Arhimandritul Sava Janjic, starețul mânăstirii Deceani m-a primit, în urmă cu opt ani, ca pe un prieten, creștin ortodox, la fel ca el. Cu apă rece, cafea și dulciuri. Cu rachiu și o gustoasă mâncare mânăstirească. Conduce obștea de acolo din anul 2011. Ce-i drept, îmi recunoștea efortul de a fi scris că vreau să vizitez mânăstirea, că mi-ar plăcea să stăm de vorbă, că îmi doream să înțeleg istoria seculară a acestor așezări monahale. Așezări care, atunci, ca acum, sunt încă protejate de KFOR, în care intri după ce ai arătat sau predat pașaportul și după golirea micului rucsac pe care îl porți.
Azi, revenind bucuros la Visoki Deceani, i-am ascultat, din nou, poveștile despre cele șase echipe de pictori zugravi care au realizat, între anii 1338 și 1348, în 20 de cicluri, nu doar calendarul ecumenic, portretul fondatorului, minunate reprezentări ale lui Isus ori Dumnezeu ori Fecioara Maria, dar - așa cum a rezultat dintr-o temeinică numărare, cam o mie de scene, în pronaos, naos și altar, în care apar mii de personaje, fețe sau figuri. Este absolut incredibil efortul depus atunci, în prima jumătate a secolului al 14-lea, când toate aceste biserici erau construite și pictate.
Sub această denumire ambiguă, UNESCO a inclus, în anul 2006, pe lista patrimoniului cultural mondial (și, totodată, a patrimoniului aflat în pericol) patru mânăstiri ortodoxe medievale sârbe, construite între secolele al 13-lea și al 14-lea, care se află, după oribilul război fratricid de la sfârșitul secolului trecut, dar, mai ales, între 1998 și 1999, în Republica e Kosoves, stat care, după multe încercări, și-a declarat unilateral independența de Serbia în anul 2008. Statul este recunoscut azi de 114 țări membre ale ONU (din motive firești, România nu face parte dintre ele). Zece dintre acestea au renunțat la recunoaștere, într-atât este de fragilă independența statelor care au apărut, pe un slab fond cultural, dar puternic etnic, după destrămarea Iugoslaviei. Într-atât este de discutabilă democrația, într-o lume care a trecut prin interminabile transformări politice, ideologice și militare după anul 1945. Într-atât sunt de fluide granițele acestor țări (Kosovo, Republica Sprska). Într-atât de periculoasă rămâne, mai departe, această regiune, în care oricând poate izbucni un alt conflict.
Întins și puternic va fi fost, secole la rând, înainte de cele cinci sute de ani de ocupație otomană, Regatul Serbiei, dacă aici, în Dardania, la Pecs (Peje, în albaneză), a existat sediul patriarhatului autocefal de est (mai întâi între anii 1346 și 1463, iar apoi între anii 1557 și 1766). Puternică a fost și legătura dintre patriarh și împărat. Este cazul împăratului Stefan Decanski, cel care a finanțat construirea excepționalei biserici (combinație a stilurilor arhitecturale romanic, gotic și bizantin) de la mânăstirea Deceani. Este cazul regelui Stefan Milutin, cel care a fondat mânăstirea de la Gracanica. Ambele, construite în prima jumătate a secolului al 14-lea.
Bisericile acestea din Kosovo de azi, în jurul cărora gravitau mânăstirile ortodoxe cu aceleași nume, sunt posterioare celor din Munții Troodos, construite de călugări, neștiutori de carte, dar pricepuți la pictat fresce, din piatra și stânca Ciprului. Sunt mult mai mari decât acestea din urmă. Iar arhitectura lor este una evoluată, artistică, modern - medievală, în vreme ce bisericile din Cipru sunt simple construcții de formă paralelipipedică, cu acoperiș simplu, din piatră sau din lemn. La Gracanica și la Prizren (biserica Ljevis), arhitectura se înscrie în tradiția bizantină sârbă, din piatră și cărămidă. La Deceani, meșteri pricepuți din Kotor (probabil aceiași, sau descendenți din cei care construiseră bisericile catolice din Porec, Trogir, Sibenik, Zadar), au știut să îmbine stilurile, să preia elemente de forță din arhitectura medievală apuseană și să armonizeze cele două tipuri de marmură folosite - onix galben - pai de la Pecs și o varietate numită brecie, roșu - purpurie, locală, din Deceani. La Pecs, un amalgam de stiluri, a generat un complex de patru biserici, lipite una de alta, cu un perete comun și uși prin care se putea comunica.
Ceea ce impresionează în mod absolut la aceste biserici medievale sârbe (însă nu doar aici, dar în general în bisericile medievale bizantine din această zonă a continentului, până în Bulgaria, România, Ucraina, sudul Poloniei sau Cipru, Georgia și Armenia) sunt frescele, care, la origine, au acoperit în întregime pereții interiori, stâlpii și coloanele, turlele. Adevărate programe iconografice au fost puse în operă. Pigmenți speciali au fost creați, între care un albastru impresionant - din lapislazuli, adus din Nord - Estul Afganistanului de azi, pentru un preț ce depășea cu mult pe cel al aurului. Universul religios pe care îl creează aceste fresce este impresionant, invită la recitirea atentă a scrierilor bisericești și oferă posibilitatea de a înțelege menirea îmbinării motivelor biblice, militare, sociale, deopotrivă imaginare și reale, care au existat în mintea creatorilor lor și a celor care le-au comandat. M-am bucurat enorm să ajung, din nou, aici, și să vizitez, a doua oară, aceste locuri de istorie, de cultură și de viață monahală.
Evoluții?
Epurarea etnică. Pe criterii religioase, istorice, culturale. Oricât ar părea de incredibil azi, de oribil, de neimaginat, a reprezentat, probabil, în viziunea Serbiei, singura modalitate de ieșire definitivă din fosta RSF Iugoslavia a statelor sau entităților care au format-o, vreme de 35 de ani (1945 - 1980), plus alți zece de tensiuni în creștere - până la implozia din 1990, plus alții - mulți, până la declararea unilaterală a independenței față de Serbia, în anul 2008, de către Kosovo, țara asta stranie, amestecată și indecisă (cam 11.000 kmp și cam 1,6 milioane de locuitori, din care 92% se declară albanezi, musulmani, plecarea forțată a sârbilor ortodocși fiind, pentru totdeauna, rezolvată).
Din toate orașele mari ale țării populația ortodoxă a plecat, iar azi abia dacă mai trăiesc 300 de sârbi în Peje și 50 în Prizren. Iar aceste două orașe, al patrulea, respectiv al doilea ca populație din Kosovo, au fost, secole la rând, locuri de întâlnire a celor două religii dominante (ortodoxă și musulmană), locuri de construire a unor superbe biserici (cu mânăstirile asociate) și moschei (cu firescul souk și fireasca medresa asociate), locuri de comerț, locuri de învățătură, locuri de conviețuire multiculturală.
Este dureros să constați că localnicii din Peje nu știu sau nu vor să știe nimic despre Patriarhatul sârb ortodox din oraș. Este la fel de trist să observi că moscheile sunt foarte puțin frecventate. Este dezarmant să vezi că micul muzeu al orașului, de fapt, o bijuterie de casă otomană cu minunate colecții de costume, bijuterii, instrumente de lucru tradiționale sau instrumente muzicale, este închis și bine ascuns în spatele unei stații de combustibili. Este incredibil că oamenii aceștia, care, pur și simplu, nu fac nimic, pot trăi frecventând doar bazarul refăcut al orașului, plin de turcisme îndoielnice sau ocupând birturile și cârciumile care se deschid odată cu primele raze ale dimineții și sunt deja pline la ora 07:00, respectiv, seara, umplând celebrele qebaptore (în care se mănâncă gustoșii mititei kosovari). Că nu își mai cunosc tradițiile, că nu pot conviețui decât între ei și nu alături de celălalt, că nu au nimic de arătat, de povestit sau de întrebat. Nici măcar despre istoria recentă, a războaielor fratricide, a distrugerilor provocate de sârbi, a exodului, a răzbunărilor, a anilor de nesiguranță ce au urmat.
Prizren se salvează, cumva, prin cultură. Și aici, ca peste tot, populația de azi este inferioară celei înregistrate înainte de declanșarea războiului, a primului război, în anii 1990 - 1991. Diferența (circa 30% mai puțini locuitori în 2011 față de 1991) o reprezintă sârbii ortodocși siliți să își părăsească locurile și memoria și avutul și să plece în bejenie. Moscheile orașului sunt vechi, impunătoare, dar puțin căutate. biserica romano-catolică și cele trei biserici ortodoxe sârbe sunt protejate de forțe armate, iar mânăstirea Sfinților Arhangheli este o frumoasă ruină.
Kosovo se mișcă. Aparent, mai rapid, mai bine și mai eficient decât Albania, de exemplu, țară de care kosovarii par a se simți intens atrași. (PIB per capita, circa 6.000 usd, plus ceea ce nu se poate evidenția statistic, în Kosovo, respectiv 8.400 usd în Albania). Și-ar dori, poate și o integrare, să nu fie chiar singuri în Balcanii de Vest, într-atât sunt de frecvente drapelele albaneze, într-atât este de prezentă limba albaneză, într-atât de deschise par a fi relațiile economice dintre Kosovo și Albania (circa 29.000 kmp și circa 2,4 milioane locuitori, din care puțin peste jumătate se declară adepți ai Islamului). Banii (euro, că asta este moneda locală) vin, în continuare, de la cei ce lucrează în Germania, Elveția, Austria și Italia. Și de la Uniunea Europeană, care își motivează ajutorul prin nevoia de stabilitate din regiune. Și de la SUA, preamărită pentru atitudinea din anii de război, 1998 - 1999. Un conflict și un război care au generat plecarea din țară a circa 900.000 de etnici albanezi și deplasarea internă a altor 500.000 de persoane. O istorie recentă foarte sângeroasă și, în mod cert, imposibil de uitat pentru câteva generații. După bunul model albanez.