Sakura este un simbol național de rezonanță budistă ce semnifică tranziența și evanescența vieții, în relație cu volatilitatea florii de cireș ce rezistă eroic doar preț de câteva zile. Deopotrivă un simbol al renașterii și al optimismului, ritmul încetinit sau fenomenul întârziat al sakurei nu poate fi decât un omen rău, un semn pentru deraiatele noastre timpuri care au scos până și natura din matca ei.
În Tokyo, parcul Chidori-ga-fuchi, nesfârșita alee cu cireși (lungă de 700 de metri) de-a lungul canalului de apă ce bordează Palatul Imperial, are un aer trist, deși totul e puternic iluminat și strălucitor. Polițiști în pelerine de ploaie portocalii dirijează circulația pedestră de pe malul apei pe care se rotesc câteva bărci sub ploaia rece ce ropotește sporadic. Cu o sticlă de sake și o cutie cu tratații la îndemână, puținii plimbăreți nu par afectați de sfidarea anotimpului. Peisajul translucid și lipicios, fluidizat de insistențele ploii e îndeajuns de frumos și fără sakura. Seara, cireșii costelivi par înzăpeziți sau ard în văpăi roșiatice la lumina neoanelor albe și roșii, de-o parte și de alta a canalului. Dar crăcile goale și firave au meritul lor, altfel cum ai putea zări luna în toată rotunjimea și strălucirea ei, strecurându-se printre ele? Câte un cireș precoce își arată ostentativ și miraculos floarea. Ce lumină ascunsă "a trecut prin el / Virginal, candid și holtei" și ce Nirvană a binevoit "Să-și scoboare sfintele scule / Până la tubercule" - prin mugurii arși de vânt și rebegiți de ploaie? Dar iată-i totuși, cum emblematic, cât de puțini, cât de departe, parcă ar vrea să ne amintească de ordinea firii, strecurând un licăr firav de speranță.
Un cireș bătrân ce atârnă deasupra apei în cârje, cu membrele ologite învelite într-o carcasă albă, își arată timid și sporadic floarea.
Kyoto
Vânătoarea de "sakura", lupta cu anotimpul transformă nu doar itinerariul călătoriei, dar și sensul ei inițiatic. Te proiectezi mental în lumea rozosină a cavalcadelor de cireși în floare, în timp ce stai la pândă la fiecare colț de stradă și privești la mugurii triști și sângerii ce nu îndrăznesc să-și sacrifice floarea inclementei clime.
Sakura e roz, e albă sau verde - atunci când începe să se scuture și rămân delicatele frunzulițe verzi amestecate cu roz-urile petalelor rămase. Un arbust cu fructele mici (sakuranbo) și necomestibile, cireșul japonez este în mod esențial ornamental, dar florile și frunzele lui se mănâncă și servesc și la prepararea unui anume tip de oțet (umeboshi.)
Japonia e o lume ritualizată, iar Kyoto nu numai că nu face excepție, dar numărul uriaș de temple budiste și altare shinto (peste 2.000) o demonstrează la propriu. Vechile temple, abundă în obiecte de cult sau divinație aflate la îndemâna trecătorului: clopote de aramă atârnate la capătul unui otgon ce se vor scuturate între două plecăciuni, amulete purtătoare de noroc și dorințe, tăblițe de lemn sau cărticele de hârtie inscripționate, pliculețe cu răvașe, bolovani ce se vor urniți din loc. Toată această industrie a sacrului este superb prezentată în culori și ambalaje atrăgătoare, așa încât îți apar ca adevărate ofrande adresate divinității. Japonezii foiesc în astfel de locuri în costume tradiționale de sărbătoare, mai cu seamă femeile încălțate în geta și purtând chimonouri strălucitoare în culorile și simbolurile anotimpului. Există un consens general in care umilința, plecăciunea șarjată creează un spațiu esențial ordonat și estetic ce nu emană nici habotnicie, nici dogmă, ci sobrietate, corectitudine și eleganță - coordonate ale bucuriei de a trăi curat și frumos, sau altfel spus de-a trăi în sacru. Găsim aici o dimensiune a sacralității pe care numai budismul îngemănat cu shintoismul reușesc s-o emuleze într-un construct panteist prin disiparea spiritului în natură răspândit în miile ei de kami.
