Câteva dintre lacurile pe care le-am văzut de foarte aproape, lângă care am adăstat, a căror origine, existență, folosire și lume înconjurătoare am încercat să le înțeleg, pe care m-am plimbat (dacă navigat poate părea prea pompos).
Câteva dintre lacurile care mi-au format înțelegerea particularităților ce se nasc între întinderea de apă (cu sau fără insule - de pământ, de stâncă sau de totora, cu sau fără brațe sau canale, sezoniere sau permanente, cu apă dulce sau sărată, în întregime aflate pe teritoriul unei țări sau la întâlnirea a două sau mai multe granițe internaționale) și oamenii, comunitățile, triburile sau etniile ce locuiesc pe țărmuri.
Câteva dintre lacurile care au format stiluri de viață și comunități lingvistice (aymara, quechua), civilizații (khmeră, la Angkor Wat, aztecă, în Tenochtitlan, armeană, în Van și Bitlis), comunități (maori), sisteme de transport (Marile Lacuri americane).
Câteva dintre lacurile ce au reprezentat căi de transport pentru riverani, căi de schimb cultural, ideologic, religios pentru călători / navigatori / comercianți, surse de apă potabilă ori pentru irigații și de energie electrică (pentru salvadoreni).
Câteva dintre lacurile ce se confundă ca denumire cu propria istorie a locurilor, cu tradițiile, cu miturile și legendele culturale (armenești, respectiv tz'utujil și kaqchikel). Câteva dintre lacurile culturale ale planetei noastre, ocrotite sau nu încă de UNESCO, care ne-au format, ne-au învățat să trăim în bună vecinătate și ne-au protejat.
Lacul ăsta care mi-a devenit casă, adăpost, vecin, limită, prieten, lacul Ohrid este, în sine, un ecosistem fabulos. Aflat pe Via Egnatia, magistrală romană între Durres și Constantinopol, via Thessaloniki. Centrul unui univers istoric, cultural, religios, economic extrem de complex. Pe care l-au intuit, l-au înțeles, l-au influențat, l-au dezvoltat, l-au prețuit, de mai bine de două mii de ani, pe rând sau concomitent, grecii, romanii, slavii, bizantinii, otomanii. Devenind, ca atare, loc de contact și schimb între limbi, religii, obiceiuri și tradiții. Oferă, grație pădurilor de pe versanți, apă potabilă pură și rece, adăpost, lemn de foc și vânat; grație apelor limpezi și adânci, pește, plante acvatice și o specie de scoică ale cărei valve sunt folosite pentru realizarea de bijuterii, obiecte de cult sau casnice (perla de Ohrid). Generează un microclimat aparte, cu veri răcoroase și ierni blânde, extrem de propice creării de așezări și locuirii tot timpul anului.
Dintre cele 1.222 proprietăți - astfel sunt denumite oficial, aflate azi pe lista patrimoniului material ocrotit de UNESCO, doar 28 sunt clasificate ca reprezentând patrimoniu/moștenire (deopotrivă) naturală și culturală. Regiunea aceasta, ce are în centru, ca ax central, Lacul Ohrid, este una dintre ele.
Un sat neolitic
Exact în centrul țării (și pe axa N-S, dar și pe axa E-V), în statul Shan, cu o suprafață de circa 116 kmp și situat la o altitudine de 880 de metri, Lacul Inle din Myanmar este casa mai multor grupuri etnice tibeto - birmane, cel mai bine reprezentat fiind Intha. Oamenii aceștia trăiesc în mici așezări de pe malul lacului, dar, mai ales pe însuși lacul acesta. Nu pe insule flotante, ci în case simple, fixe - dar mari, încăpătoare pentru familiile numeroase, bine construite pe piloni din lemn sau din bambus. Case ce rezistă perioadelor anuale ploioase, când nivelul apelor lacului crește cu circa 1,5 metri peste cel mediu de 2,1 metri. Trăiesc din pescuit, din cultivarea, pe mici suprafețe artificiale a unor legume, din practicarea unor meșteșuguri tradiționale (argintărie, țesut pe bază de fire din plante specifice lacului). Sunt practicanți ai unor forme de budism ce sunt influențate de vecinul din Est, China. Se deplasează în micile lor bărci. Folosesc apa lacului pentru orice au nevoie. Se bucură de un venit suplimentar pe care prezența călătorilor o aducea în puținii ani - între 2011 și 2021 (am avut ocazia să ajung acolo în acea perioadă) de pace, de liniște, de încercare de a construi o societate dacă nu democratică, măcar incluzivă - într-o țară cu 135 de grupuri etnice recunoscute oficial. Își desfășoară întreaga viață socială și religioasă pe lac, în construcții lacustre sau, ca excepție, pe țărm, unde sunt amplasate școlile pentru copiii comunităților și templele budiste.
