Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Se poate ucenici după Ucenicul?


Bogdan Ghiu

26.08.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lipsită, peste vacanţă, de principalele ei emisiuni de "early night" (Sinteza zilei şi În gura presei), Antena 3 programează, zilnic, cîte două episoade din Ucenicul, cu, de şi pentru Donald Trump. Aş fi curios să ştiu ce audienţă face acest program. Personal, am ajuns să-l consum cu sfinţenie: de mult nu m-am mai uitat la televizor atît de "legat". Măcar, îmi zic, iată un program "de la mama lui": televiziune egal America, America egal televiziune. Măcar îmi pierd timpul cu ceva "la vîrf" şi "de la sursă", nu cu jalnicele improvizaţii româneşti de duzină.


Simularea simulării: postul de televiziune

Căci, am tot spus-o şi nu voi înceta s-o repet - acesta şi fiind, de altfel, principalul motiv pentru care, practic, am încetat să mai scriu cronică de televiziune -, în România nu se face, de fapt, televiziune. În România se mimează, se simulează televiziunea: se simulează însuşi simulacrul. Se fac informaţii de televiziune, dar nu şi televiziune de informaţii. Pentru a te convinge, este de-ajuns ca, în pauzele publicitare de la Ucenicul, să comuţi pe cealaltă televiziune de ştiri, Realitatea, încercînd să rezişti măcar atît cît durează un calup publicitar la emisiunea lui Andrei Gheorghe, de exemplu, care a ajuns - şi îmi măsor bine cuvintele - o epavă: mîndrul haiduc media de acum un deceniu abia se mai tîrăşte, nu se mai aude ce spune, vorbeşte "în gură", cum zice poporul, îşi vorbeşte lui însuşi, tot mai ruşinat, parcă, el însuşi de ceea ce face, iar spaţiul emisiunii a ajuns să-i atîrne, penibil, pe umerii îngustaţi. După cîteva momente eroice, datînd şi ele tot de-acum un deceniu, realizate de Pro TV prin introducerea "eroică", cu aură "mitică", în România, în stil deopotrivă agresiv şi grandios, a televiziunii comerciale de tip american - altfel spus, a înseşi paradigmei televiziunii -, ambiţiile româneşti în materie de televiziune s-au diluat pe orizontală, se face televiziune din nimic şi cu nimic, chiar şi atunci cînd sînt bani, aceştia sînt prost investiţi (pe salarii nemeritate, de pildă). În România, televiziunea a devenit o afacere de doi bani. Marea şmecherie a falşilor moguli români de presă este că merge şi aşa. De ce-am băga bani în creaţie şi în creativitate de televiziune, cînd publicul şi-a "normalizat" consumul de televiziune, fie diminuîndu-l, fie hrănindu-se cu orice, la întîmplare, ţipător, eventual, numai să fie? La fel ca în multe alte domenii - la fel ca în toate domeniile -, românii au ajuns direct la post-televiziune economisind drumul prin televiziunea propriu-zisă (prin modernitatea acesteia). Fără istorie, în post-istorie. Fără televiziune, în post-televiziune. În România, posturile de televiziune ţin post de televiziune. Post de televiziune egal post de televiziune. Simularea românească se integrează perfect în virtualitatea post-post-hiper-modernă, globalizantă, a lumii contemporane. Dar are surse şi raţiuni diferite.


Afacerimaginea

În aceste condiţii, opţiunea pentru Ucenicul se impune de la sine. În America, măcar, adică la ea acasă, industria imaginii este consubstanţială comportamentelor şi normelor sociale, a crescut odată cu societatea. Gigantismul, fie el şi de prost-gust, dar absolut reprezentativ, al întreprinderilor lui Donald Trump comandă şi acest program.

Dincolo, însă, de a fi un enorm program de televiziune, ce se poate învăţa din acest program, ce ne "informează" el, care îi sînt mesajul şi lecţia, fie şi implicite, ce vedem şi ce aflăm urmărindu-l? Ce-şi propune el, de fapt?

Întrebarea aceasta poate părea deplasată, dar nu e. Mi s-ar putea obiecta că Ucenicul este un spectacol, un reality show din lumea de vîrf a afacerilor, a "joburilor" de top, nu un documentar. Dar nu este aşa: Ucenicul vrea să fie o lecţie, vrea să ne înveţe, prin spectacol, ceva. Spectacolul este finalizat ca lecţie, are chiar un rol moralizator. Cu atît mai mult cu cît, în sezoanele III şi IV, Donald Trump începe să intervină tot mai insistent, chiar dacă discret, la înghesuială şi "la montaj", cu sfaturi, un fel de aparté-uri sapienţiale.

Paranoia e clară: Trump se propune pe sine ca model unic, acesta e scopul principal al emisiunilor. În Ucenicul, Trump le face pe toate: e actorul principal, producător executiv, stăpînul absolut al afacerilor (măcar) new-yorkeze. Pentru Trump, Ucenicul este o masivă întreprindere de imagine: super-omul îşi face publicitate, impunîndu-se ca model, ca Americanul prin excelenţă. Închizînd cercul, închizîndu-se şi închizîndu-ne în cerc, Ucenicul este doar o afacere prin televiziune, o afacere de imagine, pe scurt, o imensă afacere pur şi simplu, lecţia lui principală fiind tocmai aceea că afacerile sînt imagini. Modelul american: nu se pot face adevărate afaceri fără imagine, esenţa afacerilor, esenţa banilor - ei înşine "imagine", reprezentare a unei substanţe lipsă, înlocuite, evacuate, ocultate, puse la păstrare, mobilizate - este imaginea. Prin însăşi esenţa sa "virtualizantă", capitalismul era sortit să devină, căci fusese de la bun început, imagine, televiziune. Or, tocmai această echivalenţă simplă şi enormă, dar "uitată" şi "invizibilă", este "divulgată", re-dezvăluită, aruncată spectacular, acum, în faţă prin Ucenicul.


Piaţă liberă într-un lagăr de concentrare: prizonierii spectacolului

Se tot vorbeşte, în filosofia analitică şi în "ştiinţa politică" (unică) mai ales anglosaxonă, despre raţionalitatea pieţei, a interacţiunilor dintre oameni. În Ucenicul, ceea ce se poate vedea este o "raţionalitate" a ocaziei, a momentului, a inspiraţiei controlate: stres continuu. Nimic, sau aproape nimic raţional în comportamentele şi deciziile din Ucenicul. Totul se bazează, cum e şi normal, pe inspiraţii şi impresii de moment, pe efectul imediat produs de oamenii-imagine, în funcţie de cît ştiu sau nu să funcţioneze ca imagine, ca emiţători spontani de imagini (de sine). Viaţă, prin urmare, normală, firească, adică iraţională, dar o iraţionalitate segmentată, mărunţită, fragmentată, ale cărei efecte sînt, astfel, conjurate, ţinute în frîu, neutralizate ca magnitudine, ba chiar funcţionalizate, făcute să fie "motor" al acţiunii colective. Iraţionalitatea împărţită individual face imposibilă, blochează iraţionalitatea mare, masificantă, uniformizatoare, cea care de atîtea ori a distrus societăţile, mai ales în secolul XX. "Modelul american" constă, din acest punct de vedere, într-un management al iraţionalităţii.

La montaj, însă, în Ucenicul este sacrificată, culmea, tocmai partea de "task", de creaţie, fiind privilegiată, în schimb, aşa cum spuneam, partea "senzaţională", "spectaculoasă" de interacţiune umană mărunt, inofensiv iraţională, "malignă". În acest caz, regulile spectacolului de televiziune - totul la vedere şi împreună, în colectiv - artificializează şi mai mult o viaţă socială (tipul "american") şi aşa viciată "consubstanţial" de imagine. Ceea ce ni se arată, ceea ce ni se propune, ceea ce ni se transmite este, aşadar, fals dat fiind că este împins la limită: în afaceri, pe piaţă, cu atît mai puţin aici, nu toate lucrurile se petrec la vedere şi în echipă. Deciziile finale, executorii, sînt discutate şi negociate colectiv, dar ele se "schiţează", măcar, apar în "noaptea" individuală, ca - să le spunem aşa - pre-decizii. Ceea ce lipseşte din Ucenicul este tocmai individul, meditaţia, inspiraţia, creaţia individuale, dialogul interior. Or, individualitatea apare la capetele, la extremităţile procesului decizional: în momentul pre-deciziei (inspiraţie, creaţie etc.) şi în momentul deciziei finale. În Ucenicul, pre-decizia e ocultată, iar decizia finală îi aparţine - iraţional, chiar dacă documentat, dar bazat numai pe inspiraţii de moment - doar lui Donald Trump. Indivizii-concurenţi (aspiranţi) sînt supuşi tot timpul presiunii colectivului şi a exprimării, a verbalizării, ei nu au, de fapt, viaţă privată, se află în cantonament, locuiesc împreună, ca la cazarmă sau ca într-un lagăr de concentrare aurit. Cînd şi unde să te inspiri, să meditezi, să produci idei pe care, apoi, să le expui confruntării cu ideile celorlalţi, cînd stai tot timpul la un loc, promiscuu, cu aceştia, cînd trebuie să stai tot timpul de vorbă cu ei, în imagine? Imaginea ucide imaginaţia. Creaţia nu se naşte în colectiv, nici măcar în afaceri, care şi ele tot creaţie sînt. Nu se poate face creaţie live, pentru creaţie este nevoie de intimitate, de "noapte", aşa cum se întîmplă, de fapt, în viaţa reală. În Ucenicul însă, viaţa privată, cu adevărat creativă, este clasificată ca un privilegiu monopolizat în exclusivitate de către "stăpînul deciziilor", Donald Trump.


O falsă imagine despre afaceri

Obligaţi să nu gîndească decît în colectiv şi să vorbească, să se "exprime" tot timpul, este normal ca presiunea aceasta nefirească, artificializantă, care se exercită "imanentizat", să genereze conflictualitate, intrigi, istericale, o falsă raţionalitate conversaţională, comunicaţională, concurenţială. Concurenţii sînt expropriaţi de ei înşişi, incitaţi să existe exclusiv relaţional, ca şi cum esenţa capitalismului n-ar constitui-o viaţa şi proprietatea privată. Din acest punct de vedere, lecţia Ucenicului e proastă, deficitară, încurajînd laturi joase, mărunte, o socialitate de subsol, imediată, care nu are ce căuta în afaceri. Iniţierea e iluzorie: nu ni se arată adevăratele resorturi ale marilor afaceri. Organizaţiile actuale sînt, de fapt, moduri de organizare a unei separaţii eficiente într-un interior restrîns şi un exterior care să aibă iluzia participării la "interioritate", deşi rămîne perfect pe dinafară. Un "afară", însă, inclus, funcţionalizat, controlat, neutralizat: societatea însăşi, ademenită de mirajul democratic al "autoreglementării", care scuteşte, panoptic, puterea de cheltuieli de control. Ne normăm singuri, ne auto-normăm. Social, puterea a devenit inutilă, căci e "a oamenilor", care nu fac, astfel, decît s-o divizeze, s-o segmentarizeze, s-o neutralizeze intestin.

Prin Ucenicul, asistăm, într-un mod cu totul paradoxal, la o "feminizare" a infra- sau micro-socialului, din care cîştigători, culmea, ies bărbaţii, cei care reuşesc să controleze, cît de cît, situaţia. Din "feminizarea" societăţii, cele care pierd, prin dezechilibrare, sînt tocmai femeile.

Într-o lume bazată pe imagine şi pe televiziune, excesul de imagine şi de televiziune, de vizibilitate şi de vizualizare, internalizarea acestora, devin contraproductive, "îmbolnăvind" însăşi rădăcina, sursa, norma. Incitarea "tabloidizantă" la intrigi care aduc culisele vieţii pe scenă, evacuînd adevăratele culise ale unei vieţi sociale creative, sînt un fals examen de viaţă.


