Întregul incident este prezentat în acest număr (11-17 octombrie 2007) al Observatorului Cultural, invitîndu-l la cuvînt pe "protagonistul" întîmplării. Publicăm, la cererea redacţiei, şi un punct de vedere al conducerii TNB, exprimat de Ion Caramitru. Participă cu un articol, din postură de cronicar teatral şi martor al evenimentului, Liviu Ornea, iar Iulia Popovici şi Elena Vlădăreanu pun accentele pe ineditul protest.
(Redacţia Observator Cultural)
M-am plictisit crunt
de Răzvan Penescu
de Răzvan Penescu
Duminică seara. Premieră la Naţional, cu o piesă a lui Matei Vişniec publicată acum 4 ani la LiterNet: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. "Un spectacol rafinat şi modern semnat Florin Fătulescu, important regizor american de origine română", după cum scria pe situl instituţiei. Aveam o strângere de inimă după o serie de experienţe neplăcute cu Teatrul Naţional în ultimii 5-6 ani, dar e bine să dai din când în când o şansă fiecărei instituţii...
Din prima scenă, a fost clar că nu am avut noroc. Da, poate pare că am avut prejudecăţi, dar am văzut mult teatru în ultimii 15 ani şi ştiu că rareori un actor care începe prost termină bine. Iar aici toţi încep prost. Fals, strident, ţipat, isteric, fără nuanţe, cabotin. Nici un om real nu vorbeşte cum vorbesc actorii din acest spectacol. Cu pauze nenaturale, cu accente ciudate, ochi daţi peste cap şi schimonoseli; m-am întrebat dacă personajele "sănătoase mintal" erau cumva posedate. Dar nu, acelaşi ton şi aceleaşi schimonoseli le-am văzut şi în alte spectacole, sunt deja o marcă de actorie. Ce diferenţă faţă de 432-ul lui Mungiu, cu actorii lui atât de adevăraţi, de naturali şi de credibili încât au fost crezuţi neprofesionişti.
Nuanţele oricărui personaj sunt aruncate la coş şi înlocuite cu o isterie cvasi-continuă. Nu am râs nici o clipă, nu am surâs amar, nu mi s-a încreţit pielea gândindu-mă câtă oroare a fost în comunism. Nu am crezut nici o clipă povestea "normalilor", nu le-am văzut forţa, nu le-am văzut visele şi pasiunile, nu am văzut seducţia exercitată de lucrurile în care cred. Totul e o amestecătură, actorii vin cu ce ştiu din alte piese şi schimbă doar costumele. Mă îndoiesc că vreunul ştie ce a făcut personajul său înainte să ajungă în piesă.
Revoltătoare e şi maimuţăreala ieftină a nebunilor. Citind textul, m-am întrebat dacă nu cumva de fapt nu sunt nebuni, ci indezirabili, oameni "periculoşi" pentru regim. Pe scena Naţionalului, ei par doar retardaţi. În text, au demnitate şi, în reacţiile lor, se ghicesc aspiraţii; pe scenă, e doar o prejudecată despre cum trebuie să se comporte un nebun. Şi, după cum arată, cred că nici regizorul, nici actorii nu au intrat nici măcar în holul de la spitalul de boli mintale.
Pe scurt, m-am plictisit crunt. Nu ştiu de ce nu am plecat, cred că (şi) spectacolele proaste au o doză de fascinaţie, te întrebi până unde poate să meargă. La final, am vrut să nu aplaud, ca la multe alte spectacole dezamăgitoare, să penalizez prin non-acţiune ceea ce a fost pe scenă. Mă aşteptam la aplauze jenate, de complezenţă, ştiam că publicul român e îngăduitor şi înghite multe. Dar, surpriză, oamenii din sală s-au ridicat imediat în picioare, să aplaude ca la un mare succes. Mi s-a părut nefiresc, aşa că am început să îmi spun părerea, la fel de hotărât ca ei. Am strigat "Huo" şi "Ruşine", tare şi de mai multe ori. Sala fiind mică, m-a auzit toată lumea.
