21.10.2007
La sfîrşitul premierei cu spectacolul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Florin Fătulescu, prezentat drept "important regizor american de origine română", a avut loc un incident între un spectator (Răzvan Penescu) şi interpretul principal (Claudiu Bleonţ). Răzvan Penescu a huiduit spectacolul şi a strigat, de cîteva ori, "Ruşine!". Claudiu Bleonţ şi-a pierdut cumpătul, l-a invitat pe spectator pe scenă şi i-a cerut să rostească un monolog.

Întregul incident este prezentat în acest număr (11-17 octombrie 2007) al Observatorului Cultural, invitîndu-l la cuvînt pe "protagonistul" întîmplării. Publicăm, la cererea redacţiei, şi un punct de vedere al conducerii TNB, exprimat de Ion Caramitru. Participă cu un articol, din postură de cronicar teatral şi martor al evenimentului, Liviu Ornea, iar Iulia Popovici şi Elena Vlădăreanu pun accentele pe ineditul protest.

(Redacţia Observator Cultural)
 



M-am plictisit crunt
de Răzvan Penescu

Duminică seara. Premieră la Naţional, cu o piesă a lui Matei Vişniec publicată acum 4 ani la LiterNet: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. "Un spectacol rafinat şi modern semnat Florin Fătulescu, important regizor american de origine română", după cum scria pe situl instituţiei. Aveam o strângere de inimă după o serie de experienţe neplăcute cu Teatrul Naţional în ultimii 5-6 ani, dar e bine să dai din când în când o şansă fiecărei instituţii...

Din prima scenă, a fost clar că nu am avut noroc. Da, poate pare că am avut prejudecăţi, dar am văzut mult teatru în ultimii 15 ani şi ştiu că rareori un actor care începe prost termină bine. Iar aici toţi încep prost. Fals, strident, ţipat, isteric, fără nuanţe, cabotin. Nici un om real nu vorbeşte cum vorbesc actorii din acest spectacol. Cu pauze nenaturale, cu accente ciudate, ochi daţi peste cap şi schimonoseli; m-am întrebat dacă personajele "sănătoase mintal" erau cumva posedate. Dar nu, acelaşi ton şi aceleaşi schimonoseli le-am văzut şi în alte spectacole, sunt deja o marcă de actorie. Ce diferenţă faţă de 432-ul lui Mungiu, cu actorii lui atât de adevăraţi, de naturali şi de credibili încât au fost crezuţi neprofesionişti.

Nuanţele oricărui personaj sunt aruncate la coş şi înlocuite cu o isterie cvasi-continuă. Nu am râs nici o clipă, nu am surâs amar, nu mi s-a încreţit pielea gândindu-mă câtă oroare a fost în comunism. Nu am crezut nici o clipă povestea "normalilor", nu le-am văzut forţa, nu le-am văzut visele şi pasiunile, nu am văzut seducţia exercitată de lucrurile în care cred. Totul e o amestecătură, actorii vin cu ce ştiu din alte piese şi schimbă doar costumele. Mă îndoiesc că vreunul ştie ce a făcut personajul său înainte să ajungă în piesă.

Revoltătoare e şi maimuţăreala ieftină a nebunilor. Citind textul, m-am întrebat dacă nu cumva de fapt nu sunt nebuni, ci indezirabili, oameni "periculoşi" pentru regim. Pe scena Naţionalului, ei par doar retardaţi. În text, au demnitate şi, în reacţiile lor, se ghicesc aspiraţii; pe scenă, e doar o prejudecată despre cum trebuie să se comporte un nebun. Şi, după cum arată, cred că nici regizorul, nici actorii nu au intrat nici măcar în holul de la spitalul de boli mintale.

Pe scurt, m-am plictisit crunt. Nu ştiu de ce nu am plecat, cred că (şi) spectacolele proaste au o doză de fascinaţie, te întrebi până unde poate să meargă. La final, am vrut să nu aplaud, ca la multe alte spectacole dezamăgitoare, să penalizez prin non-acţiune ceea ce a fost pe scenă. Mă aşteptam la aplauze jenate, de complezenţă, ştiam că publicul român e îngăduitor şi înghite multe. Dar, surpriză, oamenii din sală s-au ridicat imediat în picioare, să aplaude ca la un mare succes. Mi s-a părut nefiresc, aşa că am început să îmi spun părerea, la fel de hotărât ca ei. Am strigat "Huo" şi "Ruşine", tare şi de mai multe ori. Sala fiind mică, m-a auzit toată lumea.

Pentru actori, a fost şocant. Obişnuiţi cu adulaţia, nu au înţeles ce se întâmplă. Unul din ei m-a întrebat "De ce ruşine?" şi i-am spus că, după mine, au jucat execrabil. Actorul din rolul principal m-a chemat pe scenă să spun şi eu un monolog, să văd ce greu e. M-am dus pe scenă şi i-am oferit o problemă de matematică pe care să o rezolve în timp ce eu o să spun monologul. Mă amuza să văd cât de puţin pregătiţi sunt actorii pentru aşa ceva, că se pierd când reacţia unui singur spectator e alta decât cea pe care o ştiu.

Până la urmă, în faţa unei săli murmurătoare, actorul şi-a revenit din şocul iniţial, a zis că am dreptul la o părere şi că asta arată că nu mai suntem în comunism. Just.

Mai puţin justă mi s-a părut reacţia unui reprezentant al direcţiei TNB care s-a enervat că am spus că "Împăratul e gol!" din poziţia de invitat. Mi-a promis că o să aibă grijă să nu mai calc în Naţional. Îi mulţumesc că nu mi-a dat şi două palme.

Am făcut un pas, am depăşit jena de a striga că un spectacol e prost atunci când mi se pare că este. Nu a fost un scop în sine, nu e vorba doar de un spectacol de la Naţional. E vorba de un moment al teatrului românesc, de actori blazaţi şi regizori neinspiraţi. E vorba de o parte din public pentru care aceste spectacole sunt intolerabile. Şi care pleacă de la teatru în tăcere, promiţându-şi să nu mai vină niciodată, deşi a aplaudat în picioare, luat de val. Dacă strigaţi cu mine, oare se va schimba ceva?



