Culturile din Levant au folosit perfect simbolismul culorilor pentru a se referi la întinderea asta atât de benefică de ape: Marea din Nord era cea Neagră, cea din Est era Galbenă sau Albastră, cea din Est era Roșie, iar cea din Vest era Albă.
Ca toate drumurile romanilor, și Via Egnatia pleca tot de la Roma. Fiind o continuare spre Est a Via Appia, pornea din Iliria, traversa Macedonia și Tracia, din Durrës prin Thessaloniki pînă la Bizanț. Trecea, așadar, și pe aici, prin Bitola de azi. Fix 1.120 de kilometri, cam șase metri lărgime, pavată cu piatră sau acoperită cu nisip. Folosită de legionari, de negustori, de religioși, de hoți, de călători. La fel cum era folosită și Mediterana. Pentru patru secole, cu o extensie maximă atinsă în anul 117, romanii și-au întins imperiul până la Atlantic, până în Britannia (Ultima Thule), până în Dacia, până în Armenia, până în Babilonia, până în Iudeea, până în Egipt, până în Cyrenaica, până în Tripolitania. Mediterana devenise un lac roman, folosit pentru nevoile imperiului.
Herakleia Lyncestis (și așa este corect!) a fost fondată, la mijlocul secolului 4 Î.C., de Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru, în onoarea lui Heracles, pentru a controla un drum antic deja existent între Iliria și Macedonia. Prea puțin a rămas din această așezare, peste care s-a suprapus, firesc, cea romană, din vremea lui Hadrian.
Ca orice colonie, avea un plan bine definit, adică străzi în pantă lină prevăzute cu sisteme de preluare a apelor pluviale, conducte din ceramică pentru apele uzate de uz domestic, o bazilică redusă ca dimensiuni, apoi una mare, apoi încă una, o reședință episcopală cu patru încăperi mari, terme și firescul, necesarul și nelipsitul teatru, bine orientat în raport cu dealul care îl susținea, cu direcția vânturilor dominante, cu numărul mediu al locuitorilor (avea circa 3.000 de locuri, respectând regula de a reprezenta 10% din totalul populației).
Meșteri școliți în Egipt și în Bizanț au realizat, ca peste tot în imperiu, mozaicuri ingenioase, inventive, impresionante. Și tot ca peste tot, în lumea post - cunoaștere de azi, o parte dintre acestea sunt conservate, fiind acoperite, iar o parte pot fi văzute în toată splendoarea lor.
Civilizații fără număr au știut să folosească Mediterana pentru a exista, pentru a se dezvolta, pentru a cuceri, pentru a se întâlni, pentru a negocia, pentru a schimba produse, idei, concepte. Cea egipteană, cea minoică, cea hitită, cea a diverselor popoare anatoliene, cea a fenicienilor, cea a micenienilor, cea clasică greacă, cea persană, cea romană, cea cartagineză, cea bizantină, cea fatimidă, cea produsă de cruciați, cea otomană, cea atât de amestecată a imigranților de azi. Influențele acestora sunt omniprezente în lumea mediteraneeană și în teritoriile vecine. Descrie asta foarte bine, valorificând tezaurul din sinagoga Ben Ezra din vechiul Fustat, cunoscută sub denumirea de Genizah, în Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei, istoricul britanic David Abulafia.