e preluat şi popularizat, la modul cel mai serios, nu comentat ironic, în media şi în opere literare. Mare parte din teatrul scris acum de tineri uzează şi abuzează de acest limbaj fără a-i da vreo valenţă artistică şi fără, mi se pare mie, altă justificare decît redarea cît mai exactă a atmosferei străzii. O fi fotografie, dar nu e artistică. E puţin.
Limbajul tînăr este fericit completat de cîteva automatisme care se pot găsi la toate vîrstele. "Deci", "practic", "dă", "pă" nu mai au nevoie de prezentare. Aproape că nu ne mai deranjează. Eliminarea drastică a lui "pe care", la fel. Anacolutul e atotputernic.
Poate că excesele acestea (întru sărăcire) au fost anunţate şi pregătite de dezinhibarea şi de stilul neglijent adoptat în mai toate manifestările sociale. Profesorii mei veneau la curs în costum, unul dintre ei ne obliga şi pe noi să venim astfel la examen; cînd eram adolescent, încă puneam cravată cînd mergeam la Ateneu sau la Operă; azi nu ies din blugi.
Nu ştiu dacă e cazul să fim oripilaţi sau să încercăm "să luăm măsuri". Nu cred că raportul dintre cei cu minte şi vorbire îngrijită şi ceilalţi s-a deteriorat foarte mult. Falia a devenit doar mai evidentă şi pitecantropii mai gălăgioşi. Mă îndoiesc că se mai poate face ceva. Eventual să ne baricadăm în case şi să închidem televizoarele şi radiourile. Să rezistăm, o spun cît se poate de serios, prin cultură. Vă sună cunoscut?
(Articol preluat din Viaţa Românească, iulie 2007)
2 comentarii
- Un gest civicClara [membru], 02.09.2007, 11:08
Manifestările pe care le semnalaţi nu-şi găsesc toate răspuns pe terenul culturii. Un om cu cultură poate avea o mentalitate de pitencantrop, poate fi un personaj grobian. Cultura însăşi nu-i o clinică unde se tratează faliile de comunicare. Si oricum nu înainte de-a vedea cine-i bolnav. Şi care sunt cauzele îmbolnăvirii. Spun aceasta deoarece nu cred că a te baricada în casă, a închide televizorul şi radioul e mai putin un simptom de boală decât a inunda strada cu repertoriul tău lingvistic. Şi apoi mulţi « oameni cu minte şi vorbire îngrijită » îşi poartă cultura ca pe un blazon, aşa cum mulţi tineri îsi poartă ca pe un blazon apartenenţa la clan. N-aş spune deci că asocierea vorbire îngrijită minte e obligatorie.
Aţi determinat fără greş categoria socială şi de vârstă cea mai » gălăgioasă », dar , după mine, acest lucru nu trebuie făcut pentru a ne demarca.
Aveţi infinită dreptate când spuneţi că limbajul incriminat îl regăsim în unele scrieri înainte de-a fi trecut prin filtrul artistic. Ceea ce-l valideaza, odată cu comportamentul adiacent, şi în ochii altor tineri decât cei « cu preocupări relativ limitate ».
Dacă profesorul cultivă la studenţi (sau elevi) discernământul, aceştia vor alege singuri între profesorul cu costum şi cel fără.
Profesorul, cu siguranţă, poate fi un factor civilizator. Pentru aceasta nu e nevoie însă ca el să decreteze de la înalţimea moralei proprii ce e bine şi ce e rău după cum nu e nevoie să facă la curs apologia culturii artistice sau ştiinţifice. E suficient să facă accesibile studenţilor (sau elevilor) fenomenele care relevă de domeniul său de competenţă, fiecare fenomen înţeles dezvoltând la student (sau elev) un sentiment de recunoştinţă faţă de tot ce înseamnă profesor, şi de dependenţă faţă de tot ce înseamnă cunoaştere. La capitolul decantare a cunoştinţelor, mod de abordare a lor pentru a le face accesibile, mai rămân însă destule de făcut.
Mai rămân actele de indisciplină pentru care, în familie, intră în funcţie legea nescrisă, iar în instituţii, regulamentul de ordine internă. Acest regulament, care mediază relaţia profesor elevi, în sensul că nu-i lasă pe unii la bunul plac al celorlalti, nu e însă aplicat. Si nu e aplicat din 2 motive conjugate: liberalizarea pieţei învăţământului şi liberalizarea în condiţiile în care piaţa neagră e la putere. Prins la mijloc, profesorul nu ia atitudine, ceea ce-l decredibilizează. Si dacă ia atitudine, e discreditat. Or de aici până la a rămâne fără loc de muncă distanţa nu e mare.
Credeţi că un costum l-ar putea scoate din impas pe acest profesor şi generaţiile de studenţi (sau elevi) cărora le transmite subliminal sau nu handicapul său moral ? Pe durata cursului , e adevărat, acest handicap mai poate fi contracarat de o competenţă profesională suficient de mare pentru ca profesorul să nu se lase agresat psihic . Sau fizic, după cum s-a văzut.
Si cu toate acestea, imaginea de profesor martir, chiar dacă are ceva real în ea , nu e reală. In fond, acest profesor alimentează piaţa neagră cu micile sale compromisuri, care sunt zilnice. Si incapabil să ia atitudine, o întreţine cu micile lui intrigi, care n-au nimic inocent. Si totul mulat într-un discurs înduioşător de uman şi detunător de moral. Nu e de mirare că marea piaţă neagră a puterii îl înghite cel mai adesea fără remuşcări.
Profesorul trebuie să înveţe şi el să ia atitudine, să inducă luarea de atitudine, să creeze premizele unui dialog cu studenţii săi (sau cu elevii), cu reprezentanţii puterii. Nu pentru a deveni martir, ci pentru a dobândi statut de cetăţean, singura postură din care poate pune în discuţie derivele tinerilor.
Articolul pe care l-ati scris e, după mine, mai puţin un act de cultură cât un gest civic.
- Adevărat şi tristMaitrey [membru], 30.08.2007, 14:10
Adevărat şi trist. Sărăcia de limbaj arată sărăcia de gândire. De unde această sărăcie în gândire? In principal din lipsa lecturilorartistice şi ştiinţifice. Timpul adolescenţilor este împărţit între jocuri electronice, telenovele şi emisuni de televiziune distractive (vine de la a distrage. Lectura nu mai există în planul de activităţi al adolescenţilor, dar eu nu aş găsi vina la cadrele didactice fară costum. Aici vreau să îl contrazic pe autor. Lipsa costumului poate exprima o libertate în gândire şi eu pot da un contraexemplu de profesor foarte bine pregătit, om de cultură, exigent cu studenţii şi care nu poartă cravată şi de cele mai multe ori nici costm! Sunt sigură că răul vine din copilărie, de acasă, unde nu prea mai sunt părinţi şi bunici care să adoarmă copiii cu câte o poveste citită seara şi unde nici părinţii înşişi nu mai citesc seara câte o carte ci privesc înainte de a adormi la un program tâmp de televiziune.
Mai cred că este nevoie de o agresiune a culturii şi a oamenilor de cultură, în sensul bun, o promovare insistentă a culturii sub toate formele ei şi nu o rezistenţă în carapace, în cetăţi inexpugnabile.
Literaţi, muzicieni, artişti plastici, oameni de ştiinţă veniţi prin şcoli, parcuri, discoteci, pe străzi şi arătaţi că existaţi!
ARHIVA RUBRICII
Cina romantică şi muzica de ferăstrău, Voicu Bojan Tăcere de aur, Dagmar Dusil, traducere de Ioana Ieronim (3.0/5 - 2 voturi) Incident pe Lipscani, Laurenţiu Olteanu (4.6/5 - 5 voturi) O ficţiune numită Guica, Marian Rădulescu (5.0/5 - 4 voturi) Goodbye, Claudia Tănăsescu (5.0/5 - 4 voturi) Toate articolele din această rubricăRUBRICILE CATEGORIEI
Respiraţie sub apă InCompletAbil fantastic Editorialul de luni dimineaţă Cafe del Sol Diversiuni şi aluviuni Micile istorii Scrisorile Getei Insolita de marţi Întîlniri - De dragoste Cuvinte pentru înecaţi România, draga de ea! Jobenul cu iepuraşi Şoseta cântăreţului de blues inter_zise Biciclete în Beijing Istorii inventate CompletAbil Cutia cu păpuşi Drumul spre Oz Un pic - alte întîmplări adevărate Poveştile fetei nesăbuite Cum să... Bungee JumpingPUBLICITATE
© 2001-2012 Asociaţia LiterNet®. Toate drepturile rezervate
Design: Bogdan Gheorghe
Publicitate: Web Hosting | Cazare