Cine se teme de întreruperi?
de Liviu Ornea

Duminică, 30 septembrie 2007, la sala "Atelier" a Teatrului Naţional, am asistat la o scenă rarissimă la noi. La sfîrşitul spectacolului cu piesa Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, de Matei Vişniec, în timpul aplauzelor, cu autorul şi regizorul pe scenă, un spectator tînăr a huiduit şi a strigat de mai multe ori: "Ruşine"". Claudiu Bleonţ, actorul care dusese greul spectacolului, a reacţionat destul de violent: l-a întrebat pe spectatorul nemulţumit: "De ce ruşine?". "Pentru că jucaţi prost şi mi-aţi răpit două ore din viaţă", a spus el. "Veniţi pe scenă, vă dau un monolog să-l spuneţi, să vedem dacă vă pricepeţi", a continuat actorul, acuzîndu-l şi că are o reacţie comunistă. Apoi a cerut sufleurului un monolog. Între timp, spectatorul ajunsese pe scenă şi îi spusese lui Bleonţ că, în cazul acesta, ar trebui ca şi el, Bleonţ, să rezolve nişte probleme de matematică. Aşa s-a aflat că spectatorul absolvise matematica şi A.S.E.-ul, acum lucrînd ca expert de nu ştiu ce fel. Bleonţ l-a apostrofat, i-a recomandat să nu se mai bage la ce nu se pricepe pentru că, iată, el nu se bagă la matematică. Au intervenit şi nişte spectatori iritaţi de gestul "confratelui" trouble-fête ("de ce n-ai plecat?"), pe care Bleonţ, magnanim, i-a calmat, explicîndu-le că oricine are dreptul la opinie. Se pare totuşi că, ulterior, cineva l-a asigurat pe spectatorul în chestie (care e, de altfel, un obişnuit al teatrelor şi un cititor asiduu de cronici teatrale, fiind, în timpul liber, administratorul site-ului www.liternet.ro) că nu va mai avea acces la Naţional.

Trebuie să spun că sînt întru totul de acord cu opinia spectatorului "recalcitrant". Spectacolul e, într-adevăr, foarte prost, un exemplu perfect de cum poate un regizor fără nici o idee (ce căuta acesta la Naţional?) să distrugă un text, nu excepţional, dar interesant şi cum poate el irosi munca atîtor excelenţi actori; dar nu e aici locul să fac o cronică. Dacă nu ar fi avut loc episodul pe care l-am relatat şi dacă nu ar fi, iată, încă o premieră ratată al Naţionalului, care confirmă, a cîta oară!, impresia că teatrul nu reuşeşte să-şi revină nici sub noua direcţie, asupra acestui spectacol mai bine ar fi fost să se aştearnă numai tăcerea. Pentru că e îngrozitor de greu să scrii de rău despre strădania unor actori buni care nu au nici o vină că sînt angajaţi într-un teatru care-i foloseşte mizerabil.

Dar nu spectacolul în sine mă întristează cel mai mult, ci faptul că un actor, fie el şi Claudiu Bleonţ, al cărui har l-am preţuit întotdeauna, şi-a permis să apostrofeze un spectator căruia nu i-a plăcut reprezentaţia, ba, mai mult, i-a spus să nu se bage la ce nu se pricepe. Îi înţeleg obida şi frustrarea, dar tot cred că nu avea voie s-o facă. Ironia face ca acelaşi spectator, cam cu vreun an în urmă, să fi mers la Cluj special ca să vadă Purificare, controversatul spectacol al lui Andrei Şerban şi, în gară, în timp ce aştepta trenul de întoarcere, copleşit încă de emoţie, să scrie un text dezarmant de ingenuu şi exaltat despre cum i-a schimbat viaţa acel spectacol etc., text publicat pe www.liternet.ro şi folosit, mai apoi, de Andrei Şerban (cel care a inaugurat, pare-se, ciudata modă a răspunsurilor date de artişti criticilor care îi, scuzaţi, critică), folosit deci ca un contraargument în răspunsul pe care i l-a dat Magdalenei Boiangiu după cronica ei, nefavorabilă, din Cotidianul. Aşadar, dacă un neprofesionist, un spectator oarecare, e încîntat, înseamnă că se pricepe şi opinia lui e bună să-i dăm în cap cu ea unui critic profesionist, dar obtuz. Dacă spectatorului nu-i place, să facă bine să stea în banca lui. Dacă nu poate lua acute, cum ar avea voie să spună că cineva cîntă prost? Dacă nu e în stare să tragă două linii pe hîrtie, cum să-şi permită să nu-i placă un tablou? Sau, ca să fie şi mai clar: cei cărora nu le place şi nu pot face mai bine carevasăzică că nu se pricep, aşa că să-şi ţină opiniile pentru ei. Şi, în general, la teatru se aplaudă. De preferinţă în picioare. Muzica!



Îi cer scuze spectatorului
de Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional

Multe se pot întâmpla într-o sală de teatru la premiera unei piese cu subiect fierbinte cum ar fi comunismul şi proliferarea lui. Şi mai ales când sala este o încăpere care ţine alături şi publicul şi artiştii interpreţi. Istoria teatrului este plină de întâmplări "intrate în legendă" cum ar fi roşiile aruncate pe scena Scalei din Milano dacă tenorul nu-l prinde pe "do" de sus sau dialogul la sfârşitul lui Richard al III-lea, când actorul oferă regatul pentru un cal iar un spectator întreabă dacă un măgar nu-i bun.
- Ba da, poftiţi pe scenă, i-ar fi răspuns Richard III, desperat că-şi pierde definitiv coroana...
Şi multe alte amuzante întâmplări.

Ce s-a petrecut în Sala Atelier a TNB, duminică 30 septembrie 2007 la premiera oficială a piesei Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal n-ar fi trebuit să se întâmple ţinând cont de deontologia omului de teatru.

Pentru noi, actorii, prestaţia din scenă se încheie la aplauze.

Spectatorilor le-a plăcut sau nu reprezentaţia. Un actor sau altul. Spectatorii sunt raţiunea noastră de-a exista. Ei vin la teatru, plătesc bilet şi vor să se bucure de piesă şi artişti.

Unii sunt tăcuţi, alţii nu aplaudă, alţii pleacă înainte de final ridicând un rând întreg, şi vreunul chiar apostrofează interpreţii. Ei, şi ce? Am trăit asemenea evenimente chiar la spectacole de mare însemnătate pentru Teatrul Românesc. Leonce şi Lena de Büchner în regia lui Liviu Ciulei a născut la premieră o reacţie de la balcon cu replică strigată: "Ce porcărie!" iar piesa s-a jucat apoi 12 ani şi a reprezentat România la marile festivaluri ale lumii cu mare succes.

