Arhipelagul neatins de Ulise (I)

Charterul de Tenerife pleacă la o oră imposibilă, 3:40. Incomodă acum, perfect adaptată local, unde aterizarea e la 7:40, adică 9:40 ora României. Aşadar, check-in cu două ore mai devreme, deci am putea pleca de acasă pe la 1. Pe cine să deranjezi la ora aia? Plecăm la 12, aşteptăm o oră în plus, ceea ce vom uita. Ce vom ţine minte va fi doar că decolarea de pe Henri Coandă şi aterizarea pe Reina Sofia (superb nume de aeroport, în extremitatea sudică a insulei) se derulează la minut. Nu e singura bilă albă pe partea tehnică a zborului, comandantul purtând numele Ana... şi un nume spaniol de nereţinut. Ana e şi funcţionara agenţiei, care ne va fi ghid. Faptul că va călca prima oară pământul Tenerifei, la fel ca noi, n-o va împiedica să ofere, cu o voce oarecum răsfăţată, informaţii acceptabile, reuşindu-i câteva conexiuni geologice care trădează un background serios. Aflăm că a absolvit vara asta geografia turismului şi e primul ei tur. Conversaţii ulterioare ne descoperă inerente cunoştinţe comune, colegi de agenţie - cu care nu colaborăm în premieră -, dar şi un om pozitiv. Iar dacă ne aducem aminte de Ana Leva, ghida aborigenă din Capri, ajungem la un total interesant pe linie onomastică, ţinând seama şi de programarea celor mai multe călătorii în septembrie. Un soi de binecuvântare imanentă a paşilor noştri.

Din zborul de noapte reţin traversarea spaţiului aerian al celor 3 insule răsăritene, luminile cărora le-am întrevăzut printre nori, exact pe crepusculul răsăritului. Imagini de efect, care anulează dintr-un condei o halcă din oboseala drumului. După rutina cazării, urmează o luare de contact fără program, cu mediul local, cosmopolit, decent, ieftin şi pitoresc. Sărac în comparaţie cu Spania continentală, lipsit de zecile de kilometri de trotuare din marmură, dar curăţel. Abia esplanada plajei, întinsă pe kilometri, de-a lungul tripticului Los Cristianos / Los Americanos / Costa Adeje, dintr-o piatră lustruită de nenumăraţii paşi ai turiştilor, unde facem o plimbare după cină şi unde proprietarii multietnici ai teraselor te invită insistent, dar cu o pudoare defel agresivă, iese din standardul cu care ne obişnuisem pe la noi. Tablou similar ţărmurilor cretane, unde însă proprietarii erau exclusiv băştinaşi şi unde terasele se numeau taverne. Despre staţiune o vorbă mai merită spusă acum: când stabilisem, de acasă, pe baza revistei agenţiei, ordinea de priorităţi a hotelurilor, punând pe primul loc Santa Maria, unde chiar locuim, ne bazasem pe criterii exclusiv economice: raport cât mai avantajos facilităţi / preţ. Abia la prima promenadă, imediat după cazare, ochii mi-au căutat instinctiv hotelurile Pinta şi Niña, care abia acum îmi deveni clar, trebuiau să se afle în proximitate. Unde le-am şi găsit, cu aceeaşi arhitectură, cu aceleaşi firme verzi, luminiscente pe acoperişuri, graţie cultului pentru tradiţie. În fine, seara nu am pe ce canal vedea meciul Stelei de la Praga, dar nu le poţi avea pe toate. Mai bine, o veste rea ai tot timpul s-o primeşti. Eu o primesc a doua zi, pe drumul către Loro Parque, una din cele două atracţii ale Tenerifei, chiar ale Canarelor şi anume cea artefactică. Cea naturală fiind conul vulcanic Teides, în jurul căruia s-a instituit un parc naţional, cel mai înalt vârf al Spaniei şi al treilea vulcan din lume, ca altitudine. Ceva mai jos decât l'Aiguille du Midi, urcat anul trecut.

Loro parque e un hibrid rentabil între o grădină zoologică uzuală, să zicem cea din Tokyo, pentru a păstra legătura temporală şi un parc de distracţii, să zicem Disneyland, din acelaşi motiv de sincronicitate. Dar, aş zice, un hibrid sinergic, mai reuşit, mai atrăgător, mai antrenant, mai spectacular, mai viu, şi chiar mai folositor turistului. Şi asta la o margine de Europă, în ape africane, unde apa se scoate literalmente din piatră seacă şi unde localităţile căţărate pe contraforturile vulcanului tutelar au ce n-am mai văzut până acum niciunde, rezervoare cilindrice de apă, mai mari decât casele. Unde, îndată ce părăseşti litoralul, saturat, din raţiuni turistice, cu vegetaţie specifică, mai mult subtropicală decât mediteraneană, cu excepţia pădurilor de pini, decimate de un incendiu urmărit cu oarece teamă, la televiziune, cu mai puţin de două luni înainte de călătorie şi care oricum nu-şi depăşesc zona de altitudine, nu vezi decât vegetaţie pitică, agăţată cu încăpăţânarea vieţii de coastele prăfoase şi pietroase. Unde, cu excepţia unui soi de bananier pitic, ale cărui fructe mai rafinate decât cele cu care ne-am obişnuit le regăsim la bufetul suedez al demipensiunii hoteliere şi a unor mai rare plantaţii cu vie tot pitică, n-am mai întâlnit până acum, după primele două excursii, decât puţine grădini cu cartofi. Tot pitici. Tuberculii cărora, cam cât o minge de ping-pong, îi savurăm la acelaşi bufet suedez.

