Iulie 2008. Final de stagiune la Bulandra, Grădina Icoanei. Cinci repetiții generale cu public, după bunul obicei al lui Andrei Șerban, cu Lear, urmând ca premiera spectacolului să aibă loc în noiembrie. Era, cred, a treia reprezentație pe care o vedeam din seria de cinci. Se zvonea, la intrarea în teatru că Mariana Mihuț urma să nu joace, deși deja știam toți că ea era Lear sau Leara. O văzusem. Întreaga distribuție, nu doar feminină, ci, cu două excepții (Lear și Cornwall) era chiar dublă.
Și atunci, cum, cine? Sau, poate, fără! Și a fost cu Andrei Șerban, citind/spunând/recitând/jucând/povestind rolul principal. În scenografia lui Dragoș Buhagiar, noi, publicul, pe scenă, înconjuram spațiul de joc, limitat, incomod, meschin de mic, atât cât mai rămăsese din regatul lui Lear, după decizia aiuritoare a acestuia de a se retrage, împărțindu-și pământul/regatul/puterea/îndatoririle fiicelor. Celor două fiice bune, evident!
Sfâșierea aceea, la propriu a hărții - din piele și cutremurător de asemănătoare cu cea a României, îmi dă și azi fiori. Așa cum mă cutremur, încă, la amintirea nebuniei/furiei/neputinței lui Lear, Mariana Mihuț. Așa cum încă mă însoțește zâmbetul trist, umil și neputincios al Valeriei Seciu în Gloucester.
Basmele astea, sau legende sau mituri sau povești din cele mai vechi cărți ale lumii, laice ori religioase, în proză ori în versuri, cu sau fără autor, populare și culte, pentru copii, dar, mai ales pentru adulți, specifice unui orizont timp/spațiu, dar și dincolo de un spațiu precis și atemporale, mă fascinează, mă intrigă, mă farmecă și mă sperie. Mahabharata. Sarea în bucate - atât de aproape de povestea regelui nostru. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Călin, file de poveste. Luceafărul. Peer Gynt. Micul prinț. Momo. Și toate cele pe care nu le cunosc. Ori pe care nu mi le amintesc acum.
M-am gândit adesea la realismul crunt din viața de zi cu zi, la faptul că, adesea, aceasta, realitatea, depășește orice închipuire (ce cuvânt curios!), trece dincolo de tot ce vor fi imaginat și scris autorii cunoscuți sau cei uitați, uimindu-ne, intrigându-ne, fascinându-ne. Legătura asta mi-a apărut firească, necesară și indestructibilă de fiecare dată când am citit Regele Lear sau când am văzut un spectacol cu/după acest text. La fel s-a întâmplat acum, aici.
Lit Moon Theatre Company din Santa Barbara, CA, Statele Unite ale Americii, trupa de teatru a lui John Blondell, a produs, special pentru Festivalul de vară de la Ohrid, un spectacol de fix o sută de minute, cu opt actori - șapte bărbați și Cordelia - o femeie (unele personaje lipsind) plus un muzician, în spațiul medieval (secolul al 14-lea) al transeptului/vestibulului/pridvorului exterior al bisericii Sfânta Sofia. Doi actori, bărbați, au interpretat câte două roluri: Goneril și Cornwall, respectiv Regan și Albany - ceea ce a produs efecte inedite, imprevizibile și interesante, pe scenă apărând cei doi fie ca două surori, fie ca doi cumnați, fie în celelalte două variante posibile. Confuzie dorită, viziune și răutate comună, (non)gândire identică, trădare comună. În acest amestec, la dublu - acolo sunt două drame, în familiile Lear și Gloucester, de ordine și dezordine familială și dinastică, de (lipsă de) viziune și orbire, de îmbătrânire și nebunie, de alegeri eronate și încredere greșit atribuită.
Locul (în sensul de scenă) în care s-a desfășurat spectacolul are cam 20 de metri lungime și cam opt adâncime, din care patru în exterior și patru în pridvorul (așa se spune în limba locului - iar sensul este cel pe care îl știm!) bisericii, deci acoperit, simulând interiorul castelului. Povestea, așadar, aici se spune, în acest spațiu restrâns. Însă, doar după ce pe-aici a trecut, discret, înainte de spectacol, așezând - pe lungimea scenei, două mese și trei scaune, un personaj, Bufonul.
Pe mese a pus machete și butaforie din lemn, carton, metal, miniaturi ale locurilor și caricaturi ale personajelor. O intrare somptuoasă într-un castel, care este și poartă, dar și scenă de teatru cu două cortine schimbabile. Darurile fiicelor bune către tatăl lor nebun. Farfuriile și accesoriile necesare festinului de la curtea lui Goneril și Regan - mici pentru Lear, mari pentru ceilalți. Elemente de decor pe care știe să le mânuiască abil. Personajul articulat cu sfori al însuși Regelui. Și toate celelalte elemente de scenografie necesare pentru ca spectacolul să fie total, credibil, apreciat. De participanții înșiși, de spectatori, de John Blondell însuși. Pentru că - asta cred eu că este cheia în care poate fi interpretat spectacolul, în fond, nu prea știi dacă ai participat la o repetiție, la o glumă a Bufonului, la o poveste dulce și amară concepută de Bufon împreună cu Regele, la un vis despre măreție și putere al celor două fiice bune, la jocul sorții.
Nici partea a doua a spectacolului nu ne lămurește mai mult. Pauza lipsește, dar știm că sunt cinci acte și că se apropie deznodământul. Bufonul devine Merlin și conduce tot jocul personajelor, cărora le dă intrările sau le șoptește replicile, cu bagheta sa magică. Astfel a aranjat el totul. Inclusiv scrisoarea ticluită a lui Edmond, rana lui imaginară, falsa relație cu tatăl său. Că trist este să crezi o năpârca și să suspectezi de nesupunere pe fiul cel bun. Așa conduce tot, inclusiv ezitările Cordeliei. Și tot acesta, Bufonul, probabil, tot înainte de spectacol, a ticluit și costumele - trene, coroane, veste, rochii cu crinolină, folosind, în mod repetat, una din imaginile cunoscute ale celor trei grații. Cranach cel Bătran. La fel (de bătrân, de singur, de nebun, de neputincios, de sarcastic, de rău) ca Lear. La finalul spectacolului, înainte ca actorii să se încline în fața spectatorilor, Bufonul dăruiește fiecăruia dintre aceștia miniatura propriului personaj, mulțumind pentru joc. Q.e.d. Nothing will come of nothing.