Ce-ar fi trebuit să facem? Să sărim la balcon şi s-o coborâm pe doamna respectivă s-o vadă toată lumea pentru ce a spus? Ne-am văzut de treabă, fericiţi de fapt că piesa nu place chiar la toată lumea.

Sunt trist, decepţionat şi silit să-mi sancţionez actorul pentru depăşirea competenţelor sale şi comportament necivilizat faţă de spectatori!

Iar spectatorului în cauză să-i cer scuze pentru ce s-a întâmplat, nu înainte însă de a face apel la înţelegerea lui pentru că în mod sigur îşi poate imagina ce se poate întâmpla în sufletul unui artist autentic epuizat fizic şi psihic de responsabilitatea unui spectacol în premieră.



Criza spiritului critic
O poţi lua oricînd peste ceafă dacă nu reacţionezi cuminte şi convenţional

de Iulia Popovici

Trebuie să încep prin a spune că nu am văzut reprezentaţia de premieră a Istoriei comunismului..., n-am asistat la momentul artistic al lui Claudiu Bleonţ şi nu pot spune nimic despre spectacol. Scriu din auzite, aşadar, jurnalistic "acoperită" de informarea din trei surse...

Scriu ca un om care şi-a petrecut multe ore din viaţă, în ultimii ani, împreună cu Răzvan Penescu la teatru; un om care ştie că lui Răzvan Penescu trebuie să-i fi ajuns cuţitul disperării teatrale la os ca să strige "huo"; şi care află, pe zi ce trece, că cenzura spiritului critic face ravagii, iar acest spirit se atrofiază pe măsură ce teatrul autohton se degradează.

În şcoală, viitorilor actori li se spune că procesul e mai important decît produsul, că munca, repetiţiile, contează mai mult decît spectacolul; şi nimeni nu le explică, mai apoi, că raţiunea existenţei unei arte, cum ar fi teatrul, e publicul, iar în absenţa lui, munca lor e vînare de vînt. Trăind în cercuri strîmte, în care e vorba despre praguri luate etc., artistul român ajunge să creadă că spectatorii există pentru el şi nu invers, că publicul e o masă captivă destinată admiraţiei perpetue, lipsită de dreptul la cuvînt şi care, de cele mai multe ori, vorbeşte ale limbi decît jargonul stanislavskian, singurul cu drept de aparenţă estetică.

Răzvan Mazilu îi reproşa nu demult lui Liviu Ornea o serie de afirmaţii critice cam în acelaşi spirit cu discursul lui Claudiu Bleonţ: un matematician nu trebuie să se bage în dans (ori teatru). Dacă nu ştii, taci... Oare aşa să fie?

Întrebare: cum poţi să arăţi atîta dezinteres, dacă nu dispreţ, pentru modul de a gîndi al omului căruia i te adresezi, căruia îi vorbeşti, mai mult chiar, pe care-l întrupezi pe scenă? Poate de-asta nivelul actoricesc al artiştilor români atinge de atîtea ori nivelul impresionant al genunchiului broaştei, din pricina faptului că tot mai puţini cred că au ceva de aflat ori de învăţat de la oamenii reali, matematicieni, zugravi sau academicieni, despre ceea ce ei, actori sau regizori, fac să renască pe scenă: viaţa adevărată.

Dar "derapajele" critice nu vin dintr-o singură parte, a stalului: cînd Marius Manole a făcut mişto de calitatea spectacolului în care juca, din cauză că gestul era o abatere de la deontologia teatrală, care zice că trebuie să strîngi din dinţi şi să rabzi odată ce-ai acceptat să participi la ceva, iar Manole mai şi băuse înainte, incidentul n-a provocat nici o ridicare a vreunei sprîncene, nici o întrebare despre ce-ar fi (dacă e) în neregulă cu felul în care ne distrăm de-a arta. Nu s-ar zice că problematizarea - de ce un actor cu experienţă sabotează conştient o reprezentaţie, de ce un spectator cu experienţă (care vede mai mult teatru decît artiştii înşişi) strigă "huo", de ce un regizor lipsit de vocaţia scandalului (Radu Afrim) scrie pe blogul personal că a ieşit de la premiera Istoriei comunismului... fiindcă nu mai suporta? - e o vocaţie în teatrul românesc.

Din jurnalul unui spectator

M-am "luat în gură", acum mai puţin de-un an, cu un tînăr absolvent de actorie care juca (joacă încă) în Coolori, o producţie a Teatrului Foarte Mic. În pauză era "programat" un moment interactiv în care actorul (mă rog, personajul lui) le spunea tot felul de lucruri şi le punea tot soiul de întrebări celor din public. Una peste alta, l-am rugat să mă lase-n liniştea unei binemeritate ţigări; mi-a răspuns că n-am decît să plec. Sincer, dacă n-ar fi trebuit să scriu despre spectacol a doua zi, mi-aş fi luat tălpăşiţa în acel moment... Iar poveşti despre astfel de interacţiuni între actori şi spectatori, în momente destinate interactivităţii (în care, de ce mai multe ori, celor din urmă li se dă peste ceafă dacă nu reacţionează cuminte şi convenţional, aşa cum li s-a spus celor dintîi că trebuie să facă aceste victime eterne ale convenţiei), am cît pentru un roman întreg. Nu sînt excepţii, e regula: pe spectator nimeni nu stă să-l asculte, el are de aplaudat.

Iar dacă eşti critic, rişti, în cazul în care directorului de teatru nu-i convine ce scrii tu (ce, nu cum), să nu-ţi mai anunţe premiera şi să nu te invite la spectacole (cine condamnă unilateral practica invitaţiilor, trimiţînd criticii să-şi cumpere bilet, trăieşte într-o utopie: am făcut o mică cercetare, invitaţii se dau peste tot, fie şi sub forma unei reduceri consistente; chemat la premieră ori ce-o fi fiind ea, criticul e întotdeauna). Tocmai mi s-a întîmplat mie, li se întîmplă tuturor. De ce? Pentru că, dacă spectatorul se presupune că aplaudă şi atît, criticul se presupune că laudă şi atît. Şi amîndoi sfîrşesc, în disperare de cauză, prin a se resemna să tacă. Cam ce altceva ar putea face, cînd reacţiile sînt ca cea a lui Claudiu Bleonţ la Naţional sau ca cea a lui Andrei Şerban (o scrisoare publică vituperantă), anul trecut, faţă cu cronica la Purificare a Magdalenei Boiangiu? Spiritul critic, al celui care doar priveşte şi al celui care scrie, e în moarte clinică în ultima vreme, să nu mai spun de libertatea de exprimare a acestui spirit. Nu credeţi c-a venit momentul să vorbim despre o criză?

La Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal mi-am luat bilet. "Sport" pe care, o recunosc, nu l-am mai practicat de mult. Şi am căpătat un brusc sentiment al responsabilităţii care-mi revine, al spiritului critic, să zicem: îi recomand sau nu unui spectator să se ducă la o reprezentaţie care-l costă 26,5 RON, patru sticle de ulei de floarea-soarelui şi-o pîine? Şi dacă lui îi vine pe urmă să strige "huo", să se mai aleagă şi cu o urecheală în public?! De banii ăştia, poţi să-ţi iei o carte bună sau chiar două...



Spectatorii noştri şi aplauzele lor isterice
de Elena Vlădăreanu

Nu mi-aş dori să fiu în pielea lui Răzvan Penescu. Bun, să zicem că acum e vedetă, gestul lui a ajuns în mijlocul unei dezbateri, dar cu ce preţ? Cu preţul plătit lui Claudiu Bleonţ, răspunzându-i la penibilul chestionar care a debutat cu "Ce studii ai mata?". Şi asta în faţa unei săli pline. De nu ştiu câte ori a trebuit să răspund la această întrebare, din motive similare, dar totuşi în privat, şi ştiu cum e. Nu te simţi umilit şi plin de nervi decât după. La început răspunzi timid, întrebându-te dacă oare Facultatea de Litere îţi dă dreptul să critici într-un ziar un spectacol sau o carte. Deşi cel care te supune unui astfel de interogatoriu nici o clipă nu s-a întrebat dacă nu cumva merita să fie criticat, nici prin cap nu i-a trecut că poate exista şi un alt punct de vedere. Nimic nu s-a putut strecura în convingerile lui pe lângă ideea, grasă şi fixă, că ăla care te critică sigur e un dobitoc, un incult, un analfabet, a cărui capacitate de înţelegere e cât un vârf de ac. Sau nici atât.

Şi mai e ceva: atunci când câştigi bani din artă sau atunci când faci artă din motive personale - din dorinţa de a demonstra ceva, din orgoliu etc. - îţi asumi şi că tot ceea ce faci este supus gustului unui public, cât de mic ar fi acesta. Unuia poate să îi placă produsul pe care i-l oferi, altuia nu. Unul poate fi ipocrit şi să-ţi ascundă ce crede de fapt, altul poate să-ţi spună pe şleau. Dar sunt cel puţin două lucruri care ar trebui să te împiedice să-ţi dai arama pe faţă. 1) Buna creştere. 2) Dacă reacţionezi cu nervi, reproşuri, istericale, telefoane, "dar ce studii ai mata ca să mă critici?" nu faci decât să arăţi cât de vulnerabil eşti de fapt şi să-ţi expui fără ruşine punctele slabe.

Acum despre micul incident de la finalul Istoriei comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Nu, nu văd potrivită o dezbatere publică, nici măcar pentru presă nu mi se pare a fi un subiect, poate cel mult într-o relatare de la faţa locului, cum s-a întâmplat de fapt imediat, la doar două ore, pe site-ul Gândul. La fel cum nici fluierăturile încasate de Alagna la Scala, în toiul spectacolului, nu mi se par decât un aperitiv pentru presa de scandal. DAR... Un mare DAR... la noi lucrurile au luat-o rău razna. De când merg la teatru - nu de mult, de vreo şapte ani doar, de când sunt în Bucureşti - nu am pomenit spectacol, cât de prost, şi am văzut zeci, la finalul căruia lumea să nu ţâşnească de pe scaune, aplaudând isteric. Nu văd necesar să se treacă la fluierături, ouă stricate şi roşii, dar ca oamenii să se trezească şi să sancţioneze plictiseala îndurată două ore pe banii lor, refuzând să aplaude, mi se pare urgent. Iar Penescu a făcut primul pas în a deschide ochii mulţimii. Sper ca inşii ăia indignaţi de gestul lui, care au urlat că le strică plăcerea, să fi ajuns acasă şi să fi înţeles că participarea lor la aplauzele de la final nu este obligatorie şi că e mult mai comod să recunoşti atunci când îţi place sau nu ceva. E drept şi că actorii se bucură de un capital de imagine imens în faţa românilor. Dacă e floare la ureche să spui că deteşti literatura română, dacă e o nimica toată să desfiinţezi un regizor de film, când vine vorba de actori lucrurile capătă dintr-o dată dimensiuni ireale. Aţi observat că, de exemplu, până acum nu s-a vorbit de nici un actor care să fi colaborat cu Securitatea? Credeţi că toţi au fost impecabili? Dar românii sunt la fel de sensibili aici ca atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă.



TNB invită la o dezbatere

Conducerea Teatrului Naţional, reprezentată de domnul Ion Caramitru, anunţă găzduirea unei dezbateri publice la finalul spectacolului Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal din seara de 21 octombrie 2007. Dezbaterea face parte din seria Procesul comunismului, serie începută stagiunea trecută cu dezbaterea spectacolului Comedie roşie în regia lui Alexandru Tocilescu şi se va intitula Procesul comunismului în sala de spectacol. Relaţia dintre actor şi spectator. La dezbatere va fi invitat Răzvan Penescu, alături de alţi ziarişti şi lideri de opinie din media culturală, anunţă conducerea Teatrului Naţional Bucureşti.
(Grupaj preluat din Observator Cultural, octombrie 2007)


Lista articolelor pe această temă poate fi găsită aici.

17 comentarii

  • un NU sanatos
    [membru], 15.10.2007, 05:05

    De ce ar fi motivat un om sa calce din nou pragul unui teatru, dupa ce a asistat la numai cateva spectacole, dar toate de doi lei? Cum convingi un om care a avut parte de asemenea reperezentatii ca teatrul e altceva decat niste cuvinte spuse in zeflemea sau fara pic de simtire, care din cauza asta ajung sa sune patetic? Cum aduci un tanar din bar sau club la teatru? De ce ar renunta el o bere ca sa-si plateasca un bilet redus la spectacol? Nu e doar mass-media de vina ca ne vinde produse uneori de-a dreptul jignitoare, care pur si simplu indobitocesc. Nu e doar vina teatrelor ca vand bilete pentru specatacole proaste la preturi nu tocmai modice. Eu as zice ca ne-o meritam in buna parte. Pentru ca inghitim. Pentru ca le cumparam oferta. Pentru ca le incurajam lipsa de respect pe care ne-o arata, pentru ca mintim si ne mintim, pentru ca ne imbatam cu apa rece. Ardem sa elogiem si nu stim pe cine. A ajuns sa fie cool sa mergi la teatru sau sa dai la actorie sau regie? Cati din cei ce aleg o asemenea facultate constientizeaza ce responsabilitati implica decizia lor? A fi bine crescut nu inseamna a nu tulbura linistea turmei, cand in ea sunt numai oi ratacite. Sa te multumesti cu putin si sa aplauzi frenetic chiar daca nu ti-a placut pentru ca "asa e la teatru"? Mi se pare de-a dreptul trist ca la noi gura lumii dicteaza ce se face si ce nu se face. Ar fi timpul sa lasam manierismele si sa avem decenta de a recunoaste ce nu ne place public. Asta daca am depasit faza in care suntem sinceri cu noi insine.

  • Nu asa
    [membru], 16.10.2007, 16:37

    Eu sanctionez comportamentul dl Penescu care ar fi trebuit sa stie cel mai bine ca exista cronica de teatru pentru a critica sau a lauda un spectacol. Actul dansului mi se pare o manifestare grosolana si orgolioasa in acelasi timp, lipsa de respect fata de ceilalti spectatori si de actori.
    Sper din tot sufletul sa nu aud huiduieli la sfarsitul nici unui spectacol de teatru.





  • ce tare chestie
    [membru], 17.10.2007, 00:40

    Ce mi-ar fi placut si mie sa fiu acolo.
    Adevarul e ca publicul este prea adesea o adunatura de mameluci care trebuie sa respire cind li se da voie, sa aplaude la sfirsit si sa plece acasa dracu imediat si sa nu creeze probleme masinariei asa de bine unse, ca vor si masinistii sa roteasca decorul si s-o tunda la o tzuica, si uite ca apare unu cu idei care strica mersul pe fagashul normal al lucrurilor.
    La urma urmei, asa cum inainte mari dramaturgi mai luau si ei de o friptana fara jena nascocind un text ushurel pe linie necesar onor consiliului culturii si educatiei socialiste, azi orice chestie care are shtampila de anticomunism sau de antidictatura e perfecta, se baga la inaintare ca e pe val si nu o sa fluiere nimenea.
    Ba uite ca fluiera.
    Bravo domnu` care fluierai.
    La dezbatere, pe 21!!!!!!!!!!!!!!

  • Daca ma gindesc mai bine...
    [membru], 17.10.2007, 01:03

    Din ghidul spectatorului de la 6 la 96 de ani, am învăţat că eu mă duc la teatru în timpul meu liber, pentru a fi "entertained", în timp ce actorii şi ceilalţi realizatori ai unui spectacol se duc acolo la serviciu - cum ar veni, pe lîngă talent, au răspunderi şi obligaţii. Între alţii, faţă de mine.

    Cumperi o conservă pe care scrie saumon fumé şi înăuntru găseşti hamsii expirate - marketing "creativ" sau greşeală? Îţi cade acoperişul în cap şi constructorul se scuză că e greu să construieşti case - ba chiar îşi ia găleţica şi mistriile şi te invită să-ţi faci singur acoperişul, dacă eşti tu mai deştept şi atît de ciufut. Intră cele două cazuri la categoria "ghinion, să trecem mai departe"? În primul, o persoană hotărîtă pe care incidentul n-a băgat-o în spital s-ar duce la Protecţia Consumatorului, iar în al doilea l-ar da în judecată pe constructor, cerîndu-i despăgubiri. Tot aşa, dacă te-ai păcălit cu o pastă de dinţi de care nu eşti mulţumit, a doua oară vei recurge la "brand-switching"; în cazul unui spectacol, însă, rar se întîmplă să te duci să-l vezi iarăşi şi iarăşi. Unui spectacol de teatru nu-i poţi deveni "loial" precum unei mărci: te aştepţi să fie un eveniment unic, în toate sensurile. Frustrarea este, deci, cu atît mai mare cînd plăteşti numai ca să suferi două-trei ore în fotoliul de tortură sau (se poate şi mai rău) pe jos, în loc să faci ceva mai plăcut - de exemplu, să vezi un spectacol bun.

    Un om educat, care merge des la teatru, vede, probabil, mai multe spectacole decît mulţi dintre actori şi poate face distincţia între reuşit şi nereuşit cel puţin la fel de bine. Mă îndoiesc că dl. Bleonţ ar prefera să joace numai în faţa unor persoane "avizate", i.e. alţi "oameni de teatru". Comentariile confraţilor sînt infinit mai distrugătoare decît un "huo" sincer (nu spun nimic de fluierături, care pot fi luate drept semne de admiraţie). Unde mai pui că nu s-ar umple decît cel mult o sală, o dată.

    Preţul biletului, deşi poate include costurile montării, nu reprezintă de fapt o valoare anume. Există cerere şi ofertă, există şi concurenţă, şi talent(e), adică premisele calităţii, dar n-avem standarde clare; produsul artistic nefiind cuantificabil, e ridicol să faci reclamaţie la Protecţia Consumatorului. Nici nu-ţi poţi monta singur spectacolele pe care ţi-ar plăcea să le vezi, chiar dacă eşti un spectator profesionist. Nu-ţi place - eşti liber să pleci înainte de final, cu buza umflată; eventual, în cele 99,99 % din cazuri în care nu eşti cronicar/critic, să "pedepseşti" prin absenţă alte spectacole ale aceluiaşi regizor sau teatru, sau în care joacă actorul Y care te-a decepţionat, şi să le faci publicitate proastă printre cunoştinţe. Cu toate că, uneori, lămurit şi/sau plictisit după prima parte, am plecat la pauză, ştiu că, indiferent cît de prost ar fi fost spectacolul, cei rămaşi l-au aplaudat la sfîrşit. Mă uimeşte publicul care ovaţionează minute în şir un spectacol mediocru. Care să fie misterul? Motivele tot mai rare de bucurie din afara sălii? Jena faţă de munca, bună sau rea, depusă de cei de pe scenă şi din spatele ei? Ideea de teatru-sanctuar? Ieşirile la rampă ale actorilor? Automatism?