Parte a uriașului bazin al Mekongului, Lacul cel Mare, Tonle Sap, aflat, cumva, în Nord - Estul Cambodgiei și intrinsec legat de complexul de temple hinduse și budiste din regiunea Siem Reap, sau, cum este mai cunoscut, Angkor Wat, are o suprafață extrem de variabilă (între 2.700 și 16.000 kmp), în raport cu precipitațiile pe care le primește în anotimpul ploios, între mai și octombrie. Uluitor este faptul că cei care au construit - inginerii khmeri, începând din secolul al 12-lea, acest ansamblu impresionant de temple, pentru o populație de mai bine de un milion de locuitori - ce depășea cu mult orice așezare europeană de la acea vreme și concura, poate, doar cu ceea ce aveau să realizeze mai târziu, dincolo de Pacific, aztecii și mayașii, au înțeles perfect caracterul sezonier al precipitațiilor și au inclus în planurile lor, încă înainte de construirea propriu-zisă a uluitoarelor temple și a așezărilor ce le deserveau, realizarea unor rezervoare uriașe ce aveau scopul de a asigura apa necesară locuitorilor și cultivării orezului. West Baray, de exemplu (7,8 km lungime pe 2,1 km lățime) sau East Baray, azi secat, pentru că anotimpurile s-au schimbat, iar nivelul precipitațiilor anuale s-a diminuat semnificativ (are aproape aceleași dimensiuni ca primul). Canale secundare transportau apa spre sate, spre temple, spre câmpurile agricole.
Lacul acesta este azi casa unui grup de circa 15.000 de vietnamezi ce trăiesc acolo de mai multe generații, amestecându-se cu cambodgienii și realizând o formă sustenabilă de pescuit, așa cum le cere chiar religia pe care o practică. Satele lor lacustre sunt mobile, locuințele și celelalte construcții ale comunităților fiind fixate pe bărci, astfel încât să poată fi mutate, în raport cu adâncimea lacului, sursele de pescuit, apropierea de țărm. Lacul se vizitează ușor din orașul Siem Reap; așa am făcut și eu.
În decembrie 2002, când am ajuns pentru prima dată în Ciudad de Mexico, pentru a scăpa de aglomerația pe care îmi imaginam că o pot întâlni într-o zi de duminică în Xochimilco, mi-am planificat să ajung acolo într-o zi lucrătoare, pentru a mă plimba în liniște pe canalele ce au rămas din acest lac aflat la sud de mai marele lac Texcoco, cel pe care se presupune că, în 13 martie 1325 a fost fondată capitala aztecă. A fost bine, pentru că, într-adevăr, eram singurul ce căuta o trajinera. A fost mai puțin bine, pentru că am fost nevoit să o închiriez doar pentru mine.
Pe o insulă, situată în Vestul lacului, a fost fondat orașul Tenochtitlan (azi partea centrală a imensei capitale a Statelor Unite Mexicane), iar de acolo, aceasta s-a întins, pe apele lacului Texcoco, sub forma de locuințe lacustre sau de construcții administrative și ceremoniale realizate din piatră, ale căror fundații ajungeau până pe fundul lacului.
O populație estimată între 200 și 400 de mii de azteci a ocupat, vreme de două sute de ani, până la sosirea lui Hernan Cortez, o suprafață de 13,5x8 km, ceea ce reprezenta un spațiu uriaș pentru epoca respectivă. Practicând agricultura pe chinampas, mici suprafețe artificiale de pământ fertil, practicând comerțul, dar, mai ales, ample ceremonii specifice propriilor credințe, aztecii au ocupat, productiv și benefic, inima acestui lac istoric și cultural. Iar Xochimilco este azi parte a patrimoniului cultural mondial.
Ploca Mikov Kamen, lângă localitatea Gradiște, la circa 20 de kilometri Sud de Ohrid, este unul dintre locurile în care, în cercetări arheologice întreprinse în ultimii circa 30 de ani, la fel ca în altele - atât în partea macedoneană, cât și în cea albaneză a lacului, au fost descoperite urme ale unor așezări lacustre, mici sate ce au găzduit, fiecare, în cele câteva zeci de locuințe și incinte, nu mai mult de 200 de persoane, mai mult ca sigur înrudite. Considerate inițial ca fiind construite începând cu anul 1.200 Î.C., datări recente cu C14 conduc la surprinzătoarea ipoteză că așezările acestea sunt cu mult mai vechi, povestea lor începând cu circa 5.000 de ani Î.C., în Epoca Bronzului.
La mică distanță de țărm - și unite de acesta printr-un pod ușor dar solid din lemn, unde adâncimea apei se menține constant la 3-5 metri, au fost descoperite pe fundul lacului urme a mii de trunchiuri de lemn (tăiat - cu unelte din piatră, aliniat și fixat) astfel încât să suporte o platformă tot din trunchiuri de lemn pe care, ulterior, s-a construi vatra acestor sate neolitice. Cea de aici, platforma pe care se află Muzeul pe Apă sau Golful Oaselor, este ridicată exact pe fundația unei astfel de așezări lacustre, folosindu-se același material lemnos din munții învecinați precum în urmă cu 7000 de ani.
Pe platformă se află 24 de locuințe unifamiliale, cu o bază pătrată sau dreptunghiulară. Unele, mai mici, au o cameră, altele, mai mari, au și o verandă acoperită. Câteva, despre care pot presupune că reprezentau o casă comună a satului sau magazii sau spații de depozitat unelte, au o bază rotundă. Sunt realizate, toate, din materiale ușoare: nuiele împletite și fixate cu chirpici - pentru pereți, nuiele împletite simplu - pentru separarea unor spații în case ori coșuri pentru alimente sau capcane pentru pescuit, rogojini din plante, țesute la războaie empirice - pentru acoperirea ferestrelor ori a ușilor și leagăne pentru copii, tulpini uscate de plante specifice lacului - pentru acoperiș, bucăți din trunchiuri de copaci ingenios tăiate și sculptate - pentru mese și scaune foarte joase, pietre - pentru vatra locuinței, chirpici - pentru un fel de cuptor pentru gătit.
Complet eco - friendly, după unii prieteni contemporani. Satele de acest fel asigurau protecția locuitorilor de animalele pădurii, de vecini și permiteau, prin simpla scufundare în apă a coșurilor speciale pentru pescuit, găsirea imediată a necesarei hrane. Herodot - cel care le știa pe toate cele ce se întâmplau prin Balcani, exact așa descrie viața acestor oameni din Neolitic.
Impresionante cantități de lemn conservat mii de ani în apa Lacului Ohrid, de oase de animale vânate în pădurile ce mărginesc lacul, de obiecte din ceramică, de fragmente de unelte din piatră sau din os au fost descoperite, restaurate și conservate în anii de cercetări arheologice. Iar datarea acestora ne duce înapoi pe firul istoriei într-o perioadă cuprinsă între 5.000 Î.C. și circa 1.200 Î.C., când, se presupune că datorită unui cutremur puternic, această cultură a dispărut ori s-a mutat și a continuat să existe, mai aproape sau mai departe de Lacul Ohrid.
