Am ales, din tot felul de motive (culturale - aici funcționează Teatrul Regal, Biblioteca Centrală, Muzeul Național, Muzeul de Etnografie; istorice - aici a existat nu doar capitala statului modern Muntenegru, ci, de secole, aici s-au așezat și de aici au condus tribul, etnia, poporul, țara, cei care au fost regi sau președinți; de călătorie - oraș mic, liniștit, calm; arhitectonice și administrative - aici și-au construit și aici au funcționat ambasadele, în scurta perioadă de liniște a principatului Muntenegru, vecinii și marile puteri europene - Serbia, Austro-Ungaria, Italia, Rusia, Franța, Bulgaria, Belgia, Germania, Turcia, Marea Britanie - toate, clădiri reprezentative, moderne pentru începutul secolului trecut, impunătoare, cu etaj, înconjurate, la vremea respectivă, de grădini și parcuri impresionante, respectiv aici a fost sediul Președinției țării; de climă - plăcută, fără excese, la 671 de metri altitudine), să poposesc, din nou, pentru câteva zile de liniște, în Cetinje. După zgomotosul și zăpăcitul Kosovo. De aici, în drumuri de o zi, am mers în Kotor și în Budva, pentru a revedea nucleele lor istorice.
Dacă ajungi pentru prima dată în Muntenegru și crezi că te afli într-o țară europeană (se tot negociază, încă din anul 2012, dar aderarea nu-i încă certă pentru anul 2025), greșești. Și plătești. De exemplu, îți cumperi online un bilet de autobuz, plătind și o taxă pentru această tranzacție. Apoi, ți se spune că asta nu-i tot, că e musai să ai biletul imprimat. Ți se sugerează să trimiți spre o adresă electronică a autogării. Te prezinți acolo, înainte de plecare, și mergi la ghișeu să primești biletul tipărit. Plătești, de exemplu, fix trei euro, în Kotor, pentru chestia asta. Și încă o taxă pentru utilizarea autogării, care poate ajunge până la doi euro jumate, în funcție de localitate, în funcție de tipul de destinație - națională ori internațională (de parcă n-ar fi tot un drac, adică aceeași autogară obosită, aglomerată, sufocantă indiferent unde pleci de acolo). Taxa de pipi nu este inclusă (variabilă și asta, între jumate de euro și un euro), ci se plătește bașca.
Așa, cu curul în două bărci îmi pare și acum, așa cum observasem prima dată, că este țara asta balcanică, fostă a ilirilor (așezarea arheologică de la Doclea) fostă a slavilor (familiile Balsic și Crnojevic), fostă sub papucul Serenissimei (orașele port comerciale au purtat nume specifice, la fel ca pe toată coasta Adriaticii, precum Kotor - Cattaro), fostă în ograda otomanilor, fostă semi-autonomă (Petrovic-Njegos), fostă o teocrație (sub biserica ecleziastică sârbă), fostă principat (1852 - 1910), fostă regat (până în anul 1918), fostă parte a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, fostă parte a RSF Iugoslavia, fostă parte a Federației Serbia și Muntenegru și, în sfârșit, independentă de Serbia din anul 2006. Complicat. Și, poate, exact parcursul ăsta istoric și politic și religios și ideologic și geografic, explică faptul că Muntenegru vrea să beneficieze de toate avantajele pe care i le va aduce aderarea viitoare la Uniunea Europeană (moneda este Euro, autostrada care străbate munții este impresionantă, turismul aduce 2,4 milioane de vizitatori într-o țară de 13.000 kmp. cu 630.000 de locuitori), dar ține morțiș să își conserve metehnele balcanice străvechi, la fel ca pe cele moderne, sosite recent, și care fac doar rău societății, populației și călătorilor.
