Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhipelagul neatins de Ulise (III)


Radu-Ilarion Munteanu

23.10.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Şi totuşi, fără a colora relatarea cu enumerarea, fie şi tangenţială, a punctelor care m-au impresionat, analiza mea ar rămâne seacă şi aş pierde cititorul. Ei, bine, am spus-o deja, m-a impresionat întâi de toate montajul, asamblarea, articularea habitatului sintetic, m-au impresionat în egală măsură exploziile floricole multicolore şi paleta de grosimi ale trunchiurilor de bambus, făcându-mă să mă simt batăr o clipită urs panda uriaş şi să salivez la vederea mlădiţelor fragede, asta aşa, la modul general. Punctual m-a impresionat privirea de copil curios a unui pui mai mic decât un şobolan, al unei specii de maimuţe pe care nici acum n-o pot identifica în pliantul parcului, cu coada în dungi feliate, ca ratonii. Abandonat, sau lăsat liber, pe pervazul de 4-5 cm al geamului care le separa habitatul de poteca vizitatorilor, micuţul cerceta avid o lume exterioară care, lui, naivului, i-o fi părut minunată. În timp ce părinţii lui, deja blazaţi, de dimensiunea unei pisici mai solide, se dădeau indiferenţi huţa în hamacele lor. M-a impresionat fervoarea curajoasă a altui pui, al unui cuplu afro-hispanic, de 5-6 ani, căţărându-se vioi pe plasa de funie împletită a unor tunele suspendate, urmat însă imediat de un tată cuplat la jocul pruncului, sub privirile mândre ale mamei / soţiei, într-o revanşă sui generis a rasei umane. Dar cel mai mult m-a impresionat, şi asta nu numai pe mine, înrăit în a observa fineţuri, ci pe întreaga mea echipă, atitudinea unei alte maimuţe, pe care iarăşi nu reuşesc s-o identific, complet neagră, de forma unui cimpanzeu mai mic, o vedetă înnăscută, care poza efectiv, în toate posturile tipice genului, chiar ale familiei, având grijă să rămână într-un stop cadru până la vederea blitzului. Exalând o bucurie de neconfundat, până la ipostaza următoare. Pesemne era un purtător de cuvânt al gazdelor zoologice.



Revărsarea ceţii la Gomera
Ultima excursie, în penultima zi: Gomera, insula imediat apropiată la vest, tot vulcanică, mai mică, un disc incomplet, cu diametrul de mai puţin de 30 km. Structură similară, în mic. Vârful, excentric totuşi, de aproximativ 1.400 m, acelaşi parc naţional în jurul lui, aceeaşi vegetaţie pitică jos, păduri mai bogate decât cele din Tenerife (efect mai redus de blocare a curentului umed din nord, de către munţi mai modeşti), mai puţini pini, cea mai mare pădure de dafini din lume. Agricultură cu ceva mai bogată decât cea aproape inexistentă din Tenerife. În afară de bananierul pitic, care aduce cu o tufă de brusture hipertrofiată, de cartoful pitic şi de puţină viţă de vie, se văd petece de porumb. Bază hotelieră practic inexistentă, dominanţă rurală, accente folclorice. Aici am auzit, la prânzul luat într-un sat din nord, mostre din limbajul nearticulat, şuierat, numit silbo gomero, demonstrate de un chelner talentat, aici am auzit poveşti cu vrăjitoare, aici am găsit în portul San Sebastian de Gomera o broşură despre vrăjitoria locală, amintindu-mi cuvântul spaniol de la El Amor Brujo, a lui De Falla, aici am gustat almogrote, o pastă din brânză de capră, usturoi şi boia de ardei, asezonată cu un vin băştinaş alb, surprinzător de echilibrat, amintind de Feteasca de Târnave. Aici am cumpărat mierea locală de palmier. De aici, am întrezărit, peste strâmtoarea de 20 de mile marine, vârful Teide, din Tenerife, când unghiul perspectivei o permitea. Limba şuierată se zice că o practicau acei guanches, primii locuitori, pentru a fi auziţi peste o vale adâncă, seacă, tipic vulcanică. Precum odinioară, la noi, hăulitul, peste văi chiar nevulcanice. Folclorul local bate monedă pe escalele lui Columb, în drumul spre presupusele Indii. Ni se arată şi o casă unde ar fi locuit, ni se şopteşte de o poveste de dragoste, nimic din ce să fi citit până acum în alte surse cât de cât serioase. Luăm lucrurile ca atare. Sugerez ghidei, altfel documentată conştiincios, comparaţia cu o casă din Sighişoara, unde s-ar fi născut principele Vlad Dracul, zis Ţepeş, sau ar fi locuit cândva.