În grădinile templelor ancestralei capitale japoneze - Heian-kyō (actualul Kyoto) - gazdă a casei imperiale pe durata a 1000 de ani, până în 1868, când capitala se mută la Edo (Tokyo), observi câte-un cireș foarte bătrân în floare. Temător că nu va mai prinde un alt an de "sakura" - grațios proptit în cârje - îmbracă peisajul în haina strălucitoare a primăverii. Iată cum tocmai cei suferinzi, încovoiați și contorsionați de ani, păcălesc anotimpul, sfidează ploaia și vântul rece și-și deschid floarea călătorului sau vajnicului pelerin angajat pe drumul sinuos al templelor. Cireșii bătrâni din preajma templelor au forme stranii, cu crăcile lor plecate ca o rugă, asemănătoare sălciilor de la marginea apelor - umbrele filigranate de lumină.
Atenția și grija japonezului pentru natură surprinde și intrigă începând cu sofisticatele parcuri și grădini Zen până la cele mai banale colțuri de stradă. Pini bătrâni de sute de ani sau chiar și arbuști tineri crescuți nesăbuit în direcții neconvenționale, sunt bandajați în texturi de bambus, acoperiți și protejați în anotimpul rece, îngrădiți sau sprijiniți de prăjini de lemn, cu delicatețe și aplecare. Și toate aceste proptele în sprijinul naturii sunt realizate cu un desăvârșit spirit estetic, ele sunt candid integrate în peisaj. Deopotrivă, această grijă excesivă exacerbează dimensiunea lor animistă, îți atrage atenția că în fiecare dintre ele stă ascuns un kami. Conceptul de kami, la origini, shintoist - spiritualitatea care există în orice element natural - este intrinsec spațiului nipon, prin urmare budismul sau orice altă doctrină religioasă locală l-a integrat sau adaptat parțial. Orice grădină, fie ea vegetală, de roci sau uscată (de pietricele - karesansui), cu estetica sa elaborată, cu apa care susură distinct și neuniform pe pietre în consens cu metamorfozele peisajului sau schimbarea de perspectivă, pare locuită de ființe invizibile ce vorbesc în limba tăcerii. Sunt spiritele răspândite și protectoare ale locului, acele infinitezimale "kami". Shintoismul nu este un cult politeist, ci un "militeism", ce încă e cultivat în spațiul nipon și probabil se va manifesta măcar estetic atât cât acest popor va exista.
Nu știu dacă Japonia e țara cu cele mai multe ciori, dar e sigur tărâmul unei specii de ciori foarte vocale. În marile orașe, în provincii, în păduri, dar mai cu seama în preajma locurilor de cult, ciorile cântă temeinic și nu mai puțin sinistru. Și, mai mult se aud, decât se văd. În fapt, nu prea se văd deloc, încât îți închipui că sunt niște kami gălăgioase ce-ar vrea să atragă atenția, dat fiind că nimeni nu se gândește să le aducă și lor vreo ofrandă.
Cu o structură și arhitectură diversificată, templele sunt în fapt complexe mai mici sau mai mari alcătuite din multiple clădiri ce poartă nume și au funcții bine determinate.
Kondo este pavilionul principal, Kodo este sala de conferințe, ambele conțin statui budiste reprezentative pentru secta fiecărui templu.
Hōjō este chilia sau reședința abatelui templului, adesea împrejmuită de grădini uscate.
O pagodă pe trei sau cinci nivele, ce nu e niciodată vizitabilă, conține documentele și relicvele templului.