Trebuie să mărturisesc că papagalii, baza parcului, m-au impresionat mai puţin decât fantomaticul tigru alb, mai puţin decât leopardul încercând în van să se împerecheze cu o panteră adormită, dar strălucitoare, mai puţin decât acvariul cilindric înconjurat de o rampă elicoidală, unde puteai vedea scăderea desimii peştilor cu adâncimea, deşi lumina era aceeaşi şi deşi e de presupus că oxigenarea ar fi uniformă. De fapt cel mai puţin m-au impresionat tocmai animalele la care mă aşteptam cel mai mult să-mi spună ceva: gorilele arătau plictisite, cimpanzeii i-am prins la ora de somn, şi, doamne!, dorm la fel de nonşalant şi relaxat ca motanul meu. Rechinii nu speriau pe nimeni, e drept că nu ţin decât specii pitice.

Am reuşit să prindem, graţie unui pliant ingenios, toate spectacolele de dresură acvatică, plus cel de papagali, presupus centru al atenţiei. Lei de mare, orci şi delfini. În bazine centrate sub tribune semicirculare, cam cât teatrul de vară de la Costineşti. Consecvent permanentei mele nevoi de a descifra mecanismul spectacolelor la care asist, până la jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, până la jocul dragostei şi al întâmplării, am încercat, auzindu-mi ţăcănitul rotiţelor creierului, să decantez procentul de reflex condiţionat, oricum inerent dresurii, de procentul, probabil diferenţiat pe cele 3 specii de mamifere marine, de participare emoţională. De ce? Ce anume mă determina să încerc analiza asta, oarecum elaborată, în timp real, simultan cu trăirea frustă şi satisfăcută a spectacolelor? Dincolo de natura mea dublă... Nimic mai simplu: despre delfini ştim că sunt cea mai inteligentă specie, afară de om şi mult mai puţin capabilă de rău ca acesta. Voiam, aşadar, să văd dacă eventualele deosebiri de reacţie între ei şi celelalte două specii sunt accesibile discernământului meu. Obiectul testului am fost, prin urmare, mai degrabă eu însumi. Dar... nu exclusiv.

Ei, bine, dacă faza frustă a consumării spectacolelor a fost pozitivă, dincolo de orice îndoială, "proiectul spontan de cercetare" a fost un eşec lipsit de echivoc. Dacă cumva există o participare emoţională decelabilă a superbelor maşini biologice de navigat submarin, mai precis una cât de cât complexă, eu n-am fost în stare s-o identific. În schimb socot că erau vizibile deosebirile temperamentale între indivizi, în cadrul aceleiaşi specii, vedetele ieşind lesne în evidenţă. Că toate exemplarele sunt condiţionate, în cadrul dresajului, să aprecieze aplauzele publicului ca un spor de recompensă, asta e vizibil. Că, dincolo de încă un reflex condiţionat imprimat, sincronizarea între "aplauzele" din aripioare şi cele ale publicului induc un climax comunicaţional interspecii, asta e, bănui, singurul efect emoţional decelat la "artiştii" acvatici.

O scurtă plimbare cu "trenuleţul galben, fără cai", cu sigla Loro Parque, care face legătura cu Puerto Santa Cruz, poartă navală nordică a Tenerifei, spre locul de reîntâlnire cu autocarul, urmată de una cervesa, servită de barmani beţi de... vin, pe o terasă la malul oceanului, ne-au reintrodus, plăcut, în cotidianul restului zilei. Iar jardinierele cu azalee, de pe gardul terasei, bordând armonic fondul deja siniliu al oceanului, a jucat, discret, blând, rolul vişinei din glazură. Punctul terminus al liniei trenuleţului, de format mini-car, se cheamă Plaza Reyes Católicos, poate ca să nu uităm apartenenţa la madre España.

Da, blând. Am dat din întâmplare peste primul cuvânt care ar sugera inefabilul, de neconfundat, dar aproape de neexprimat, al locurilor. Poate mâine, în demicapitala arhipelagului, cu statut de comunitate autonomă spaniolă, voi găsi altul. Poate voi găsi câte unul în fiecare zi care a mai rămas. Poate şirul cuvintelor potrivite o fi convergent. Poate nu... Sigur e însă că eventualul (încă un) eşec de exprimare n-ar diminua cu nimic farmecul nenumit resimţit.