    Unii vor fi de-a dreptul şocaţi, alţii vor considera că locul huiduielilor trebuie să rămînă stadionul; pentru cei disperaţi şi sătui de reprezentaţii stupide şi de prost gust, există această alternativă, preferabilă ouălor stricate şi pisicilor moarte. Nu sîntem obişnuiţi cu acest tip de reacţie într-un teatru şi, ca atare, gestul lui Răzvan Penescu poate părea deplasat. Şi eu am avut de zeci de ori motiv să strig "huo" dar, din cine ştie ce misterioase cauze, m-am mulţumit să nu aplaud. Acum, cu un precedent proaspăt în minte, mă gîndesc că un "huo" venit din inimă, desprins de fondul entuziasmului imbecil-uniformizant gen congres pecerist, compensează măcar un minut din cazna la care voi fi fost supus.


  • publicitate perfecta
    [membru], 18.10.2007, 08:58

    omul respectiv a facut un mare bine spectacolului, piesa de aici in colo va rula cu sala plina, din pacate curiozitatea umana o sa promoveze acest spectacol

  • RE: publicitate perfecta
    [membru], 18.10.2007, 17:03

    Ăsta să fie baiul. Miza este alta şi este dincolo de spectacolul acesta în sine. Asupra modului nostru de evaluare, sau a lipsei lui ar trebui noi să ne întrebăm. Ar fi păcat să ne concentrăm prea mult asupra acestui caz. Riscăm să pierdem din vedere că nu este unul singular, ci din păcate destul de des întâlnit. Şi că nu ar trebui să asistăm la un spectacol foarte slab pentru a sancţiona pe cineva. Nici mediocritatea nu ne duce mai departe.

  • RE: Daca ma gindesc mai bine...
    [membru], 19.10.2007, 07:16

    De dragul discutiei, ma bag si eu in vorba/seama (caci, vorba ceea, Internetul trebuia inventat macar ca sa aiba romanii forumuri un' sa se racoreasca...).

    Mai intii, o observatie: consumul de arta nu este aceeasi mincare de peste (saumon fume sau hamsie expirata) cu cel de bunuri si anume de... consum. Adica, nu poti sa ceri banii inapoi pentru ca nu ti-a placut piesa, filmul, happeningul sau pinzele atirnate pe pereti. Ca sa zic asa, 'art happens'. Imi pare rau, pur si simplu nu merge asa... Nici macar la fotbal cind pierde echipa favorita, nu poti sa ai pretentii. Poa sa te ia toti dracii si sa arunci cu televizorul pe geam, dar asta-i alta poveste / mit urban...

    Singura exceptie ar fi cazul (extrem) in care reprezentia respectiva este o abominatie, insuportabil de proasta, ceva care scoate oamenii din case cu furci si faclii aprinse si produce nasteri inainte de termen, ma-ntelegeti... Unde bat eu e ca toata lumea a aplaudat politicoasa (probabil excesiv de politicoasa la cum stiu eu publicul de teatru din Romania) la piesa cu pricina, numai dragul meu prieten Razvan s-a ridicat in picioare si-a inceput sa huiduie. Ce, vin eu si va-ntreb? Piesa? Actorii? Regia? Costumele? Scenografia? Sau publicul care - inca o data, a cita oara "tradus"? - a reactionat slugarnic in fata "monstrilor sacri ai primei scene a tarii"... Razvan a vazut mult teatru romanesc pentru anii lui. Iar pentru asta, il compatimesc sincer si nu pot decit sa ma gindesc ca e ca si cu loviturile la cap: se aduna... Departe de mine gindul sa-l jignesc pe bunul meu prieten.

    Ajung mai apoi si la actul in sine al huiduielii. In caz ca n-am zis-o pina acum, trebuia s-o fac mai devreme: n-am fost in sala, n-am vazut reprezentatia in culpa. Asta nu inseamna ca cineva ma poate convinge ca datul cu huo si-alte strigaturi asortate e un mod normal - in lipsa unui cuvint mai bun - de a reactiona la o piesa de teatru, din nou, cu exceptia mai sus mentionata, care ar produce miscari populare si atacuri de epilepsie in masa... C-asa-i in arta (cam ca-n tenis...): daca nu-ti place ce-ai vazut la un vernisaj, nu te duci sa-i zgirii masina pictorului cu cheia... Daca nu te-a miscat un spectacol de dans, n-o asteptati la cotitura pe prim-solista sa-i dai la gioale cu bita de baseball... Si ca sa inchid frumos cercul, da, la fotbal, ca tot l-am mentionat mai inainte, huiduiala merge unsa, e chiar 'de rigueur'.

    Rezumind, cum arta nu-i ca shoppingul, nici teatrul nu-i ca fotbalul.

    Inchie opnind ca desi ma tem ca, de data asta, ultra-rafinatul Razvan Penescu n-a gasit cea mai adecvata expresie a spiritului critic, un huideo sanatos ("from the bottom of my heart" cum zice Woody Allen in "Scoop") n-a omorit - inca - pe nimeni, iar reactia onor actorilor a fost, intr-un cuvint, PENIBILA.

    Altfel, doresc la toti cei care ma cunosc (ca sa folosesc un limbaj radiofonic) distractie pacuta pe 21 octombrie (chiar ma-ntreb daca cei ce n-or sa fie de acord cu Razvan au sa se manifeste pe baza de invenctive si alte cuvinte grele si foarte grele?...). Om trai si-om...

    Adio si n(u mai)am cuvinte...

    Pierre de Vara

    (un pseudonim nitel a-sezonat... vorba cuiva: do you have any idea who I think I am??!!)

    PS: nu pot sa-nchei inainte de a ma ridica in picioare si a striga "Rusine!", revoltat fiind ca "masina" ma pune sa votez articolul - credeam ca era clar ca eu nu judec pe nimeni.. ;-)

  • Era si timpul
    [membru], 19.10.2007, 11:43

    Felicitari dlui Penescu pentru "indrazneala" sa, ca si dlui Caramitru pt reactie si initierea noii dezbateri.

    Am scris mai pe larg despre episod la http://doarcristi.blogspot.com/2007/10/who-is-iulian-baicus.html , replicand de fapt dlui Iulian Baicus, al carui text de la http://mayumablog.weblog.ro/2007-10-17/201622/Who-the------is-Alice%3F.html l-am gasit mirosind de aceeasi mentalitate penibila, ca spectatorul roman e bun in continuare doar sa aplaude, iar calitatea unui spectacol nu poate fi judecata decat de "experti".