Muntenegru este un stat multietnic, dar fără o majoritate etnică - 45% muntenegreni, 30% sârbi, plus bosniaci, musulmani, albanezi, croați; are două religii - 72% din populație este creștin ortodoxă, din care 90% aderă la biserica ortodoxă sârbă; limbile oficiale sunt muntenegreana, sârba și bosniaca, plus albaneza și croata; două alfabete, cel latin și cel chirilic). Ca atare, este bun naționalismul lingvistic (o limbă națională!), dar cât de bine că se pot înțelege perfect cu vecinii din fosta Iugoslavie, pentru că în toate - cu excepția Kosovo, se vorbesc dialecte ale ceea ce Tito numea limba sârbo-croată. Este bună religia ortodoxă, dar cât de bine că cea catolică deschide și mai mult porțile Europei.
În rest, pe străzi, pe șosele, în localități, peste tot, Dumnezeu cu mare mila lui - toate regulile rutiere (prioritate, schimbarea direcției de mers, depășire, parcare, staționare, poluare) sunt ignorate și încălcate. Euro, moneda de facto, este bună doar peșin, tranzacțiile cu cardul sunt descurajate și supra-taxate. Iată că se poate folosi Euro, fără un acord de principiu cu Uniunea Europeană. La fel cum se poate în Kosovo - cea mai săracă și stranie țară din Europa, la momentul separării de Serbia, unde, fix la 1 ianuarie 2002, moneda oficială a devenit Euro. La fel cum în Federația Bosnia și Herțegovina, moneda oficială, stabilită în anul 1995 prin tratatul de la Dayton, este marca convertibilă. După 1 ianuarie 2002, cursul de schimb se menține același de 0,51 Euro pentru un BAM, adică cel pentru care s-a făcut conversia mărcii germane.
La fel ca în cazul multor locuri asemănătoare - cu o lungă și interesantă istorie, cu legături firești cu o lume a comerțului maritim mediteraneean, cu peisaje impresionante de munte care, ca într-un fiord nordic, se ițește direct din golf, cu o bogată cultură, cu infinite obiceiuri și tradiții ce îmbină tot ce au adus călătorii și navigatorii secolelor trecute, la fel, deci, ca Veneția, Dubrovnik - în mare măsură, dar și în Split, Trogir, Sibenik, Zadar, Porec, pentru a ne limita doar la coasta estică a Mării Adriatice, Kotor, înscris încă din anul 1979 pe lista patrimoniului mondial - exact ca celelalte din Croația, devine, cu fiecare zi mai mult, o victimă a propriului succes, o capcană turistică și ecologică, un loc de evitat.
Vapoarele de croazieră, ancorate la 20 de metri de zidul medieval al orașului protejat, acoperă integral peisajul de dincolo de golf, produc un zgomot constant și aruncă mii de turiști tembeli, care urmează în turmă un ghid de pripas care îi gonește prin orașul vechi.
Pisicile - grase, bine hrănite, leneșe, sute - în principiu protejate și iubite de localnici, împut piețele în care trăiesc. Sute de magazine vând fix aceleași lucruri, extrem de tradiționale (!), pe care le găsești în Agya Napa, în Oia, în Antalya, în Heraklion, în La Valletta, în Palma de Mallorca. Construcțiile impresionante ale familiilor bogate de negustori de demult sunt desfigurate (lateral, nu pe fațadă) de aparatele de AC și accesoriile lor, de reclame, de umbrele, de panouri diverse. Localnicii strâmbă, firesc, din nas. Strada care tranzitează Kotor este aglomerată, indiferent de oră și de zi. Asta este ecuația turismului de masă, de vară, de Adriatica muntenegreană. Să ne ferim!
Budva. Triburi.
Coiful din bronz realizat de iliri, în secolul al patrulea Î.C., păstrat azi în muzeul din Budva, atestă faptul că așezarea asta are o istorie de circa 2.500 de ani, fiind astfel una dintre cele mai vechi fondate de acești strămoși ai grecilor pe coasta Adriaticii. Legenda, însă, este încă mai veche și amintește faptul că cel care a fondat Bouthoe sau Butua (Budva de azi) este Cadmus, legendarul erou grec, fondator al Thebei, de unde, ca orice făcător de bine, a fost izgonit, găsindu-și adăpost aici, împreună cu zeița Harmonia, soția sa. Aici s-a născut fiul lor, Ilyricus, devenit războinic, cuceritor al Balcanilor, dar înfrânt lângă Delphi - că totul are o limită! Povestea adevărată, însă, a locului, este similară cu cea a altor numeroase așezări din Balcanii de Vest și de pe coasta Adriaticii, pentru că și aici, după iliri, greci și romani, au tot călătorit bizantini, slavi, avari, musulmani saraceni, otomani, venețieni, habsburgi...
Douăzeci și patru de mânăstiri sârbe ortodoxe (cele mai vechi fiind fondate între secolele al 12-lea și al 15-lea) există și funcționează, azi, în Muntenegru. Obștea lor este redusă, numărul de viețuitori este mic, resursele de care dispun depind, în mare măsură, de subsidiile pe care le asigură Belgradul - la fel ca în cazul celor din Kosovo. Sunt foarte puțin cunoscute de străini, fiind, de fapt, vizitate de cei puțini care sosesc în pelerinaje organizate de Biserica Ortodoxă Sârbă.
Amplasarea acestor mânăstiri se suprapune, în mare măsură, cu regiunea în care, puțin după ridicarea lor, s-au format cele mai multe dintre triburile istorice din Muntenegru (și Vechea Herțegovina), între secolele al 15-lea și al 16-lea. Triburile acestea sunt unități teritoriale și socio-politice compuse din clanuri (sau frății) patriliniare (fiecare cu circa 50 -100 de membri), în mod firesc exogame (pentru evitarea co-sangvinității). Triburile astea, conduse de șefi de trib, reuniți în adunări, alegeau un conducător (vlădică), din clanurile cele mai reprezentative. Obiectivul acestora erau asigurarea coeziunii, solidaritatea și, mai ales, rezistența în fața invaziilor otomane, din ce în ce mai frecvente și mai violente, odată cu sosirea acestora, în secolul al 15-lea.
Cronologic, s-au format mai multe triburi: Drobnjaci (1390), Bjelopavlici (1411), Vasojevici (1444), Kuci (1484), Piperi (tot la sfârșitul secolului al 15-lea), dar, cel mai vechi, cel mai numeros și cel mai reprezentativ este Pastrovici (1355). Trib, regiune și tip de arhitectură rurală, între Petrovac și Budva, în munții ce separă regiunea de coastă de restul țării, termenul are, azi, multiple utilizări. Derivat, probabil, din albanezul pastro sau paster (curat). Derivat, probabil, din cuvântul de origine vlahă pastor (păstor). Derivat, probabil, din slavul pastiri. Casele tip pastrovici, în întregime din piatră albă, ca munții din care este extrasă, cu parter și etaj, cu pivniță și scară solidă, cu acoperiș solid, sunt mari, impunătoare, destinate familiilor numeroase, formate din mai multe generații. Cele mai multe dintre aceste case sunt, azi, nelocuite, părăsite, aproape distruse. Puținii locuitori nu le pot îngriji, iar absența tinerilor este vizibilă oriunde. Doar acolo unde există o mânăstire, comunitatea este mai numeroasă, iar satul tip pastrovici mai așezat și mai refăcut.
În Budva, în orașul vechi, pe o suprafață de aproape două hectare, se conservă tot ce s-a construit ori ce a fost adus, în ultimii 2.500 de ani. Obiecte din bronz din vremea ilirilor, mici obiecte ce amintesc mitologia greacă, fundația unei bazilici, termele, altarul și necropola din timpul romanilor, mici biserici medievale, ateliere, porți de intrare, zidurile și turnurile venețiene, citadela. Rămâne doar să vrei să le cauți, să le găsești, să le privești și să le înțelegi rostul. Ceea ce fac, probabil, trei turiști din fiecare sută ce adastă, pentru o vreme, în Budva.