Presupusa casă a lui Columb, la Gomera
Voi rezista tentaţiei fireşti de a descrie aspectele concrete ale locurilor, bucătăria mai degrabă heteroclită decât cosmopolită y compris. Oricum locantele chinezeşti si cele italiene au pătruns peste tot în lume. Lipsesc aici cele greceşti, dar abundă puburile irlandeze. Altul e firul Ariadnei mele prin labirintul trăirilor subiective, pe aleile mele de chiparoşi simbolici. În locul unor pitoreşti şi suculente descrieri culinare, voi cita imaginea trăznitoare a unei firme "multiculturale" de un humor irezistibil: Pizza Kiev, Aberdeen pub. Ei, na, belea.

Ultima zi n-ar mai fi, în principiu, de povestit. Zi de tranzit, zi de tranziţie, aşteptare, grijă, stres. Oboseală în stare pură. Subiecte lipsite de interes pentru public. Dar nu văd nici un motiv să nu notez că aceste ultime rânduri se agregă în holul hotelului, între 12, când am predat camera şi 15:50, ora la care ultimul autocar angajat de agenţie ne va culege de aici pentru a ne descărca la aeroport. Aş fi scris afară, pe una din bănci, străjuit de fantoma unei Laure imaginare, materializată într-un pui de dafin, ca-n basmele lui Ispirescu, dar băncile dau tribut soarelui de amiază şi nici nu sunt prea sigur pe bateria laptopului. Aici, baremi, e răcoare. Un singur bebeluş din totalul de doi emite mai multă gălăgie decât pot absorbi cei 4-5 adulţi din subordinea lui. Mai lipseşte o pisică. Dar pisica pe domeniul căreia se înalţă hotelul, neagră ca mura coaptă, doarme la ora asta într-un tufiş de tuie. Visându-se, poate, tigrul alb din insula omonimă, la Loro Parque.



Caravelele lui Columb în frescă
Înainte de a încheia capitolul Tenerife, sunt dator, în egală măsură celor care vor fi citit capitolele precedente, adunate într-un prim volum şi mie însumi, să încerc a explica absenţa aparentă a însoţitorilor mei ubicui şi permanenţi, duhurile mele străvezii. E mai greu decât pare. Căci ştim deja, unii şi ceilalţi, că plăsmuirile n-au fost ale mele şi nu sunt ale voastre, domnilor preşedinţi, ci îşi aparţin lor înşile, în vecii vecilor. Nu i-am inventat, nu-s deci artefact narativ, nu-s ficţiune literară (deşi bănui că am reuşit întrucâtva să le dau aerul ăsta), căci mi s-au impus, cu forţa realităţii interioare şi din parcul Güell până aproape de parcul Loro n-am putut face un pas fără ei.

Ariel m-a părăsit pe neaşteptate, fără să spună nici definitivul românesc adio, nici efemerul spaniol adios, pretinzând că aş fi dispărut printre bordelurile unui port virtual, inundat de mâl. Cu celălalt duh, negru, purtând o frunză de arţar în locul celei de viţă şi a cărui voce cântată îmi parvine prin pliscul lui gimminy, ascuns în urechea dreaptă, aia cu care aude Pollux, e încă mai rău. Căci eu, conte de septembrie, sunt optimist incurabil: ştiu şi cred că întotdeauna se poate mai rău. Duhul arţarului dansează un graţios passo doble, între a-i scrie colonelului şi a încremeni în statuia sfârşitului jocului. Nu ştie, duhul meu negru, că Jocul n-are sfârşit. Sau se preface a nu şti.

Numai Amaryllis, deghizată într-o plantă cu frunzele de forma petalelor ei şi cu petalele la fel de ascuţite ca frunzele ei, de acelaşi coraille, mă străjuiesc, blând, din vaza tronconică, cu nouă etaje, ca biblioteca iad a lui Frabetti. Parfumul plantei îmi tace la urechea stângă, cea cu care aude Castor, că pisicilor de acasă le e dor de mine, le e dor de noi. Şi îmi mai tace, traducând tăcerea lui neghiniţă, că Ariel e bine, oriunde s-ar afla. Şi că duhul negru al arţarului va încerca mereu să mă pună pe contre pied. E planta tutelară a insulei Tenerife, dacă nu cumva a întregului arhipelag al Canarelor şi o soră a ei tronează undeva pe biroul fostului meu ultim manager general. Aşa că, de mâine încolo, voi avea un nou însoţitor în viitoarele călătorii. O soră a lui Amaryllis, pe nume Strelitia. Care nu-i va înlocui pe Ariel şi pe statuia neagră a dorului. Căci sunt, fie şi absenţi, de neînlocuit.



Strelitia
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (III), Radu-Ilarion Munteanu (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (II), Radu-Ilarion Munteanu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (I), Radu-Ilarion Munteanu (1.0/5 - 1 vot)
Sageata Oraşul care miroase a balsam de rufe, Anca Mureşan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (4.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer