Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhipelagul neatins de Ulise (II)


Radu-Ilarion Munteanu

16.10.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Principiul statistic face ca în fiecare an să întâlnesc cel puţin un partener de conversaţie pe măsură. Acum pare a fi un cetăţean rubicond, cu alură şi mustaţă de fost pilier, care se dovedeşte a fi fost... baschetbalist. Şi pentru a alimenta mereu zicala că lumea e mică, omul, aproximativ de vârsta mea, e din orăşelul care era, în anii când terminam liceul, reşedinţa raionului respectiv. Aşa că, pentru că tot porneam la cucerirea vârfului local, ne amintim de celebrul răspuns al nu mai puţin celebrului sir Edmund Percival Hillary, la întrebarea, fie ea banală sau / şi existenţială, ce-l determinase să urce pe Everest: "Pentru că există". Plusez cu ideea unui articol pe care-l scrisesem cu câţiva ani în urmă, plecând de la ştirea isprăvii fiului alpinistului, care refăcuse traseul căpitanului Scott, depăşind locul tragicului sfârşit al acestuia şi atingând Polul Sud. Deci şi ăla era plecat cu sorcova, replică vecinul meu de hotel şi de autocar. Ce naşte din pisică... returnez eu, cu ascunsă autoironie... e, uneori, şoarece, agaţă neaşteptat voleul meu, cu un rever cross imparabil, interlocutorul, inconştient de acuitatea intuiţiei. Sau, poate... de ce oare credităm mereu la minim pe, în fond, egalii noştri?



Vârful Teide (3.817 m)
De ce gândurile la Everest? Să fi fost sublimarea inerentei emoţii, inhibată explicit, a ocaziei de a atinge un astfel de munte tutelar? Sigur că asta mă întreb acum, doar acum, când rememorez, la câteva ore bune după ce coborâsem, mai scurtă părându-mi calea. Oricum sesizasem amândoi o anume similitudine strategică, păstrând, desigur, toate proporţiile. Ascensiunea, pornită practic de la nivelul mării, presupune o tabără intermediară, la baza telefericului, pe la 2.300 metri, pentru ca acesta să ne aducă la 3.555. Ultimii mai puţin de 200 sunt, însă, inaccesibili. Nu fizic, de la ultimul punct permis, pe poteca din nu foarte stabile pietre de lavă neagră, smulse de mâna omului din grohotişul ce aminteşte de textura grunjoasă a galeriilor cavernoase ale lui Gaudi, din parcul Güell, se vede clar serpentina săpată în stâncă ce îmbrăţişează vârful conului, spre crater. Ci legal. "Numai cu aprobare specială", sună textul oficial. Un fel neofensator pentru turistul generic de a spune quod licet Jovi... probabil aprobarea specială se dă unei palete inerente de profesionişti, colegi, în cele mai largi linii, ai lui Haroun Tazieff, sau... Marcian Bleahu al nostru. Efortul acestui ultim kilometru, cucerit cu pasul, e, totuşi, o vagă recompensă a frustrării ineluctabile. Mă dau de trei ori peste cap şi mă prefac în turistul generic, pentru a-mi satisface umana vanitate: dacă nu pot fi Haroun Tazieff, sunt, într-un fel, căpitanul Scott...

Un ultim detaliu care semnifică esenţa psihologică a industriei turistice: între casa de bilete şi platforma cabinei telefericului ţi se înmânează un ecuson cu sigla instalaţiei, ţi se face o poză, profesionistă altfel, pe care o poţi recupera după coborâre, contra unei sume cu un euro mai mică decât cea corespunzând momentului omolog de la Loro Parque. Pe cartonul care ambalează poza scrie Certificat. Că ai fost acolo. Te poţi lăuda. Atâta doar, vremea proiecţiilor de diapozitive din vacanţe, pentru un grup de prieteni, a trecut. Acum fie le dai o copie a CD-ului cu toate pozele, fie le încarci pe un album public şi transmiţi prietenilor doar adresa de internet a albumului. E mai bine, e mai rău? Oricum e încă un pas către deja clasica (şi înspăimântătoarea) nuvelă a lui Lino Aldani, scrisă cu aproximativ jumătate de veac în urmă. Un pas şi un paradox: explozia comunicării are, ca efect colateral, o anume înstrăinare.

Dar umorile pe care le las să se distileze mă fac întrucâtva nedrept: Norii au ascuns soarele abia după ce am ajuns la hoteluri. Dar atunci, de ce oare am uitat să-mi fredonez în minte, sau chiar cu voce tare, Funiculi-funicula? Canzoneta lansată la inaugurarea primului funicular pe insula Capri. Doar pe Aiguille du Midi, cu un an în urmă, fusese mult mai frig...



Santa Cruz de Tenerife - Plaza Weyler
După două zile rezervate celor două atracţii principale, în următoarea am vizitat capitala arhipelagului, cu recomandarea expresă a ghidei de a valorifica presupusele avantaje comerciale. Iluzorii, în realitate. Până la urmă peste 80% din cumpărăturile colegilor de sejur şi 100% ale noastre s-au dovedit a proveni de pe o singură stradă pietonală gen Lipscani, plecând din Piaţa Spaniei, punct de reper dincolo de port. Indiferent de suprafaţa de oraş cutreierată de fiecare. Strada, plină cu magazine de firmă, a satisfăcut în general cererea, dar la preţuri în medie mai mari decât acasă. Ne mai fusese indicată o biserică veche, chiar aproape de port. Bănui că aş putea fi singurul care poate produce dovada fotografică de a o fi văzut de aproape. Afară de care rutiniere isprăvi, practic de interes narativ neglijabil, am experimentat cu previzibil succes navigarea cu harta într-un oraş necunoscut, dar curăţel. Într-atât încât sa merite pieptănat.

La întoarcere, un popas în orăşelul vecin Candelaria, unde am reuşit să nu vedem statuia unei fecioare negre de vreo juma' de mileniu şi câteva statui ale primilor locuitori ai insulei, numiţi goanches, presupuşi berberi, sigur africani albi, blonzi cu ochi albaştri. Statuile, conştiincios coclite de bătrânul Timp, au însă figuri mai degrabă vikinge. Abia în avionul companiei spaniole low cost, la întoarcere, când am timp să termin de citit revista din buzunarele scaunului din faţă, aflu că impresia mea îşi găsea acoperire într-una din nenumăratele teorii asupra originii acestor albi roşcaţi sau blonzi, cu ochi albaştri. Alta, inevitabilă, i-ar face urmaşii legendarilor atlanţi. Oricum aflu că au lăsat urme în toponimie, Adeje, localitatea în jurul căreia e dezvoltată staţiunea unde şedem fiind unul dintre exemple. Chiar Tenerife ar (pro)veni de la numele unuia din cei mai viteji regi ai goanches.



Candelaria - Statuile Guanches
Ziua "liberă" de excursii s-a nimerit să fie duminică. Poate că o deprindere "atavică", de a "combate misticismul" să-mi fi dus mâna la pliantele obişnuite la recepţie, poate o semiconştientă reticenţă pentru o zi de plajă, fapt e că am sfârşit prin a valorifica aparenta gratuitate a autobuzelor către Jungle Park, un pandant al Loro Parque, situat mult mai aproape, pe contrafortul sud-vestic al conului central, mult în afara parcului naţional. Cum ziua a fost majoritar înnorată, alternativa scoasă din mânecă a funcţionat. Întreprinderea se aseamănă cel mai mult din toate reperele întâlnite până acum cu parcul zoologic din filmul Bird On a Wire, cu Mel Gibson şi Goldie Hawn, deosebirea fiind perfectul echilibru între zoologic şi botanic: un artefact inteligent de habitat natural. Străbătut de poteci pline de pitoresc şi confort senzorial. Desigur, nici aici nu lipsesc amfiteatrele de show, doar două însă, unul cu papagali, doar ne aflăm cumva în capitala lor mondială şi unul cu păsări de pradă. Dacă lipseşte anvergura globalizantă şi dimensiunea environmentalistă a parcului din nord, spaţiul e aici structurat mai intim. Dacă Loro Parque e o interfaţă spectaculară, elocventă şi discret, dar oportun tezistă, aici ţi se rezervă, subtil, rolul de Mowgli integrat, temporar dar mai intim, în mediul rezumatului viu (sic) de biosferă.



Curiozitate
Echilibrul intrinsec vizibil al acestui parc secund cere o descriere pe măsură. Aşadar, după ce am sugerat elementele complementare, e cazul să încercăm a identifica pe cele comune, dincolo de subiect. Aş zice că la ambele dimensiunea ludică e conjugată cu ceea ce experienţa contactului investigativ cu Muzeul Ţăranului Român pot numi fără jenă discurs muzeal. Coerent şi sesizabil, la ambele parcuri, acest discurs e ceea ce dă impresia de complementar, de pandant mutual. N-am săpat, în timp real, după istoriile celor două expuneri, dar însăşi prezenţa simultană a ambelor pe aceeaşi insulă aproximativ cât judeţul Ilfov pune întrebarea firească a quoi ça sert. O să mă opresc înainte de a specula, căci riscul de a-mi fi anulate eventualele speculaţii de către concreteţea istorică mi-ar dinamita întreg eşafodajul consideraţiilor de până acum şi n-are sens să mă autosabotez. Această reţinere mă eliberează a conchide că e bine aşa cum e. Complementar. Din mai multe motive şi pe mai multe planuri, dintre care esenţial e că cele două complemente expoziţionale se pun reciproc în valoare pentru cine le-a văzut pe ambele. Aici ar mai putea urma o ultimă speculaţie, care însă bănui că şi-ar avea un loc mai potrivit la finalul capitolului.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer