Mai departe, în mahalaua Karadjozbegova, pe malul Neretvei, râul ăsta nărăvaș, rapid și limpede ce străbate orașul, impunătoare, cu vreo 20 de ani mai tânără decât cealaltă, o altă locuință în același stil - azi denumită Biscevic - Lakisic, după familiile care au locuit-o sau încă o mai au în proprietate, este separată de un zid (inestetic, precum orice zid, iar orașul ăsta este plin de ziduri), pe fațada principală, pentru a delimita spațiile ce aparțin descendenților celor două familii, probabil neamuri la origine. Pentru că nu aveau copii, pentru că o singură generație le locuia, delimitarea tradițională a spațiului nu mai era necesară. O parte, Biscevic, este muzeu și se vizitează, iar cealaltă, Lakisic, este locuită, așa cum a fost mereu, în ultimii trei sute de ani. Lângă intrare, baia turcească, iar pe partea cealaltă a curții, departe de casa însăși, este bucătăria. Otomanii își protejau astfel casa de incendii, iar nasul de mirosuri nedorite.
Peste stradă - evident, Marsala Tito, o altă locuință fabuloasă, mai recentă decât precedentele, monument național, de asemenea, este azi muzeu și hotel. Casa Muslibegovici a aparținut aristocrației locale din secolele 18, 19 și 20. Înconjurată, firesc, de firescul zid, este compusă din două incinte - una a servitorilor, a grajdurilor, respectiv una, impunătoare, pe măsura importanței familiei în comunitate, în oraș. Fiecare incintă are o curte, o poartă de acces și funcțiuni precise.
Atât a rămas din tipul ăsta de locuință privată care, în mod cert, pentru sute de ani, a dominat orașul. Timpul, timpurile și, mai ales, războiul din 1992 - 1995 (mai ales nenorocitul an 1993, cu distrugerea planificată, deopotrivă de sârbi și de croați a nucleului istoric) au redus totul la aceste trei case otomane. Zona istorică a orașului, adică malurile Neretvei în zona celebrului pod a fost desfigurată, iar acesta, podul, Stari Most, un exemplu de arhitectură islamică balcanică construit din dorința și cu banii lui Suleiman Magnificul de către Mimar Hayruddin, în stilul caracteristic al epocii, adică de cur de măgar. Nu este singurul, a fost precedat de unul de dimensiuni mult mai mici, pentru a se verifica teorii, materiale, idei și ipoteze. De altfel în regiunea Mostar sunt, cu totul, douăsprezece astfel de poduri din piatră ce nu au moarte. Cu excepția celui mai mare, frumos, impunător și util, distrus de armata croată în noiembrie 1993. Reconstruit după o planificare serioasă, cu finanțare internațională și redeschis în 23 iulie 2004. Pentru ca în anul 2006, UNESCO să accepte, pe lista patrimoniului cultural mondial, sub denumirea Zona podului vechi din orașul vechi Mostar, această mărturie a istoriei medievale și recente.
Muzeul războiului și genocidului din oraș, la fel ca Muzeul crimelor împotriva umanității și genocidului din Sarajevo, la fel ca Memorialul și cimitirul victimelor genocidului din iulie1995 din Srebrenica (pe care le cunosc), la fel ca alte instituții ale memoriei arată, din perspectiva bosniacă, musulmană, ororile petrecute aici, în centrul Europei, în urmă cu 29 - 33 de ani. Fotografiile și înregistrările pe care le vezi, mărturiile pe care le auzi, documentele pe care le consulți în liniște, mărturisesc și demonstrează atrocități pe care nu le credeam posibile, dar care au existat. Masacre, exterminări, genocid etnic. Sunt cuvintele prin care oamenii acestei țări își povestesc istoria recentă, cea care le-a aneantizat viața, le-a distrus orașul vechi Mostar, le-a ucis familiile și le-a distrus încrederea în ceilalți. Rămâi mut de durere, încremenit în neputință, incapabil să înțelegi că astfel de atrocități se văd altfel din cealaltă parte - cea sârbă ori cea croată, că există justificări, argumente, scuze. Iar marioneta sârbilor, Republica Srpska, strategic delimitată la Nord și Est, care grupează aproape întreaga populație ortodoxă sârbă din BIH, așa, nerecunoscută de nimeni, tinde să se separe de aceasta și să se alăture la ceea ce unii visează a se împlini din nou, Serbia Mare. Butoiul cu pulbere al Europei există în continuare!