  • sancta simplicitas
    [membru], 19.10.2007, 12:17

    Nu am vazut spectacolul, cu asta trebuie sa incep, ca sa fie totul clar de la bun inceput. Si nici nu am vrut sa ma bag in vorba si in seama daca nu l-am vazut. Dar m-am razgindit. De ce? Pentru ca aseara am ajuns cu telecomanda pe la postul TV de pe canalul 54 de pe televizorul meu (drum lung pina acolo...) ca sa il vad pe Claudiu Bleont la o palavra cu o moderatoare, care, cazuta in adulatie, condamna public acel "Rusine" strigat la National (cum ar veni, la "prima scena a tarii"). M-au revoltat tonul folosit, cabotinismul lui Claudiu Bleont si pozitia de superioritate pe care se plasau cei ce condamnau gestul. Ba mai mult, s-a venit cu pilde. S-a ajuns la arderea pe rug a lui Jan Hus si la "batrina scelerata" (cuvintele moderatoarei, nu ale mele) care atita focul ca sa arda mai bine rugul (si Jan...), moment in care JH ar fi zis "sancta simplicitas" cu un zimbet superior, sintagma pe care, tot cu un zimbet superior, moderatoarea i-a adresat-o direct spectatorului care si-a permis sa puna la punct in mod public un spectacol care nu i-a placut deloc. Din pacate, din modul in care s-a pus problema, moderatoarea in speta (Teo Trandafir, ca sa dau datele complete), pronuntind acel "sancta simplicitas", nu a facut altceva decit (din pacate) sa se autodefineasca si sa puna punctul pe i in ceea ce priveste emisiunea moderata de domnia sa. Repet, din pacate. A fost acea atitudine obtuza despre care s-a tot vorbit pina acum in acest context. Situindu-ma asa dar pe aceeasi pozitie de superioritate, imi permit sa ii recomand doamnei moderatoare sa urmareasca filmul Rien sur Robert al lui Pascal Bonitzer, ca sa realizeze de fapt ce a facut in emisiunea domniei sale. In acelasi timp, ma declar sustinator al gestului lui Razvan, desi eu cred ca personal nu as avea acest curaj. Cel mai mare gest de revolta al meu a fost pina acum sa stau jos si sa nu aplaud la spectacole dezastruoase la care lumea aplauda incintata in picioare. Ca asa se intimpla de obicei, cind nu se intelege nimic, lumea se ridica si aplauda in picioare, ca daca nu s-a inteles inseamna ca a fost spus adinc, ce mai... Repet: de obicei (exceptiile sint fooooaaaarte rare, dar sint, exceptii, adica spectacole la care chiar merita sa te ridici si sa aplauzi in picioare)

    PS. Daca stau mai bine sa ma gindesc, degeaba am recomadat filmul. Mai bine urmariti-l dvs, cei care cititi, ca e foarte putin probabil ca doamna moderatoare sa dea cu mouse-ul prin spatiul asta...

  • ...
    [membru], 19.10.2007, 14:46

    Acum ceva vreme am asistat si eu la o alta premiera penbila a unui teatru bucurestean.
    La sfirsit, evident, ropote de aplauze isterico-furtunoase, iar in cursul saptaminii urmatoare spectacolul
    jucat cu casa inchisa.

    Nu stiu daca huiduitul este cea mai potrivita forma de manifestare pentru o sala de teatru, dar, fiind pe scena,
    trebuie sa fii in stare sa iti asumi si sa gestionezi orice tip de feedback venit din partea spectatorilor.
    Sa aduci spectatorul de urechi pe scena si sa il mustruluiesti zdravan nu e altceva decit o reactie penbila, semn
    ca pe monstrii nostri sacri nici nu prea ii intereseaza relatia cu spectatorul.

    Cite despre spectatorii bucuresteni, nu stiu daca ei sunt cu adevarat vinovati, dat fiind ca fac parte dintr-un popor, care,
    este stiut, nu are o cultura a boicotului, inghitind resemnat cam tot ce i se ofera.

    Din pacate, mersul la teatru in Bucuresti (nu ma pronunt pentru restul tarii, cunoscind foarte putin publicul din alte orase)
    e un amestec de haine scoase de la naftalina, acel enervant "cind ma gindesc de cind n-am mai fost la teatru...",
    sarcina culturala lunara musai de indeplinit etc.

    Concluzia mea: atita timp cit curg aplauzele furtunoase,
    actorii si regizorii deopotriva se complac si se prefac ca totul este OK,
    iar pe spectatori nu ii trage nimeni de mineca sa le spuna ca nu e o dovada de incultura sa nu mergi la teatru,
    daca nu ai ce sa vezi, ne invirtim intr-un cerc vicios rupt arareori de catre un spectator mai nervos care, probabil,
    va fi pus imediat pe coji de nuci de un alt "monstru sacru" al scenei romanesti.


    Sper ca in viitor sa imi fie infirmata concluzia de regizori si actori carora le pasa, isi asuma responsabilitati,
    ii mai intereseaza din cind in cind care le sunt spectatorii, ce cred ei, ce asteapta de la un spectacol etc.


  • Mai avem nevoie şi de murături
    [membru], 19.10.2007, 17:33


    Pentru cei care dezaprobă gestul lui Răzvan vreau să-i asigur că 'rebelul' nu e singur. Mă refer -culmea- la cîţiva confraţi de breaslă de-ai domnului Bleonţ. Actorii timişoreni din trupa independentă Auăleu (Teatru de garaj şi curte) au anunţat mai demult intenţia de a instala la intrare un butoi cu murături. În momentul în care spectatorul primeşte biletul pe care a plătit bani, el primeşte aşadar şi dreptul de a se exprima faţă de spectacol. Printr-o gogonea bine ţintită înspre actorul care a jucat prost, înspre regizorul care a montat o porcarie. Şi o gogonea murată poate fi mai dureroasă decît un strigăt de ocară. În plus, miroase rău. Dacă asta nu reprezintă responsabilitate şi respect pentru public...

    Ţine de bun-simţ faptul că cei vinovaţi de un produs artistic ratat trebuie să poată fi traşi la răspundere. Aşa cum i se recunoaşte dreptul de posesie a aplauzelor, spectatorului trebuie să i se recunoască dreptul de a se exprima şi cînd nu-i place ceva. Iar acest drept se pare că trebuie re-cîştigat. Nu neapărat prin instalarea unui butoi cu murături.


    Lucian Mircu
    (unul care aplaudă "incidentul provocat de un spectator la Naţional" şi care promite că nu va mai rămîne simplu spectator)

  • EXCELENT
    [membru], 19.10.2007, 18:06

    De foarte multa vreme imi doresc sa fi avut acest curaj de a-mi asuma responsabilitatea unui astfel de gest la finalul unor spectacole proaste. M-am marginit la a nu aplauda sau la a pleca in timpul spectacolului, dar unele spectacole chiar merita mai mult decat atat caci altfel regizorul/ actorul manierist/etc se poate lasa dus de valul falselor aplauze caci uneori am senzatia ca oamenii merg la teatru doar pt a aplauda frenetic la final.
    E un gest care da curaj si altora nu neaparat sa strige ceva(poate ca e prea mult din prima) dar macar sa nu mai lase bietii actori si regizori sa creada ca au facut ceva EXTRAORDINAR si sa repete erorile culcati pe norisorul de fum iesit din palmele arse ale unora!
    Felicitari Razvan!!!!!!!

  • RE: Era si timpul
    [membru], 19.10.2007, 23:12

    Cum vad ca Iulian Baicus si-a retras textul mizerabil la adresa dlui Penescu, i l-am publicat in comentariu la http://doarcristi.blogspot.com/2007/10/who-is-iulian-baicus.html .

    Cu-atat mai importanta e dezbaterea despre mentalitatile acestea gen "Ceausescu PCR", cu cat ele continua deci sa existe, la ani buni dupa mineriade. Mai grav e cand se manifesta nu doar la spectatorii cu resort la fund, care aplauda din reflex la orice, ci si la oameni de cultura sau actori. Vad ca scria cineva anterior ca teatrul nu-i la fel ca alt serviciu pentru care ai plati bilet, ca actorii au "talent" etc. Sa fie cu iertare, dar sa-ncetam cu idolatrizari si ridicare de statui. "Talent" iti trebuie in orice meserie, talent inseamna si a pune pe picioare un sit ca Liternet-ul, talentul nu "apartine" doar artistilor, poetilor, scriitorilor...

  • aplauze
    [membru], 19.10.2007, 23:26

    Nu pot fi decat de partea artistilor, chiar cand isi dezamagesc publicul. M-am nascut asa si parintii n-au avut de ales la ce scoli sa ma dea. Artistii sunt si ei oameni, cand pe culmi, cand pe alaturi. O data, prin surprindere, am fost azvarlita de cealalta parte a baricadei (fiindca exista o baricada), printre spectatorii blamati pentru inertia lor. Eram la un festival de dans, in Montrealu-mi de adoptie, la un spectacol care-si propunea sa ma faca albie de porci. Se dansa frumos si profesional, dar componenta sonora nu se sinchisea de miscarea de pe scena, ci glasuia direct publicului (nu va spun autorii). Ce spuneti aici, despre spectatori, e alint fata de ce ni se spunea acolo. Ne-au facut si teroristi. Asteptam nerebdatoare lipsa aplauzelor de la sfarsit, uitand ca publicul de festival e unul avizat. A acceptat cu pene de gasca potopul de insulte si le-a rasplatit cu un potop de aplauze. Doar eu n-am putut aplauda.

  • Arta ? Daca macar as intelege ...
    [membru], 26.10.2007, 11:40

    Exista arta, pentru care oamenii au nevoie de talent, si exista arta tembela, pentru oameni rafinati, care nu inteleg nimic din ceea ce citesc, vad sau aud, dar pot aborda oricand o mina preocupata. Care din cauza propriilor lipsuri nu pot fi niciodata siguri ca se afla in fata unui deseu.

    Pentru nevoia de frumos a acestor categorii selecte au fost produsi milioane de artisti care cu greu ar putea desena o vaza sau canta un colind. Cu toate ca au studii de specialitate. Probabil si diplome. Si au fost pregatiti de profesori la fel de talentati ca si ei.

    Cu totii sunt sustinuti in ratacirea lor de o societate pervertita, in care cei alesi se extaziaza in fata unor mormane de fiare contorsionate vopsite in negru. Sau isi impodobesc peretii cu tablouri cu forme geometrice sangerii si linii neregulate trasate in plin sevraj. Care ar fi spulberate oricand de o vaca in asfintit pictata de un anonim si vanduta undeva pe litoral la un pret de nimic.

    Pentru ca multi "artisti" au ales calea aparent usoara. Dar imposibila pentru cei care nu s-au nascut pentru asa ceva.

  • Mai existä acel Fätulescu...?
    [membru], 11.11.2007, 00:44

    Pe la începutul anilor '80, mä uitam si mä cruceam la spectacolele semnate de un oarecare Florin Fätulescu, fie la Petrosani, fie la Comedia, sau pe unde se mai nimerea. Nu pricepeam cu nici un chip fenomenul supravietuirii pe afise a acestei persoane complet paralele cu teatrul.
    Dar deceniile a trecut, si persoana a continuat sä abereze, scenizând regizificarea de spectaculisme ce par hotärâte sä batjocoreascä tot ce stä între jaloane ca Aristofan, Molière, Matei Millo sau Andrei Serban.
    In locul lui Räzvan Penescu, as fi procedat altfel; veneam cu o pancartä "AFARA FATULESCU!" si o ridicam de la primul gong.

  • RE: Mai existä acel Fätulescu...?
    [membru], 11.11.2007, 02:06

    > veneam cu o pancartä "AFARA FATULESCU!" si o ridicam de la primul gong.

    Nu aveam nici un motiv să ridic o pancartă la primul gong. Am avut o atitudine faţă de un spectacol care m-a plictisit şi m-a dezamăgit, nu o prejudecată. În general mă duc la teatru cu speranţa că o să îmi placă, nu pregătit să mă chinui şi să nu aplaud. Iar dacă nu ştiu pe cei de pe afiş, regizor sau actori, sper ca ei să reuşească să mă emoţioneze, să mă convingă, să îmi spună ceva important pentru mine. Mă duc la teatru dornic să îmi placă şi la început de piesă sînt foarte deschis pentru a primi propunerea ce urmează să fie prezentată.

    Doar dacă eram directorul Teatrului Naţional mă întrebam ce anume a mai montat Fătulescu pînă acum şi dacă spectacolele lui precedente mă fac să cred că e cazul să îl invit să monteze la Naţional. Dar nu sînt, aşa că am procedat ca orice spectator. Am venit la piesă, am urmărit-o şi apoi am avut o reacţie la ceea ce am văzut.

    Răzvan Penescu
    http://www.liternet.ro

Publicitate

Sus