Aporia imaginii

Nu întîmplător, apoi, toate "taskurile" din Ucenicul ţin de marketing, de imagine, nu creaţia propriu-zisă de bunuri sau servicii. Ucenicul trebuie să fie în primul rînd un vînzător, altfel spus un băiat de tarabă, un tejghetar la patru ace (după chipul şi asemănarea Patronului). Dar dacă imaginea este atît de importantă, primordială chiar, de ce, totuşi, ea vine doar să se adauge unor idei de afaceri care apar, de fapt, ca prime? Este sau nu imaginea primordială pentru capitalism? Ucenicul o spune într-un mod contradictoriu. Nu se poate fără imagine, dar ea vine abia după. Creaţia de noi produse şi nişe rămîne, conform Ucenicului, primă, primordială, ne-consubstanţială, imaginea fiind doar ulterioară, adăugată. Candidaţii la "Ucenicie" (cine cîştigă, prin urmare, marele concurs, nu devine cineva de sine stătător, ci va fi selectat în cercul exclusivist de iniţiaţi ai marelui guru Trump) trebuie să vîndă ceva decis, creat de altcineva. Rămîn, de fapt, pe dinafară. "Iniţierea" în arcanele afacerilor de top este falsă. Adevărata iniţiere ar urma, abia, să urmeze, nevăzută, rămînînd total ocultă. Dar va avea ea loc vreodată, sau misterul afacerilor este, la rîndul lui, mimat, un secret gol, pură executare a deciziilor Stăpînului? Hiper-individualitate monopolizantă, pe de o parte, separată strict de lumea-în-colectiv, exterioară, exoterică. Ne aflăm în plină organizare "onto-teo-politică". Democraţia e pentru căţei, pe partea exterioară a "inelului" de putere.


Socialitatea artificială: ieşiţi din imagine!

Şi ar mai fi ceva. Ucenicul se joacă cu diverse separaţii sensibile, de gen (nu sexuale: în Ucenicul, deşi băieţii şi fetele locuiesc la colectiv, într-un magnific apartament comun, nu se leagă nicio idilă: moralitatea şi ascetismul weberian al afacerilor!), religioase şi rasiale, încercîndu-le discret validitatea, ca într-un experiment: concurenţii sînt cobaii. Într-un recent episod din seria a patra, de exemplu, echipa femeilor îl aleg, din echipa bărbaţilor, pentru a-şi completa propria echipă, decimată de eşecuri şi rivalităţi intestine (mărunta "intestinalizare" a socialităţii despre care vorbeam), pe singurul negru!

Lăsaţi să se toace şi să se macine între ei, împinşi la bîrfă continuă şi împiedicaţi de la creaţie (care este apanajul exclusiv al "Stăpînului"), închişi într-un circ de televiziune, an-eroii din Ucenicul sînt obligaţi să fie nişte campioni ai auto-controlului în condiţii totalitare de piaţă. În Ucenicul, vedem cum poate fi făcută piaţa, concurenţa să devină, prin televiziune, o junglă. Totul este dezechilibrat şi exagerat, devenind hazard dictatorial. Maximalizare, aşadar, a măruntului şi a accesoriului. Singurul Om din Ucenicul este Donald Trump, care, însă, este deja Zeu, în vreme ce oamenii sînt ţinuţi prizonieri în condiţii false, artificiale, din punctul de vedere al vieţii reale. Se poate însă trăi, este, însă, imaginabilă o societate fără miez, fără interval, fără mediaţie, fără mijloc, compusă doar din Zei şi din candidaţi la umanitate? Plecarea înapoi în viaţa reală a unora dintre candidaţii "concediaţi" (înainte de a fi fost angajaţi, ei fiind angajaţi doar într-un concurs, nu într-un job propriu-zis) exprimă tocmai această "dezvrăjire", ieşirea din cercul îngust al hipercapitalismului mediatic, cu iluziile şi puterea lui, cu puterea iluziei ce-l caracterizează, care, însă, din fericire, deşi pare a o lăsa pe dinafară, în invizibilitate socială, nu poate înlocui lumea reală, normală, a micilor, dar multiplelor afaceri de succes. În Ucenicul, viaţa e înapoi, în afară.