Pentru actori, a fost şocant. Obişnuiţi cu adulaţia, nu au înţeles ce se întâmplă. Unul din ei m-a întrebat "De ce ruşine?" şi i-am spus că, după mine, au jucat execrabil. Actorul din rolul principal m-a chemat pe scenă să spun şi eu un monolog, să văd ce greu e. M-am dus pe scenă şi i-am oferit o problemă de matematică pe care să o rezolve în timp ce eu o să spun monologul. Mă amuza să văd cât de puţin pregătiţi sunt actorii pentru aşa ceva, că se pierd când reacţia unui singur spectator e alta decât cea pe care o ştiu.
Până la urmă, în faţa unei săli murmurătoare, actorul şi-a revenit din şocul iniţial, a zis că am dreptul la o părere şi că asta arată că nu mai suntem în comunism. Just.
Mai puţin justă mi s-a părut reacţia unui reprezentant al direcţiei TNB care s-a enervat că am spus că "Împăratul e gol!" din poziţia de invitat. Mi-a promis că o să aibă grijă să nu mai calc în Naţional. Îi mulţumesc că nu mi-a dat şi două palme.
Am făcut un pas, am depăşit jena de a striga că un spectacol e prost atunci când mi se pare că este. Nu a fost un scop în sine, nu e vorba doar de un spectacol de la Naţional. E vorba de un moment al teatrului românesc, de actori blazaţi şi regizori neinspiraţi. E vorba de o parte din public pentru care aceste spectacole sunt intolerabile. Şi care pleacă de la teatru în tăcere, promiţându-şi să nu mai vină niciodată, deşi a aplaudat în picioare, luat de val. Dacă strigaţi cu mine, oare se va schimba ceva?
Cine se teme de întreruperi?
de Liviu Ornea
de Liviu Ornea
Duminică, 30 septembrie 2007, la sala "Atelier" a Teatrului Naţional, am asistat la o scenă rarissimă la noi. La sfîrşitul spectacolului cu piesa Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, de Matei Vişniec, în timpul aplauzelor, cu autorul şi regizorul pe scenă, un spectator tînăr a huiduit şi a strigat de mai multe ori: "Ruşine"". Claudiu Bleonţ, actorul care dusese greul spectacolului, a reacţionat destul de violent: l-a întrebat pe spectatorul nemulţumit: "De ce ruşine?". "Pentru că jucaţi prost şi mi-aţi răpit două ore din viaţă", a spus el. "Veniţi pe scenă, vă dau un monolog să-l spuneţi, să vedem dacă vă pricepeţi", a continuat actorul, acuzîndu-l şi că are o reacţie comunistă. Apoi a cerut sufleurului un monolog. Între timp, spectatorul ajunsese pe scenă şi îi spusese lui Bleonţ că, în cazul acesta, ar trebui ca şi el, Bleonţ, să rezolve nişte probleme de matematică. Aşa s-a aflat că spectatorul absolvise matematica şi A.S.E.-ul, acum lucrînd ca expert de nu ştiu ce fel. Bleonţ l-a apostrofat, i-a recomandat să nu se mai bage la ce nu se pricepe pentru că, iată, el nu se bagă la matematică. Au intervenit şi nişte spectatori iritaţi de gestul "confratelui" trouble-fête ("de ce n-ai plecat?"), pe care Bleonţ, magnanim, i-a calmat, explicîndu-le că oricine are dreptul la opinie. Se pare totuşi că, ulterior, cineva l-a asigurat pe spectatorul în chestie (care e, de altfel, un obişnuit al teatrelor şi un cititor asiduu de cronici teatrale, fiind, în timpul liber, administratorul site-ului www.liternet.ro) că nu va mai avea acces la Naţional.
Trebuie să spun că sînt întru totul de acord cu opinia spectatorului "recalcitrant". Spectacolul e, într-adevăr, foarte prost, un exemplu perfect de cum poate un regizor fără nici o idee (ce căuta acesta la Naţional?) să distrugă un text, nu excepţional, dar interesant şi cum poate el irosi munca atîtor excelenţi actori; dar nu e aici locul să fac o cronică. Dacă nu ar fi avut loc episodul pe care l-am relatat şi dacă nu ar fi, iată, încă o premieră ratată al Naţionalului, care confirmă, a cîta oară!, impresia că teatrul nu reuşeşte să-şi revină nici sub noua direcţie, asupra acestui spectacol mai bine ar fi fost să se aştearnă numai tăcerea. Pentru că e îngrozitor de greu să scrii de rău despre strădania unor actori buni care nu au nici o vină că sînt angajaţi într-un teatru care-i foloseşte mizerabil.
Dar nu spectacolul în sine mă întristează cel mai mult, ci faptul că un actor, fie el şi Claudiu Bleonţ, al cărui har l-am preţuit întotdeauna, şi-a permis să apostrofeze un spectator căruia nu i-a plăcut reprezentaţia, ba, mai mult, i-a spus să nu se bage la ce nu se pricepe. Îi înţeleg obida şi frustrarea, dar tot cred că nu avea voie s-o facă. Ironia face ca acelaşi spectator, cam cu vreun an în urmă, să fi mers la Cluj special ca să vadă Purificare, controversatul spectacol al lui Andrei Şerban şi, în gară, în timp ce aştepta trenul de întoarcere, copleşit încă de emoţie, să scrie un text dezarmant de ingenuu şi exaltat despre cum i-a schimbat viaţa acel spectacol etc., text publicat pe www.liternet.ro şi folosit, mai apoi, de Andrei Şerban (cel care a inaugurat, pare-se, ciudata modă a răspunsurilor date de artişti criticilor care îi, scuzaţi, critică), folosit deci ca un contraargument în răspunsul pe care i l-a dat Magdalenei Boiangiu după cronica ei, nefavorabilă, din Cotidianul. Aşadar, dacă un neprofesionist, un spectator oarecare, e încîntat, înseamnă că se pricepe şi opinia lui e bună să-i dăm în cap cu ea unui critic profesionist, dar obtuz. Dacă spectatorului nu-i place, să facă bine să stea în banca lui. Dacă nu poate lua acute, cum ar avea voie să spună că cineva cîntă prost? Dacă nu e în stare să tragă două linii pe hîrtie, cum să-şi permită să nu-i placă un tablou? Sau, ca să fie şi mai clar: cei cărora nu le place şi nu pot face mai bine carevasăzică că nu se pricep, aşa că să-şi ţină opiniile pentru ei. Şi, în general, la teatru se aplaudă. De preferinţă în picioare. Muzica!
Îi cer scuze spectatorului
de Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional
de Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional
Multe se pot întâmpla într-o sală de teatru la premiera unei piese cu subiect fierbinte cum ar fi comunismul şi proliferarea lui. Şi mai ales când sala este o încăpere care ţine alături şi publicul şi artiştii interpreţi. Istoria teatrului este plină de întâmplări "intrate în legendă" cum ar fi roşiile aruncate pe scena Scalei din Milano dacă tenorul nu-l prinde pe "do" de sus sau dialogul la sfârşitul lui Richard al III-lea, când actorul oferă regatul pentru un cal iar un spectator întreabă dacă un măgar nu-i bun.
- Ba da, poftiţi pe scenă, i-ar fi răspuns Richard III, desperat că-şi pierde definitiv coroana...
Şi multe alte amuzante întâmplări.
Ce s-a petrecut în Sala Atelier a TNB, duminică 30 septembrie 2007 la premiera oficială a piesei Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal n-ar fi trebuit să se întâmple ţinând cont de deontologia omului de teatru.
Pentru noi, actorii, prestaţia din scenă se încheie la aplauze.
Spectatorilor le-a plăcut sau nu reprezentaţia. Un actor sau altul. Spectatorii sunt raţiunea noastră de-a exista. Ei vin la teatru, plătesc bilet şi vor să se bucure de piesă şi artişti.
Unii sunt tăcuţi, alţii nu aplaudă, alţii pleacă înainte de final ridicând un rând întreg, şi vreunul chiar apostrofează interpreţii. Ei, şi ce? Am trăit asemenea evenimente chiar la spectacole de mare însemnătate pentru Teatrul Românesc. Leonce şi Lena de Büchner în regia lui Liviu Ciulei a născut la premieră o reacţie de la balcon cu replică strigată: "Ce porcărie!" iar piesa s-a jucat apoi 12 ani şi a reprezentat România la marile festivaluri ale lumii cu mare succes.
Ce-ar fi trebuit să facem? Să sărim la balcon şi s-o coborâm pe doamna respectivă s-o vadă toată lumea pentru ce a spus? Ne-am văzut de treabă, fericiţi de fapt că piesa nu place chiar la toată lumea.
Sunt trist, decepţionat şi silit să-mi sancţionez actorul pentru depăşirea competenţelor sale şi comportament necivilizat faţă de spectatori!
Iar spectatorului în cauză să-i cer scuze pentru ce s-a întâmplat, nu înainte însă de a face apel la înţelegerea lui pentru că în mod sigur îşi poate imagina ce se poate întâmpla în sufletul unui artist autentic epuizat fizic şi psihic de responsabilitatea unui spectacol în premieră.
Criza spiritului critic
O poţi lua oricînd peste ceafă dacă nu reacţionezi cuminte şi convenţional
de Iulia Popovici
O poţi lua oricînd peste ceafă dacă nu reacţionezi cuminte şi convenţional
de Iulia Popovici
Trebuie să încep prin a spune că nu am văzut reprezentaţia de premieră a Istoriei comunismului..., n-am asistat la momentul artistic al lui Claudiu Bleonţ şi nu pot spune nimic despre spectacol. Scriu din auzite, aşadar, jurnalistic "acoperită" de informarea din trei surse...
Scriu ca un om care şi-a petrecut multe ore din viaţă, în ultimii ani, împreună cu Răzvan Penescu la teatru; un om care ştie că lui Răzvan Penescu trebuie să-i fi ajuns cuţitul disperării teatrale la os ca să strige "huo"; şi care află, pe zi ce trece, că cenzura spiritului critic face ravagii, iar acest spirit se atrofiază pe măsură ce teatrul autohton se degradează.
În şcoală, viitorilor actori li se spune că procesul e mai important decît produsul, că munca, repetiţiile, contează mai mult decît spectacolul; şi nimeni nu le explică, mai apoi, că raţiunea existenţei unei arte, cum ar fi teatrul, e publicul, iar în absenţa lui, munca lor e vînare de vînt. Trăind în cercuri strîmte, în care e vorba despre praguri luate etc., artistul român ajunge să creadă că spectatorii există pentru el şi nu invers, că publicul e o masă captivă destinată admiraţiei perpetue, lipsită de dreptul la cuvînt şi care, de cele mai multe ori, vorbeşte ale limbi decît jargonul stanislavskian, singurul cu drept de aparenţă estetică.
Răzvan Mazilu îi reproşa nu demult lui Liviu Ornea o serie de afirmaţii critice cam în acelaşi spirit cu discursul lui Claudiu Bleonţ: un matematician nu trebuie să se bage în dans (ori teatru). Dacă nu ştii, taci... Oare aşa să fie?
Întrebare: cum poţi să arăţi atîta dezinteres, dacă nu dispreţ, pentru modul de a gîndi al omului căruia i te adresezi, căruia îi vorbeşti, mai mult chiar, pe care-l întrupezi pe scenă? Poate de-asta nivelul actoricesc al artiştilor români atinge de atîtea ori nivelul impresionant al genunchiului broaştei, din pricina faptului că tot mai puţini cred că au ceva de aflat ori de învăţat de la oamenii reali, matematicieni, zugravi sau academicieni, despre ceea ce ei, actori sau regizori, fac să renască pe scenă: viaţa adevărată.
Dar "derapajele" critice nu vin dintr-o singură parte, a stalului: cînd Marius Manole a făcut mişto de calitatea spectacolului în care juca, din cauză că gestul era o abatere de la deontologia teatrală, care zice că trebuie să strîngi din dinţi şi să rabzi odată ce-ai acceptat să participi la ceva, iar Manole mai şi băuse înainte, incidentul n-a provocat nici o ridicare a vreunei sprîncene, nici o întrebare despre ce-ar fi (dacă e) în neregulă cu felul în care ne distrăm de-a arta. Nu s-ar zice că problematizarea - de ce un actor cu experienţă sabotează conştient o reprezentaţie, de ce un spectator cu experienţă (care vede mai mult teatru decît artiştii înşişi) strigă "huo", de ce un regizor lipsit de vocaţia scandalului (Radu Afrim) scrie pe blogul personal că a ieşit de la premiera Istoriei comunismului... fiindcă nu mai suporta? - e o vocaţie în teatrul românesc.
Din jurnalul unui spectator
M-am "luat în gură", acum mai puţin de-un an, cu un tînăr absolvent de actorie care juca (joacă încă) în Coolori, o producţie a Teatrului Foarte Mic. În pauză era "programat" un moment interactiv în care actorul (mă rog, personajul lui) le spunea tot felul de lucruri şi le punea tot soiul de întrebări celor din public. Una peste alta, l-am rugat să mă lase-n liniştea unei binemeritate ţigări; mi-a răspuns că n-am decît să plec. Sincer, dacă n-ar fi trebuit să scriu despre spectacol a doua zi, mi-aş fi luat tălpăşiţa în acel moment... Iar poveşti despre astfel de interacţiuni între actori şi spectatori, în momente destinate interactivităţii (în care, de ce mai multe ori, celor din urmă li se dă peste ceafă dacă nu reacţionează cuminte şi convenţional, aşa cum li s-a spus celor dintîi că trebuie să facă aceste victime eterne ale convenţiei), am cît pentru un roman întreg. Nu sînt excepţii, e regula: pe spectator nimeni nu stă să-l asculte, el are de aplaudat.
Iar dacă eşti critic, rişti, în cazul în care directorului de teatru nu-i convine ce scrii tu (ce, nu cum), să nu-ţi mai anunţe premiera şi să nu te invite la spectacole (cine condamnă unilateral practica invitaţiilor, trimiţînd criticii să-şi cumpere bilet, trăieşte într-o utopie: am făcut o mică cercetare, invitaţii se dau peste tot, fie şi sub forma unei reduceri consistente; chemat la premieră ori ce-o fi fiind ea, criticul e întotdeauna). Tocmai mi s-a întîmplat mie, li se întîmplă tuturor. De ce? Pentru că, dacă spectatorul se presupune că aplaudă şi atît, criticul se presupune că laudă şi atît. Şi amîndoi sfîrşesc, în disperare de cauză, prin a se resemna să tacă. Cam ce altceva ar putea face, cînd reacţiile sînt ca cea a lui Claudiu Bleonţ la Naţional sau ca cea a lui Andrei Şerban (o scrisoare publică vituperantă), anul trecut, faţă cu cronica la Purificare a Magdalenei Boiangiu? Spiritul critic, al celui care doar priveşte şi al celui care scrie, e în moarte clinică în ultima vreme, să nu mai spun de libertatea de exprimare a acestui spirit. Nu credeţi c-a venit momentul să vorbim despre o criză?
La Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal mi-am luat bilet. "Sport" pe care, o recunosc, nu l-am mai practicat de mult. Şi am căpătat un brusc sentiment al responsabilităţii care-mi revine, al spiritului critic, să zicem: îi recomand sau nu unui spectator să se ducă la o reprezentaţie care-l costă 26,5 RON, patru sticle de ulei de floarea-soarelui şi-o pîine? Şi dacă lui îi vine pe urmă să strige "huo", să se mai aleagă şi cu o urecheală în public?! De banii ăştia, poţi să-ţi iei o carte bună sau chiar două...
Spectatorii noştri şi aplauzele lor isterice
de Elena Vlădăreanu
de Elena Vlădăreanu
Nu mi-aş dori să fiu în pielea lui Răzvan Penescu. Bun, să zicem că acum e vedetă, gestul lui a ajuns în mijlocul unei dezbateri, dar cu ce preţ? Cu preţul plătit lui Claudiu Bleonţ, răspunzându-i la penibilul chestionar care a debutat cu "Ce studii ai mata?". Şi asta în faţa unei săli pline. De nu ştiu câte ori a trebuit să răspund la această întrebare, din motive similare, dar totuşi în privat, şi ştiu cum e. Nu te simţi umilit şi plin de nervi decât după. La început răspunzi timid, întrebându-te dacă oare Facultatea de Litere îţi dă dreptul să critici într-un ziar un spectacol sau o carte. Deşi cel care te supune unui astfel de interogatoriu nici o clipă nu s-a întrebat dacă nu cumva merita să fie criticat, nici prin cap nu i-a trecut că poate exista şi un alt punct de vedere. Nimic nu s-a putut strecura în convingerile lui pe lângă ideea, grasă şi fixă, că ăla care te critică sigur e un dobitoc, un incult, un analfabet, a cărui capacitate de înţelegere e cât un vârf de ac. Sau nici atât.
Şi mai e ceva: atunci când câştigi bani din artă sau atunci când faci artă din motive personale - din dorinţa de a demonstra ceva, din orgoliu etc. - îţi asumi şi că tot ceea ce faci este supus gustului unui public, cât de mic ar fi acesta. Unuia poate să îi placă produsul pe care i-l oferi, altuia nu. Unul poate fi ipocrit şi să-ţi ascundă ce crede de fapt, altul poate să-ţi spună pe şleau. Dar sunt cel puţin două lucruri care ar trebui să te împiedice să-ţi dai arama pe faţă. 1) Buna creştere. 2) Dacă reacţionezi cu nervi, reproşuri, istericale, telefoane, "dar ce studii ai mata ca să mă critici?" nu faci decât să arăţi cât de vulnerabil eşti de fapt şi să-ţi expui fără ruşine punctele slabe.
Acum despre micul incident de la finalul Istoriei comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Nu, nu văd potrivită o dezbatere publică, nici măcar pentru presă nu mi se pare a fi un subiect, poate cel mult într-o relatare de la faţa locului, cum s-a întâmplat de fapt imediat, la doar două ore, pe site-ul Gândul. La fel cum nici fluierăturile încasate de Alagna la Scala, în toiul spectacolului, nu mi se par decât un aperitiv pentru presa de scandal. DAR... Un mare DAR... la noi lucrurile au luat-o rău razna. De când merg la teatru - nu de mult, de vreo şapte ani doar, de când sunt în Bucureşti - nu am pomenit spectacol, cât de prost, şi am văzut zeci, la finalul căruia lumea să nu ţâşnească de pe scaune, aplaudând isteric. Nu văd necesar să se treacă la fluierături, ouă stricate şi roşii, dar ca oamenii să se trezească şi să sancţioneze plictiseala îndurată două ore pe banii lor, refuzând să aplaude, mi se pare urgent. Iar Penescu a făcut primul pas în a deschide ochii mulţimii. Sper ca inşii ăia indignaţi de gestul lui, care au urlat că le strică plăcerea, să fi ajuns acasă şi să fi înţeles că participarea lor la aplauzele de la final nu este obligatorie şi că e mult mai comod să recunoşti atunci când îţi place sau nu ceva. E drept şi că actorii se bucură de un capital de imagine imens în faţa românilor. Dacă e floare la ureche să spui că deteşti literatura română, dacă e o nimica toată să desfiinţezi un regizor de film, când vine vorba de actori lucrurile capătă dintr-o dată dimensiuni ireale. Aţi observat că, de exemplu, până acum nu s-a vorbit de nici un actor care să fi colaborat cu Securitatea? Credeţi că toţi au fost impecabili? Dar românii sunt la fel de sensibili aici ca atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă.
TNB invită la o dezbatere
Conducerea Teatrului Naţional, reprezentată de domnul Ion Caramitru, anunţă găzduirea unei dezbateri publice la finalul spectacolului Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal din seara de 21 octombrie 2007. Dezbaterea face parte din seria Procesul comunismului, serie începută stagiunea trecută cu dezbaterea spectacolului Comedie roşie în regia lui Alexandru Tocilescu şi se va intitula Procesul comunismului în sala de spectacol. Relaţia dintre actor şi spectator. La dezbatere va fi invitat Răzvan Penescu, alături de alţi ziarişti şi lideri de opinie din media culturală, anunţă conducerea Teatrului Naţional Bucureşti.
(Grupaj preluat din Observator Cultural, octombrie 2007)
Lista articolelor pe această temă poate fi găsită aici.