Porțile ce străjuiesc templele budiste, altarele shintoiste sau castelele imperiale diferă prin stilul arhitectural ce corespunde perioadei istorice, dar și poziției lor în geografia templului.
Poarta Karamon datează din perioada Heian, etalează o gamă cromatică variată și un stil de origini chinezești, de unde și componenta numelui ei, Kara (Tang). Sub pălăria ei ondulată în formă de barcă, se ascunde un frontispiciu în forme geometrice sau naturale, decorat cu păsări și flori reliefate în culori eclatante. Poarta Karamon semnifică putere și are un sens aristocratic, fiind caracteristică pentru vilele imperiale și rezidențele de daimyo (nobili), dar a servit și templelor mari, cu autoritate administrativă asupra templelor din aceeași sectă.
Specifică templelor Zen este poarta Sanmon - poarta celor trei eliberări. Sanmon poartă o căciulă pagodică (o pălărie cu borurile ridicate) și se poate desfășura pe două nivele, desemnând în felul acesta rangul înalt al templului. Poarte conține trei intrări, corespunzătoare celor trei căi de iluminare spirituală (satori).
Shōrō este un pavilion, un fel de turn cu pălărie pagodică, specific templelor budiste, ce reprezintă casa clopotului (clopotniță) din aramă și marcat cu inscripții și ținte. Shōrō poate fi foarte modest sau se poate expanda pe două nivele (hakamagoshi).
Tot în perioada Heian, a început construcția porților Torii ce anunță intrarea într-un templu shintoist sau mixt, shintoist-budist. În general, vopsite într-un portocaliu strident, porțile Torii cu forma lor de literă Ԥ (pi, în alfabetul grecesc - simbol al limitării cunoașterii, pentru că poarta înseamnă un prag, o limită pe care poți sau nu s-o depășești) demarchează spațiul profan de cel sacru al locului de cult. Prin culoarea lor stridentă și prezența lor multiplă în jurul unui templu, porțile Torii constituie un semn invitațional pentru kami.
Unele grădini din proximitatea vilelor imperiale abordează stilul shakkei (literal - peisaje împrumutate) - ce integrează peisaje / perspective înconjurătoare prin simbolurile lor reprezentate de elemente prezente în grădină (ochiuri de apă, pietre în forme sugestive sau sculpturi în pietriș).
Observăm în pavilioanele templelor sau în palatele și vilele imperiale încăperi sau holuri separate de paravane sau uși glisante segmentate de panouri pictate, așa zisele fusuma. Tigrul în atac, dragonul din nori sau bătrânul pin - teme caracteristice ale picturilor fusuma - sunt extinse pe mai multe panouri odată, uneori încadrate sau despărțite prin rame de lemn, oferind multiple perspective pe măsură ce ușile glisează.
Holurile, terasele sau podețele de lemn ce fac legătura între zonele unor palate sau temple au podele ciripitoare - uguisu-bari (în traducere, podea de privighetoare) ce produc un scârțâit aparte, plăcut auzului, atunci când se calcă pe ele. Podelele conțin în alcătuirea lor niște balamale și cuie responsabile cu producerea acestui zgomot, menit să țină orice intrus departe. Nu s-a stabilit dacă uguisu-bari au fost la început mit, înainte ca eficacitatea lor să se transforme în realitate, dar poezia lor muzicală îți însoțește fiecare pas.
Grădinile mici ce partiționează spațiul din jurul pavilioanelor templelor, peste care trec podețele și terasele de lemn, sunt de cele mai multe ori grădini uscate, alcătuite din pietriș, sau mixte - combinații de pietriș și mușchi, arbuști și roci. Așa numitele karesansui reprezintă spații Zen ce au luat ființă în perioada Kamakura (pe la 1200). Karesansui realizează peisaje în miniatură într-o estetică simbolistă ce reproduce elemente sau fenomene existente în natură prin compoziții sau aranjamente sugestive de roci, mușchi și plante ce nu necesită irigații, iar pietrișul sau nisipul greblat în forme adecvate sugerează munți, ape sau alte forme naturale.
Shinden-zukuri este un stil arhitectural caracteristic perioadei Heian, folosit de palatele și rezidențele nobiliare, ce presupune așezarea structurilor în perimetrul complexelor arhitecturale conform unei simetrii bine definite. Shinden-zukuri este un stil specific japonez, ce mai păstrează însă influențe chinezești. Cu excepția pavilionului principal (shinden), înconjurat de ziduri adevărate, celelalte clădiri au pereții glisanți (fusuma), definind un spațiu deschis către exterior, spre un culoar, verandă sau grădină.
Stilul shoin-zukuri, întâlnit în palate, vile imperiale și grădinile lor, reprezintă o arhitectură tradițională japoneză ce a început pe la 1300 - Muromachi - și s-a perpetuat cu schimbări caracteristice perioadei în Momoyama și Edo. Shoin-zukuri constă în mod esențial în folosirea stâlpilor pătrățoși și a podelelor acoperite cu tatami.
Întâlnești mereu în preajma templelor budiste cupluri foarte tinere (elevi, studenți) îmbrăcați în portul tradițional, în chimonouri strălucitoare, băieții poartă robe elegante, veste cu mâneci largi și fustanele samurai-ești. Să fie mânați aici în veșminte de sărbătoare doar de tradiție sau de o spiritualitate tainică, într-o emulație a spațiului de mistere ce încă mai bântuie universul nipon? În mod diferit de peisajul "romantic" al lumilor occidentale, tinerii aceștia se țin timid de mână și poartă pe fețe lumina și seninătatea unei iubirii arhaice, mitice sau livrești - asistată de miile de kami aciuite în spațiile sacre shintoist-budiste ale templelor.
Spectacolul lumii japoneze este aparte, unic, nu-l întâlnești în alte părți ale lumii. Un univers ordonat, curat, o lume fără prihană, coborând parcă din alte timpuri și, în același timp, atât de civilizată și modernizată.
Tetsugaku No Michi (Calea Filozofilor) este o promenadă pe marginea unui canal ce unește templele Ginkaku-ji și Nanzen-ji. Drumul este bordat cu cireși, nu tocmai în floare. Pe culoarul de ape se mișcă niște ambarcațiuni inefabile construite din flori și frunze; de la distanță par niște ochiuri jucăușe de lumină - ofrande trimise unui zeu protector. Apa e rapidă și corăbioarele trec repede pe lângă tine, dar continuă să vină din amonte. În curând, dai miraculos peste sursa lor. Un om, ce prin alte părți ale lumii, ar putea fi luat drept cerșetor, stă pe un podeț lângă un coș plin de plante și invită turiștii să-și încerce norocul, aruncând în apă câte o bărcuță construită de el la repezeală din flori mici de câmp, așezate pe o frunză. Dacă te pricepi să arunci ofranda, după instrucțiunile omului - într-un soi de englezească păsărească - ea va cădea cu floarea în sus și va fi purtată de ape la destinația ei metafizică (adică acolo unde se oprește gândul tău). Omul pare fericit cu gestul său de-a oferi o șansă unor necunoscuți. El nu cerșește, nu primește nimic în schimbul muncii lui, dincolo de bucuria celui care aruncă cu iscusință bărcuța-ofrandă în apă. Un trecător și-a încercat norocul sau iscusința de câteva ori, la insistențele omului ce mai încropea la repezeală câte o nouă bărcuță pentru el, dar a eșuat de fiecare dată. De fapt, el nu părea deloc interesat să arunce bărcuța, dar omulețul tot insista, îngrijorat parcă de neșansa omului. Poate gândurile lui erau goale și omul acela nu-și dorea nimic. În cele din urmă a plecat enervat, nu din cauza eșecului repetat, ci tulburat de bunăvoința și insistențele omului. Sau poate îl intriga tocmai ideea că omul nu dorea nimic în schimb. Purta un zâmbet larg și calm pe față, fericit și mulțumit cu isprava lui.
Onsen-uri ancestrale
Împrejurimile muntoase ale orașului Kyoto sunt foarte bogate în izvoare termale. Abundența lor au adus din timpuri străvechi faima regiunii cu nenumăratele ei onsen-uri (băi termale). Istoria onsen-urilor se reliefează începând cu secolul al VI-lea, din cronici ce atestau vizitele împăraților la vechile izvoare și băi termale, unele existând și astăzi. De-a lungul secolelor, onsen-urile au fost folosite pentru baia de zi cu zi, ca parte din ritualuri religioase și ca locuri de vindecare. Ele nu erau demixtate precum în zilele noastre, când Japonia - nu de foarte multă vreme! - s-a aliniat pudibonderiilor occidentale. Conținutul bogat în săruri și temperaturile înalte ale izvoarelor demonstrau virtuți curative.
Localitatea Kawayu Onsen este o stradă lungă ce urmărește cursul unui râu ce alimentează împreună cu izvoarele (pentru a le coborî temperatura) băile de tratament. Cel mai mic și neînsemnat hotel de pe malul râului vine cu băile lui, mai mult sau mai puțin amenajate. Bazine de apă termală mai mari sau mai mici, acoperite sau sub cerul liber, mai fierbinți sau mai călduțe, după gust, se reîmprospătează în flux continuu. Amenajări similare se practică și în casele particulare mai apropiate de țevile de captare ale izvoarelor. Pe malul râului ce trece prin spatele zonei hoteliere, din bazinele, înconjurate cu bolovani de râu, se ridică o ceață densă de aburi. Înveșmântați în robe oferite de personalul hotelului, clienții se scaldă în bazinele cu apă fierbinte de pe malul apei. Unii mai vajnici, alternează apele încă reci ale râului cu băile vindecătoare. O zi însorită, prima dintr-o săptămână urâtă, de frig și ploi, a scos mușteriii în natură să se bucure de semnele primăverii. Ți se dă o lopățică și ești îndemnat să-ți sapi propriul izvor termal în albia râului. Cu răbdare, poate iți trebuie și ceva noroc!, după ce scormonești suficient de mult, un gheizer de apă fierbinte ar putea să-ți țâșnească printre degete. Mai aproape de soare, cocoțați pe pantele muntelui, câte-un cireș își arată sporadic floarea.
Pe malul opus, îți atrage privirea un zid de stuf ce pare să împrejmuiască niște panouri cu țevi și inscripții. De el te desparte un pod îngust și elastic peste ape pe care vibrezi ca un resort și un coborâș abrupt și pietros până la mal.. Ești fermecat de un ochi curat și ademenitor de apă, înconjurat de lespezi de piatră și un zid de stuf, ca să te poți schimba sau dezbrăca. Apa e mult prea fierbinte ca să intri, dar priveliștea e încântătoare. Din fericire, dar și din păcate (că va trebui să-ți pui costumul de baie, iar intimitatea a dispărut și ea), a sosit o familie de suedezi mai familiari cu tehnologia onsen-urilor. Un furtun, nu tocmai la vedere, prevăzut cu un fel de robinet primitiv, prin care curge apă rece captată din râu, te ajută să reglezi temperatura apei. La întoarcere, când traversam podul, ne-am intersectat cu un localnic ce se grăbea din direcție opusă. L-am urmărit cu privirea, până a coborât scările de piatră ale onsen-ului. Probabil, ne aștepta de mult, să plecăm, omul își dorea singurătate, să se purifice în ochiul curat de apă.
Dacă faci baie în Tsuboyu, din Tanabe (prefectura Wakayama) primești un certificat de îmbăiere cu dată și un număr de serie. Tsuboyu (monument UNESCO), cu apele lui sulfuroase la 92°C te vindecă de multe boli, dar mai cu seamă de reumatism și afecțiuni ale sistemului nervos. Tsuboyu datează din perioada Heian și se află în satul Yunomine Onsen, plasat într-o vale a muntelui sacru Kumano. Yunomine se află pe ancestrala rută a pelerinilor Kumano Kodo - un drum plin cu onsen-uri și hanuri tradiționale cu valoare istorică. Apele rapide, în cataracte, ale râului Yunotani traversează acest onsen, și folosesc răcirii izvoarelor. Yunomine înseamnă "pieptul cu apă clocotită", referindu-se la Buddha vindecătorul (Yakushi Nyorai), a cărui statuie, aflată în templul local, Tokoji, are o gaură în piept prin care se spune că țâșnea apa cu veleități tămăduitoare.
Tsuboyu este o cabină de lemn și stuf ridicată pe mijlocul râului, cu un puț oval construit pe un pat de stânci, în care intră vertical două persoane. Accesul e ritualizat și disciplinat, ca de-altfel în orice loc de interes turistic al Japoniei. În Tsuboyu cobori pe o cărare îngustă pe care e plasată o cabină de așteptare cu bancă și acoperiș, ca o stație de tramvai. Vizavi, e o toaletă sofisticată pe dinăuntru, dar semănând cu o budă rustică cu poarta ei de lemn, pe dinafară. În drum spre Tsuboiu, treci pe lângă un shop unde se vând printre altele niște plase cu cârlig, ce conțin între 2 și 10 ouă sau rădăcinoase. În timp ce îți aștepți rândul la Tsuboiu, îți poți pregăti o gustare de ouă și legume în puțul-oală cu apă clocotită și termală de pe malul râului. Desigur și această bucătăreală ad-hoc își are rândul și ritualul ei. Oala-puț are distribuite pe margine niște cuie pe care-ți poți atârna plasele cu cârlig achiziționate. Nu știu dacă gustul formidabil de dulce și bun al oului fiert în onsen (tamago) este un merit al oului nipon sau doar al modului de preparare în apele pline de minerale ale izvorului. Biletul pentru Tsuboiu vine cu o programare precisă de numai o jumătate de oră, la oră fixă. Biletul se agață la punct fix pe ușa care se închide pe dinăuntru cu un cârlig. Încălțările le lași afară, calci desculț pe scândurile de lemn și lespezile de stâncă - probabil, ca parte din tratament.
Spectaculoasă este și vizita la Saki-no-yu, o istorică baie termală referită în vechile antologii de poezie Nihon Shoki și Man'yoshu. Timp de peste 1.300 de ani, (din perioada Asuka), frumusețea locului s-a păstrat în tiparele lui naturale. Cobori pe un drum îngust până la nivelul mării, nu departe de splendida plajă albă Shirahama, unde o parcare modestă limitează aglomerația în onsen. Onsen-ul împărțit în două, adică demixtat, e separat de ocean printr-un perete de stânci. Trei scăldătoare sunt accesibile de pe treptele de stâncă, două acoperite cu stuf și una sub cerul liber - ultimul gâldău - la care cobori până la buza mării. Aici, apa e sensibil mai rece, pentru că e botezată frecvent de valurile mării care sar libere pârleazul și îți pleznesc cu furie toate părțile necufundate în apă. De priveliștea amplă a mării, te bucuri doar din ultimul bazin circular cu apa cea mai fierbinte, cu pereții de lemn, ca o covată, aflat în partea superioară a onsen-ului. Preferi însă bazinul din mijloc, îndeajuns de cald, dar mai sălbatic, înconjurat de stânci, mai puțin populat și cu ceva priveliște asupra mării. Lângă el, un fel de fântână-puț cu un linguroi-ciutură de lemn, te răcorește cu apă rece. Saki-no-yu este parte din arhipelagul de onsen-uri Shirahama, unul dintre cele mai vechi și benefice izvoare termale din Japonia alături de Arima și Dogo.
(va urma)