Cazarma elitelor: automarginalizarea concentraţionară salutară

Nu se poate "ucenici", nu se poate învăţa după Ucenicul. Cu ce vedem acolo nu avem ce face în viaţa reală. E doar un spectacol de televiziune făcut de un mare Stăpîn pentru propria sa imagine, prin care oamenii normali, singurii care contează, oamenii-"micro", la scara 1/1, doar trec năuciţi, uimiţi ei înşişi de propria înscenare şi de propria capacitate, nebănuită uneori, dar resimţită ca periculoasă, de a înnebuni, de a o lua razna, incitaţi fiind în această direcţie. Nu aşa se fac, de fapt, afacerile. Viaţa reală se află strict în afara Ucenicului, şi ea rămîne, din fericire, ocrotitor, nevăzută. Ucenicul e spectacol pur, o simplă curiozitate care, însă - repet: din fericire -, nu are nicio legătură cu viaţa. Nu avem ce învăţa din Ucenicul, decît cel mult de ce anume trebuie să ne păzim, în noi înşine: dezbinarea, dezechilibrarea de sine, socialitatea redusă la "bîrfă".

Ne putem uita la Ucenicul liniştiţi: nu ne atinge şi nu ne priveşte. O lume exclusivistă şi, din fericire, auto-exclusă. Societatea nu poate să fie aşa, şi oricît ar dori unii, asemeni lui Trump, s-o totali(tari)zeze, mulţimea, multiplicitatea, pluralitatea sensibilă ţine, măcar, în şah tentaţia Unului.


Sarcina actuală a umanităţii (sau de ce este ea "grea"). Pentru un nou model al puterii şi al elitelor

Să privim invers, răsturnat: efectul benefic pentru societate al "elitelor" este că sînt restrînse, că nu toată lumea o poate lua, astfel, razna. Că întotdeauna oamenii vor fi mult prea mulţi pentru a se putea înregimenta în "elite". Efectul autoconstitutiv şi autodistructiv (autoneutralizant) al hiper-puterii este că se auto-izolează de societate şi nu poate să nu ne lase în pace. Cu o singură condiţie, desigur, care e de sperat că, după catastrofele secolului XX, va fi fost asimilată "genetic", ca supremă înţelepciune, de către corpul umanităţii: aceea ca oamenii să nu mai dorească in corpore puterea, să nu se mai lase incitaţi, amăgiţi că ar putea fi, toţi, "de elită". Auto-regruparea "elitelor" mondiale poate feri lumea de nebunie şi lăsa viaţa în pace. Avem treabă şi, mai ales, avem de trăit, avem de re-creat permanent condiţiile, tot mai ameninţate din toate părţile, ale vieţii. Adevărata sarcină actuală a umanităţii nu este "puterea", ci antica îngrijire de sine, în sfîrşit democratizată.

Iar modelul elitelor trebuie recreat (cel vechi, depăşit, trebuie trimis în recreaţie istorică, iar în locul lui, nu creat, voluntar, din nimic, unul nou, ci acceptate forme incipiente deja existente, ocultate însă). În momentul de faţă, elitele reprezintă, ca formă de organizare şi acţiune, un vestigiu periculos, un anacronism metafizic-concentraţionar. Pretenţie lor de "iniţiere" e goală, dar încă mai produce iluzii, singurele din care vechiul model al elitelor continuă să trăiască. Elitele trebuie reformate ca mod de a fi. Nici nu se mai află, de fapt, acolo unde pretind. Adevăratele elite ale lumii actuale sînt altfel, iar America, din acest punct de vedere, reprezintă un imens magazin de antichităţi. Un hipermarket de antichităţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer