Kyoto este mai puțin interesant ca metropolă, dar câteva muzee rețin atenția. Muzeul Național (Kokuritsu hakubutsukan) este o clădire modernă ce trimite la stilul arhitectural al lui Renzo Piano. Pe lângă colecția permanentă, ce include statui monumentale budiste din perioada Heian și Kamakura, muzeul oferă o expoziție festivă pentru celebrarea Festivalului de Păpuși (Hina Matsuri). Expoziția pune în display păpuși arhaice, imperiale - Kokin bina - cu o anume fizionomie și vestimentație, create de un artist din Edo (Kyoto de azi), pe la 1760. Hina-dos, păpuși ce par în două dimensiuni și servesc ca manechine pentru splendidele costume de curte, îmi amintesc de păpușile de tulei ale copilăriei, pe care fetițele de la țară le îmbrăcau din cupoane croite și cusute tot de ele cu meșteșug. Există și câteva exemplare de gosho (păpuși imperiale).
Muzeul de costume din Kyoto este foarte mic și intim. Urci cu liftul într-o clădire înaltă, de locuințe, într-un spațiu înghesuit, alcătuit dintr-o singură încăpere cu o platformă mare, circulară, în mijloc. Dar, poate că nu doar din motive de economie a spațiului, manechinele sunt păpuși. Repartizate pe teme și stiluri vestimentare, în alcovul lor potrivit, în nișele-apartamente de pe platforma circulară, păpușile sunt surprinse în budoarul lor, în activități de curte, ceremonii, sau jucându-se cărți. Prin urmare, costumele sunt miniaturale și, ca atare, mai bine puse în valoare în context, fiind plasate în interioare cu decorații și vecinătatea animată a altor păpuși. O lume arhaică în costume strălucitoare a căror culori și motive vorbesc despre curțile imperiale; ceremonii, anotimpuri, activități de curte. Interioarele sunt inspirate de descrieri literare sau din suluri pictate și reflectă clasa nobiliară aparținând cu precădere perioadei Heian. Genji Monogatari (Povestea lui Genji), aparținând primei romanciere din toate timpurile, doamna de curte și gheișă, Murasaki Shikibu, se află în centrul atenției acestei expoziții, ocupând un spațiu considerabil, divizat geografic și narativ în mai multe secțiuni. Spațiul ficțional al romanului, Rokujo-in, ce corespunde palatului prințului Genji, este fizic plasat de autoare pe istorica stradă cu același nume din Kyoto. Momente relevante ale romanului sunt etalate cu interioarele și costumele lor. Toaletele doamnelor de curte cu părul până la pământ constau în multiple straturi de mătăsuri suprapuse, în tonurile anotimpurilor, de-obicei cinci sau șase. Culoarea în combinație cu ordinul stratului de îmbrăcăminte simbolizează un anotimp sau o marcă a lui vegetală - un fruct, o frunză, un arbust - trecerea anotimpului în consens cu dorințele și speranțele doamnelor sau ocazii speciale (ultimul strat e dedicat pinului, roșul semnifică floarea de pin, iar verdele, frunza lui, stratul cinci e dedicat caisului în iarnă, combinația de roșu și alb semnifică dorința pentru o primăvară caldă). Expoziția etalează în detalii realiste interiorul sălii principale a Palatului de Primăvară, cuprinzând scene ca ceremonia budistă oferit de autoarea însăși (copierea Sutrei Lotusului în 1000 de exemplare), jocuri de curte (Hentsugi - joc de cărți cu caractere chinezești) sau celebrarea primului născut al prințesei Akashi...
Gion. Kabuki.
Mijloacele publice de transport ale Japoniei sunt un miracol, pentru că ele funcționează altfel decât în restul lumii. Sunt punctuale, curate și bântuie peste tot. Traficul nu e niciodată abundent, pare că buna organizare a mijloacelor publice le face o alternativă comodă a automobilului și un regulator economic de trafic. Chiar dacă nu au precizia secundei, ca trenul shinkansen (trenul glonț), autobuzele și tramvaiele interurbane respectă uimitor de îndeaproape orarul afișat în fiecare stație, uneori și în alfabetul latin. Se urcă disciplinat pe la mijloc și se coboară numai prin față. Nimeni nu se îmbulzește, bulucește sau împinge, cine trebuie să coboare, coboară, pentru că i se face loc. În față, la șofer se plătește, cu mobilul. Mirabilul card "Suica" - pe care-l poți încărca pe telefon - îți rezolvă toate plățile civice, culinare și de transport în toată Japonia. Șoferul sau vatmanul poartă ca împiegații de trenuri șăpcălie și mănuși albe. Cum trebuie să stea la punct fix, la cârma vehiculului, n-ai să-i vezi înclinându-se onctuos în fața călătorilor (cum se întâmplă la trecerile între vagoane, în shinkansen), decât când le sosește schimbul și un altul preia ștafeta. Atunci face câte-o plecăciune cu fața la călători și cel care pleacă și cel care vine. Handicapații pot circula confortabil cu mijloacele de transport, ajutați cu solicitudine peste tot de vatmani și șoferi, fiecare semafor e prevăzut cu ciripitoare pentru orbi, iar în intersecțiile mari și complicate, semafoarele sincronizate ciripesc în cor.
Impiegații trenurilor glonț sunt toți uscățivi, poartă ochelari, șapcă și mănuși albe, în gări te asistă cu solicitudine. Pe același peron sunt montate porți speciale, dedicate, numerotate cu numărul vagonului, câte una pentru fiecare tip de tren. Cum trenurile sosesc la secundă, vin și pleacă unul după altul, trebuie să te asiguri că trenul tău e Nozomi, și nu Hikari sau Kodama. Nozomi are bot de rață; fiecare tip de shinkansen are alt profil, unele seamănă cu un monstru marin.
Kyoto este orașul emblematic al gheișelor și al teatrului Kabuki. Acest gen dramatic s-a născut pe malurile râului Kamo de la marginea cartierului gheișelor Gion, în jur de 1600. Izumo no Okuni, o miko (fată ce servea un altar shinto) a inventat o formă de dans și muzică, ce a primit numele de kabuki. Izumo a dansat pe malurile râului Kamo împreună cu trupa sa și arta sa s-a instituționalizat imediat în teatre precum Minami-za din cartierul Gion, înființat la 1610. Teatrul există și astăzi pe strada principală, Shoji-dori, o clădire istorică și elegantă, și e singurul care a subzistat dintre cele șapte teatre kabuki construite pe aceeași stradă. Minami-za a fost refăcut în forma actuală în 1929, în stil arhitectural Momoyama și a rămas un autentic teatru kabuki, păstrând fidel tehnicile scenografice existente din perioada Edo (podețul ce unește scena cu audiența - hanamichi - trapa de la capătul lui, platforma rotativă).
Cartierul istoric și tradițional al gheișelor și-a păstrat formele și arhitectura originară. Strada principală, Shoji-dori e plină de magazine, îndeosebi de ceai (macha) și de dulciuri sofisticat ambalate, în culori psihedelice. Cu puțin noroc, mai întâlnești și astăzi câte o gheișă grăbită alergând cu pași mărunți pe tradiționalele geta, cu șosete imaculate, o recunoști după chimono-ul în culori strălucitoare și pudra făinoasă ce-i acoperă fața. Cel mai pitoresc loc al cartierului Gion este un podeț vechi, Tatsumi cu pereții în roșul emblematic al cartierului, peste râul Shirakawa, înconjurat de case tradiționale și arbori în floare. Străzile mici și interioare ale cartierului sunt burdușite cu restaurante intime.
Arta culinară este o marcă de referință a orașului Kyoto. Mai cu seamă geografia culinară cu rezonanțele ei istorice și tradiționale își atinge strălucirea în timpul nopții când felinarele și lampioanele cu inscripțiile lor caligrafice luminează zonele comerciale ale centrului cu tarabele lor în culori stridente din mall-urile de mâncare.
Piața Nishiki desfășurată pe toată lungimea străzii Teramachi este o unică și dinamică experiență culinară. O întreagă biologie și zoologie marină și terestră se perpelește sub ochii tăi pe grătare, în tigăi sau în oale fumegânde. Un mall longitudinal cu buticuri înțesate cu mâncare de luat la purtător sau de auto-servit în picioare la mesele puse la dispoziție, dotate - nota bene, pentru că coșuri de gunoi nu există în Japonia - cu recipiente pentru defosarea resturilor. Cel mai pitoresc spectacol îl oferă o arcadă de copt castane la o sofisticată mașină vintage ce degajă un irezistibil regal olfactiv.
Aleea Ponto-chō din centrul orașului este o stradă îngustă pietonală înțesată cu restaurante, cluburi de noapte și baruri. O lume atmosferică efervescentă in orice zi a săptămânii demonstrează că viața fostei capitale se desfășoară la înalte temperaturi.
Cele mai selecte restaurante, intime și elegante le găsești însă în Gion, pe Hanamikoji-dori, o stradă cu lampioane albe și roșii în fața caselor vechi numite machiya. Restaurantele sunt marcate de felinare roși și ascunse după perdele. Aici se fac rezervări cu mult timp înainte, sunt locante cu meniu fix ce pot acomoda una sau două rezervări pe seară. Ai să descoperi multe chimono-uri elegante pe străzile super aglomerate ale Gion-ului, un semn al rangului social si al păstrării tradiției. Cliente ale locantelor de lux, câteva femei occidentale poartă și ele chimono-uri pe măsură.
Cartierul Gion oferă un program artistic destinat occidentalilor - cu virtuozități de cămin cultural - ce pe durata unei ore oferă un concentrat al artelor japoneze tradiționale. Programul începe nepromițător cu Chanoyu - o ceremonie de preparare și serviciu al ceaiului (lipsită de hieratism și eleganță) și o secvență de ikebana (aranjament floral), la fel de nereușită. Urmează un moment muzical - câteva cântece tradiționale, festive, printre care și Sakura - o melodie închinată primăverii și cireșilor în floare - executată la Koto (un fel de țiteră), îndeaproape urmat de un dans de curte oficiat de două gheișe (Kyomai), Un moment Kyogen (un gen de teatru comic sau absurd menit să înveselească atmosfera între actele unei reprezentații Noh) prezintă peripețiile a două slugi nătânge și bețive, ce încearcă să-și păcălească stăpânul. Partea de teatru Noh e tratată cu superficialitate, lipsesc elemente esențiale ca incantația, naratorul (utai) și interpreții la instrumente (haishi). Reprezentația se reduce la dansul lui shite (actorul ce joacă rolul unui spirit) reprezentând fecioara celestă arestată de pescarul care-i fură roba de pene și-i cere să danseze pentru el (cunoscuta piesă Hagoromo). Cel mai reușit segment al reprezentației este dansul Bugaku însoțit de muzică Gagaku (cele mai vechi forme de dans și muzică ale Japoniei executate la curtea imperială, de sorginte shinto, importate de la coreeni și chinezi). Dansul a păstrat linia tradițională, marcând caracterul său marțial, reprezentându-l pe prințul chinez Rangryo (renumit pentru frumusețea sa) ce purta în bătălii o mască înfricoșătoare, cu trăsături de dragon pentru intimidarea adversarului și însuflețirea camarazilor de luptă.
Temple, castele și grădinile lor.
Kyoto este orașul grădinilor de poveste ce supraviețuiesc prin atenția și dragostea îngrijitorilor lor de secole. De-a lungul timpului, renumiți designeri de astfel de spații de relaxare și meditație, în fapt, pictori și călugări, și-au lăsat indestructibila amprentă. Grădinile sunt spații arhitecturale construite din elemente naturale aflate la îndemână: lemn, piatră de stâncă, pietriș, nisip, apă și o elaborată diversitate de arbori, arbuști, mușchi, ierburi și flori. Meandrele lor sunt unite prin podețe delicate peste iazuri sau curenți de apă sau străjuite de elegante ceainării cu pereții căptușiți cu panouri pictate și uși glisante. În timp, a fost introdus conceptul Zen de grădină uscată (karesansui), alcătuită din roci și pietriș pe care erau desenate sau din care erau sculptate diverse forme geometrice sau naturale, urmărind o anumită simbolistică legată de particularitățile templului. Fiecare piatră în geografia și contextul învecinării ei vine cu o semnificație, uneori poartă un nume sau o reprezentare anume în mandala grădinii. Pentru un cunoscător, delectarea cu un astfel de peisaj depășește sfera esteticului.
În Kyoto și împrejurimile lui, mii de temple, construite și reconstruite de-a lungul istoriei, începând cu secolul al șaselea, constituie, și în zilele noastre, lăcașuri de cult dedicate diverselor școli ale Budismului Zen. Majoritatea clădirilor originare au dispărut în urma cutremurelor și a incendiilor și au fost în câteva rânduri reconstruite, în diverse perioade ale Japoniei medievale, în forme apropiate de original. Multe dintre vechile temple au fost cândva vile imperiale sau nobiliare convertite la mănăstiri. Unele încă sub jurisdicția și în folosința împăratului, vilele imperiale se pot vizita doar cu rezervări făcute în avans și în prezența unui ghid. Vilele imperiale au constituit locuri de retragere sau reședințe private rezervate membrilor familiei imperiale, împăraților retrași la bătrânețe, shogunilor sau daimyoilor ce dețineau funcții importante. Domenii largi, cu porți monumentale, pavilioane, ceainării și grădini, multe dintre ele au fost transformate în lăcașuri de cult (temple) de către proprietarii lor ce s-au dedicat practicilor budiste. Designul și arhitectura acestor vile reflectă deopotrivă eleganța și rafinamentul culturii imperiale japoneze proiectate într-o estetică simplificată, minimalistă, dar profund ancorată în tradiție.
Construit în secolul al XII-lea, templul Sanjusangen este unic prin pavilionul său ce conține o armată de 1000 de statui ale zeiței compasiunii Kannon (Avalokiteshvara, la indieni) ce stau aliniate în două matrice (10 rânduri și 50 de coloane) plasate de-o parte și de alta a unei statui centrale - cea de-a o mie și una - un Kannon în poziția lotusului, cu 1000 de brațe. După principiul Zen de multiplicare a lui Buda, atunci când prezența lui se vrea copleșitoare, avatarul său Kannon e la rându-i multiplicat pe măsura brațelor sale. Surprinde perfecțiunea execuției, dar mai cu seamă individualizarea fiecăreia dintre statui, 1000 de fizionomii sensibil diferite, în posturi verticale, cu o simbolistică determinată - ca nuanțe ale diverselor fațete ale milei încredințate celor 1000 de brațe ale zeiței. Din lemn de chiparos japonez înveșmântat într-o foiță de aur, statuile sunt temeinic păzite de 28 de zei gardieni, vopsiți în negru, cu figuri expresive și terifiante, cu ochii proeminenți și contrastanți de onix, a căror vahane și posturi demonstrează originea lor hinduistă. Grădina templului este neobișnuită prin prezența unor sălcii cu semnificații în tradiția templului. Există un ritual al salciei ce se celebrează în fiecare an, din crenguțe alăturate textului unei sutre se alcătuiesc zutsū fūji - obiecte de divinație cu puteri purificatoare și vindecătoare. Statuile au supraviețuit din cauza structurii speciale a pavilionului alcătuit dintr-o combinație de nisip și ceramică rezistentă la cutremure.
Nishi și Higashi Honganji sunt două complexe uriașe de temple aflate în centrul Kyoto-ului ce țin de budismul târziu, secta Jodo-Shin. Nishi Honganji e remarcabil prin două pavilioane monumentale - dedicate întemeietorului sectei și lui Amida Budha - cu o arhitectură magnifică, cu basoreliefuri iluminate de lămpi geometrice, compozite ce atârnă din tavan, având ceva din stilul barocului occidental. Dintre porțile ce străjuiesc complexul templelor, poarta Karamon este unică prin bogăția formelor și a cromaticii compozite, predominată de un albastru intens. În curtea templului Nishi tronează un cireș uriaș cu brațele sprijinite de stâlpi din lemn
Castelul Nijo-jo, vechea rezidență imperială, parte din patrimoniul mondial UNESCO, este legat de clanul Tokugawa și de schimbările importante din istoria Japoniei. Castelul a fost fondat de primul shogun, Ieyasu Tokugawa (ce a unificat Japonia, la 1600, marcând începutul unei perioade lungi de pace și prosperitate - urmărită în filmul Kagemusha a lui Akira Kurosawa). Castelul a găzduit ceremonia de încheiere a epocii shogunatelor și restaurare a puterii imperiale, în 1867. Complexul cuprinde câteva palate cu arhitecturi diferite înconjurate de grădinile lor și străjuite de porți și turnuri (Ninomaru și Honmaru inaccesibil publicului). Higashi Ote-mon (poarta principală, este cea mai veche, în stil yaguramon (construită pe o turelă). Impunătoarea poartă Karamon se sprijină pe patru stâlpi, prolix decorată cu gravuri colorate, desemnând arbuști și flori, un acoperiș ornat în bronz și scoarță de chiparos. Prin Karamon, intri în spațiul palatului Ninomaru ce cuprinde 6 pavilioane decorate cu picturi extinse pe mai multe panouri ce flanchează pereții încăperilor. Zonele oficiale sau private caracteristice palatelor imperiale (Tozamurai, Ichinoma, Ninoma, Sannoma, Ohiroma și Shikidai - camera de recepție) sunt alcătuite din mai multe încăperi. Ușile glisante au monturi din cupru aurit, în forme geometrice sau florale diversificate. Panourile ce formează pereții fiecărei săli sunt pictați pe motive: tigrii (Tozamurai), leoparzi, pini (Ohiroma) bătrâni în forme contorsionate (Ni-no-ma, San-no-ma, Shikidai Roju-no-ma - camera înalților consilieri), flori de cireși (Ichinoma), chiparoși (Shikiday), caiși, sau bujori, (Tozamurai), executate de artiști ai faimoasei școli de pictură Kano. Palatul și grădina sunt construite în stilul shoin-zukuri specific perioadei Edo, o arhitectură compactă, bazată pe asimetrii și uși glisante. Grădina conține un iaz cu trei insulițe cu conotație simbolică (desemnând fericirea eternă, țestoasa și stârcul). Palatul Ninomaru este reprezentativ pentru culoarele cu podele ciripitoare (uguisu-bari) ce înconjoară încăperile și le accesează prin uși glisante, placate cu panouri pictate (fusuma). Remarcabilă e camera de consfătuiri a shogunului (shikidai) populată cu manechine de samurai, așezate ca piesele pe o tablă de șah, fiecare poziție având semnificația ei în ierarhia curții.
Shingon
Budismul Shingon propune recitarea sutrei Nembutsu (ce constă în invocarea lui Amida Buda) garantând renașterea (după moarte) în Țara Pură a lui Amida Buddha.
Templul Toji, monument UNESCO, distrus în urma unui incendiu în 1486 și reconstruit la începutul perioadei Edo, este adept al budismul Shingon, al cărui fondator este călugărul Kobo Daishi (zis și Kukai). Kukai a fost o figură proeminentă a budismului, cunoscut ca învățat, caligraf, a studiat budismul ezoteric și ingineria în China (perioada Tang, în secolul al 13-lea). Pavilionul comorilor (Homotsukan) e construit din lemn cu o tehnică specială fără cuie. Complexul ascunde două zeci de mii de comori, printre care sutre și obiecte ce servesc artelor ezoterice. Pavilionul principal (Kondo) e construit în secolul al 8-lea și reconstruit la 1600, într-o arhitectură specială - o combinație de tenjiku (stil indian) și irimoya, stil specific japonez cu două acoperișuri suprapuse. Kodo (sala de lectură, de la 800, refăcută la 1500) adăpostește statui aurite aduse de Kukai. Statuile sunt așezate într-o mandală în trei dimensiuni, cu statuia lui Yakushi Nyorai, (Vairocana sau Buda al Medicinii) în centru, înconjurată de 12 reprezentări ale lui Buda și de 7 Bodhisattvas (avataruri), ca ipostaze ale lui Nyorai. Complexul e păzit de înfricoșătorii regi gardieni. Un Buda (Nyorai) dedicat suferinzilor are în serviciul său ajutoare de lumină - două statui remarcabile de Bodhisattvas, Nikko și Gakko Bosatsu (lumina soarelui și a lunii). Pagoda pe cinci nivele a cărui simbol este Dainichi Nyorai însuși, este considerată cea mai înaltă pagodă de lemn (57 m) din Japonia. Datează din secolul al 9-lea, dar a fost reconstruită, pe la 1600, cu o tehnologie robustă și elastică, așa încât fiecare dintre nivelele ei se mișcă independent, într-un fel de "dans al șerpilor", conferindu-i o rezistență deosebită la cutremure. Pavilioanele comunică prin podețe de lemn cu podele cântătoare (uguisu-bari). Curtea templului numără câțiva cireși bătrâni în floare, unul dintre ei străjuind vechea clopotniță (shōrō). Arborii poartă fuste împletite de paie menite să le protejeze de anotimpul rece și de paraziți.
Templul Kōryū-ji ține tot de secta Shingon, construit în 603 de prințul Shotoku. Kodo este un pavilion rămas în picioare de la 1165 (cea mai veche clădire existentă în Kyoto) ce adăpostește o statuie uriașă reprezentându-l pe Amida Nyorai, alături de alta a lui Jizo Bosatsu. În Kondo se află o statuie din perioada Kamakura, reprezentându-l pe prințul Shotoku la 33 de ani. Un pavilion octogonal cu acoperiș din scoarță de chiparos face o notă aparte (construit în jur de 1200). În pavilionul comorilor (Shin-Reihoden) se găsesc statui din perioada Heian și Kamakura, un Kannon Senju cu multe brațe rupte și o statuie de lemn și mai veche, de o rară eleganță, din perioada Asuka (500-600), Miroku-Bosatsu (Maytreya).
Istoria templului Eikan-dō Zenrin-ji începe la 853, prin construcția unui pavilion pentru practica budismului Shingon. În timp, așezarea devine un templu, cu o poartă Karamon foarte frumoasă cu ornamente de flori, sculptate în lemn, cu o pagodă pe două nivele (Taho-to), și un coridor din articulații de lemn ce seamănă cu spinarea unui dragon (Garyuro). Pavilioanele suspendate deasupra unor grădini scufundate sunt unite prin podețe de lemn, interioarele au pereții placați cu panouri pictate cu păsări, dragoni și pini, din perioadele Edo și Momayama. O superbă statuie a lui Buda - unică prin postură - privind atipic înapoi, a fost construită în jurul anului 1000, după viziunea călugărului Eikan (de unde și numele templului) care-l vede pe Amida Buda coborând de pe piedestal și îl cheamă, întorcându-și astfel capul spre el.
Vile imperiale.
De la Sōami, un artist originar din Kyoto, pictor, designer, un maestru al peisajului surprins în toate anotimpurile prin elementele lor caracteristice, ne-au rămas multe grădini. Una dintre ele este uriașa grădină a templului Ginkaku (de la 1600) cu arhitectura sa Zen ce integrează relieful deluros din jurul templului, în jurul unui mic eleșteu plasat în asemenea manieră încât să reflecte lumina lunii în pavilionul bibliotecii. Construit de shogun-ul Ashikaga Yoshimasa în secolul al XV-lea, templul e înconjurat de o grădină uscată formată din două părți: Ginshadan (mare cu nisip de argint) și Kogetsudai (platformă de privit luna). Grădina e construită în stil shakkei, combinând culturile variate de mușchi cu conceptul de grădină uscată alcătuită din pietriș (karesansui) - o formațiune tronconică de nisip simbolizează muntele Fuji. Complexul Ginkaku este un alt exemplu de vilă imperială transformată în templu, când shogunul Yoshimasa a devenit călugăr Zen. Literal, Gingaku înseamnă templul de argint. Folia de argint ce ar fi trebuit să îmbrace pavilioanele complexului a rămas la nivel de intenție, numele oficial al templului fiind Jishō-ji.
Vila imperială Shugakuin este un alt exemplu de arhitectură naturală a unui spațiu deluros din suburbia Kyoto-ului, parcelat de grădini și mici pavilioane dedicate ceremoniei ceaiului sau case pentru odihnă și contemplație ale împăratului. Fenomenul este însă aici invers, vila imperială poartă numele unui templu din secolul X, care a dispărut. Un spațiu arhitectural în trepte cuprinde trei pavilioane - vile așezate la baza, mijlocul și în vârful unui deal, construite de împăratul Gomizuno în secolul al XVII-lea. Grădina se întinde pe mai multe nivele, cea din vârful dealului și cea mai spectaculoasă, construită după principiul shakkei, oferă perspective inedite ale munților ce o înconjoară. Un iaz artificial cu mici insule reflectă coroanele roșietice de arțar din proximitatea podețelor arcuite de lemn. Un podeț foarte înalt te conduce în mijlocul iazului la pavilionul în formă de L - Kyusuitei.
Vila imperială Katsura, înființată în secolul XVII, cu un domeniu larg de grădini, iazuri, porți impunătoare și pavilioane pentru ceremonia ceaiului e construită de prințul Toshihito, modelul ei de inspirație fiind descrierile din Povestirile lui Genji (Genji Monogatari, scrise de doamna de curte, Murasaki Shikibu), localizate geografic în aceeași zonă. Vila e însă desăvârșită în forma ei actuală de familia imperială Katsura, o arhitectură rafinată, chintesență mixtă între stilul tradițional shinto și budismul Zen. Iazul încercuit de pini bătrâni și încovoiați - proptiți în stâlpi de lemn - presărat cu pietre și străbătut de podețe arcuite, alcătuite din fluiere de bambus acoperite de mușchi, pare împietrit în liniște. E animat doar de cercurile picăturilor de ploaie și de pasărea albă ce stă ciucită pe o piatră - ce pare o statuie încremenită în solitudine. Vizita ghidată urmărește o potecă ce trece pe lângă câteva ceainării vechi cu uși glisante și panouri pictate (plasate pe mici insulițe străjuite de pietre), și o alta nouă, cu o arhitectură modernă ce seamănă cu o casă de turtă dulce.
Rinzai
Shoichi Kokushi (sau Enni Ben'en) definește Zen-ul ca fiind o stare de spirit echivalentă cu ipostaza de Buda, sau un vehicul de atingere a unei astfel de stări.
Dintre miile de temple din împrejurimile Kyoto-ului, doar cinci temple Zen sunt calificate ca "Kyoto Gozan" (secta Rinzai a cultului Zen). Ele sunt importante fie prin obiectele de cult și de artă pe care le conțin, fie prin preoții care au servit aici și au reliefat de-a lungul timpului esența budismului. Printre ele, se numără Tofuku-ji, înălțat în perioada Kamakura (în jur de 1200) de Shoichi Kokushi, ce deține o statuie înaltă de 15 m a lui Buda, aflată în Butsuden (pavilionul cu statui budiste). Complexul cuprinde 18 pavilioane, printre care o monumentală poartă Sanmon, de la 1400, cea mai veche Sanmon din Japonia, și cea mai veche toaletă comunală din perioada Muromachi. Un remarcabil exemplu arhitectural de Zen contemporan, îl constituie pavilionul - reședință al abatelui templului Tofuku-ji și a grădinii sale ce-l înconjoară atipic din toate punctele cardinale, Hasso-no-niwa, proiectată de sculptorul Shigemori Mirei (1939). În Kondo, îți reține atenția tavanul modern, pictat de un artist Nihonga - cu un terifiant dragon albastru.
Spațiul grădinii e în fapt divizat în 4 zone ce au fiecare simbolistica lor, reprezentând aspecte ale vieții lui Buda. Grădina de sud conține patru pietre uriașe reprezintă insulele Elysiene, câteva straturi de pietriș învolburate reprezintă cele opt mări. Grădina de vest cuprinde cinci movilițe acoperite de mușchi reprezentând cei cinci munți sacri, cea dinspre nord e formată din oaze de mușchi, iar cea de est reprezintă constelația Ursa Mare cu stâlpi - desprinși din fundația vechiului templu - plasați pe un pat de pietriș. Grădinăritul se desfășoară sub ochii călătorului; în grădina acoperită cu mușchi și dale de piatră, o femeie ciucită curăță de intruși covorul de mușchi.
Templul Saihō-ji aparținând sectei budiste Rinzai e numit și Kokedera (templul de mușchi), străjuit fiind de o grădină monumentală pe două nivele, de pietre, stânci și mușchi în 120 de varietăți. Kokedera înconjură lacul Ogonchi ce are forma caracterului chinezesc, ce desemnează o inimă. Monument UNESCO, templul este un alt exemplu de vilă imperială, ce a aparținut prințului Shotoku în perioada Nara (circa 1300), convertită în templu de călugărul Zen, Muso Soseki, creatorul fabuloasei grădini. Un istoric pavilion (de la 1400) pentru ceremonia ceaiului (Shonan-tei, numit după designerul ei), accesibil de pe un podeț, oferă o perspectivă pentru contemplarea lunii (Tsuki-mi-dai). Mușchii, în splendidele tonuri de verde, sunt temeinic curățați și pieptănați cu mături de paie de armata de îngrijitorii ai grădinii. Podețele acoperite de mușchi se așază peste fluierele de bambus de un verde recrudescent. Nu poți intra în împărăția mușchilor decât cu rezervare făcută din timp și după un program obligatoriu de inițiere. La început ești așezat într-o bancă, ca în clasa întâia, pe terasa pavilionului de primire și ești pus să copiezi o sutră, pe care poți s-o iei în ghiozdan acasă - un exercițiu de-a dreptul stupid adresat ignoranților occidentali. Sutra e de fapt gata trasată într-o cerneală vagă pe foaia de orez, prin urmare cu markerul negru stufos ca o pensulă care ți se pune la dispoziție nu trebuie decât să urmărești linia silabelor ca un copil idiot. Nu ești la ora de caligrafie, cum ai crezut, ci la grădiniță, grupa mică, când încă nu trebuie să-ți demonstrezi creativitatea.
Templul Nanzenji, cel mai reprezentativ pentru secta Zen Rinzai (Rinzaishu-Nanzenji), datează din perioada Kamakura și este reconstruit și extins, în urma multiplelor incendii, în perioada Momoyama. Inițial o vilă imperială, edificiul se transformă în templu Zen după moartea împăratului, devenit călugăr, Kameyama. Bântuit de stafii, împăratul se eliberează prin meditațiile Zazen ale abatelui (Daiminkokushi) de la templul Tofukuji și devine discipolul acestuia. Templul e remarcabil prin grădina sa uscată (karesansui), numită Toranokowatashi (grădina tinerilor tigri ce traversează apa) după forma pietrelor grupate la marginea unui spațiu deschis. Grădina a fost construită în jur de 1600 de renumitul arhitect Koboti Enshu și înconjură reședința abatelui (Hōjō). Templul e construit în stil arhitectural, shinden-zukuri, cu remarcabile picturi pe ușile glisante, realizate de Tanyu Kano - "Mizunomi no Tora" (Un tigru bând apă). Pe o terasă a pavilionului, e o zonă dedicată ceremoniei ceaiului în fața unui peisaj magic oferit de grădina Zen. Două doamne elegante, îmbrăcate în costume de gheișe contribuie la hieratismul peisajului. Vizavi de Sanmon, o altă poartă impunătoare atrage atenția - Chokushimon - ce a servit inițial palatului imperial.
(va urma)