Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Ieșiți din casă, procurați niște flori și apoi descrieți această experiență. Cumpărați-le, culegeți-le, cerșiți-le sau furați-le, dar faceți asta în acest week-end. Cei care scriu din amintiri vor fi depunctați."
Uneori, cu toate florile din lume, tot nu se face primăvară
Sergiu Vasilov
Sergiu Vasilov
Ivan are deja o viață plină de rateuri în spate. De eșecuri clare și de realizări obscure. Așa a ajuns, cu tolba încă plină de intenții bune, în ziua de Bunăvestire, la Raluca la terapie.
Iov (da, Iov!) era căsătorit când l-a lovit necazul. După ce își pierde averea, sănătatea și copiii, Iov ajunge să zacă pe gunoaie, scărpinându-și cu un ciob pielea mâncată de lepră. "Atunci nevasta lui a zis către el: Te ții mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori!"
Ce-a învățat Ivan din povestea lui Iov? Să nu adune nimic, să nu-și cumpere nici casă, nici proprietate de orice fel, nici economii la bancă să nu țină, nici de sănătate să nu se preocupe prea mult și, mai ales, să nu se însoare și să nu lase-n urmă copii. Numai că de ce ți-e frică nu scapi. La început, Ivan își omora timpul învățând: ba să cânte la acordeon, ba să coase la mașină, ba să repare, ba să zidească. Și a început să câștige din ce în ce mai bine: a fost croitor și cizmar, apoi zidar și tâmplar, apoi a venit ferma, moara, serele și silozurile, abatorul și distileria, fabrica de conserve, tractoarele, combinele și flota de tir-uri, stadionul cel nou și echipa de fotbal, firma de import-export, funcțiile înalte la primărie și la consiliu, alegerea lui ca senator la Bruxelles. S-a trezit abia când l-a văzut pe Patriciu la Londra, pe o străduță oarecare, așezat pe un taburet în fața unui șevalet. Cel mai bogat om din România, anonim și singur, picta pasteluri. Era bolnav în stadiu terminal, fugise de familie, începuseră să nu mai țină cont de prezența lui când se luptau pentru avere, pentru moștenire. Dinu l-a învățat ce învățase și el în ultimii ani de la chinezoaica lui: în afaceri, folosește-ți inteligența și resursele cum poți mai bine, dar nu-ți pune inima zălog, nu lua nimic personal, pune suflet când lucrezi dar nu pune la suflet nici reușitele, nici eșecurile, altfel te îmbolnăvești, te pierzi, te smintești. Inima ține-o pentru "iubirea cea dintâi". Pentru Dinu, sfatul venise cam târziu (din iubirea cea dintâi aveau să rămână doar pastelurile de la sfârșitul vieții), lui Ivan însă încă i se părea că are toată viața înainte. Încet-încet, a început să scape de pofte, de lucruri, de proprietăți, de firme, de titluri. Tot căutând să-și dea seama care fusese iubirea lui cea dintâi, s-a apucat de copt pâine.
Noaptea cocea, dimineața punea pâinea la răcit, la amiază împacheta tot frumos și mergea să se odihnească. Cât se odihnea el, lumea venea pe veranda casei lui, lua pâinea, lăsa banii și comanda următoare; până seara se vindea tot. Dar comenzile sporeau și făină bună nu se găsea decât cu mare greutate; în scurt timp Ivan se simți copleșit.
Într-o noapte avu un vis: o fată frumoasă, cu un zâmbet cald și blând, veni la el și îi ceru o pâine. Nu îi plăti cu bani, ci rupse vârful încărcat de flori al unei crengi de măr și îi dădu crenguța: pune-o repede în apă.
Ivan se trezi din vis falit și îndrăgostit. Pâinea i se arsese toată în cuptor, sacul de făină era gol, ANAF-ul își descărcase o mașină de inspectori în ograda lui. Copacul din care fata din vis rupsese crenguța înflorată era sterp. Ivan puse mâna pe topor, agenții de la fisc făcură grăbiți pasul în spate și strigau la el îngroziți să lase arma, dar el n-avea nimic cu ei. Se îndreptă spre copac și-l bătu de trei ori cu lama toporului, șoptindu-i fără dușmănie: "Dacă nu rodești, te tai!"
M-am trezit din visare. Tot bâjbâind după un scenariu pentru tema profesorului, o luasem binișor pe arătură. Urcam acum dealul din spatele spitalului și începusem să gâfâi. Nicio florărie deschisă azi, se pare. Nici țigăncușa mea din stație de la Piața Unirii nu e azi la locul ei obișnuit. Am vrut să iau de la ea florile, că mi-a plăcut cum dansa pe cameră pentru prietena ei, oglindindu-se în vitrina de la Cream Outlet. Avea la vânzare o pungă cu leurdă și o găletușă cu zambile. Nu cumpăra nimeni de la ea dar nu părea să o afecteze prea tare. Dansa și râdea și își tot potrivea telefonul să prindă unghiul bun. Azi i-aș fi luat și leurda dacă nu ar fi avut flori, oricum planul meu era prea subțire, putea a capete orice modificare sau să fie anulat în întregime.
Maică-mea îmi spusese să nu merg în vizită fără un buchet de flori. Dar când am mai mers eu în vizită la prieteni cu flori?! Aveam o sticlă de vin bun, de la podgoria unui prieten. Asta da, pentru vinul ăsta aveam o poveste. Dar parcă tot mai trebuia ceva. Și atunci am văzut mesajul lui Alex, că i-au mai rămas câteva pâini de secară aromată nevândute. Mi-am rezervat imediat una: ar fi completat perfect vinul și ar fi rotunjit cadoul pentru Irini și Ionuț. Nu încetasem însă să caut și flori; îi promisesem, cumva, maică-mii și mai era și tema profesorului. Am traversat tot orașul, am urcat Copoul, flori nicăieri. Dacă și florăriile din fața spitalului erau închise... Până la urmă, începui să privesc cu jind pomii înfloriți de prin grădinile oamenilor. O crenguță mică de-aș avea... Într-una din curți, un copăcel galant își întindea o creangă până aproape de gard. Pe stradă nu mai era nimeni. Am tras-o spre mine, s-a rupt ușor. Avea boboci grași, rozalii, o să reziste în apă câteva zile bune.
De obicei, Alex la ora asta doarme, epuizat de toată munca de peste noapte. Dar azi era în curte. Îl treziseră unii care căutau case libere și intraseră și în curtea lui fără să țină seama că ar putea fi locuită. A ieșit, i-a gonit și apoi am apărut eu. S-a uitat înspre crenguța înflorită din mâna mea, i-am întins-o: "Pune-o repede în apă, că-i proaspătă". "Mulțumesc, o să se bucure Raluca."
Raluca e iubita lui Alex. E psihoterapeut, profesia ideală, mă gândeam eu acum câțiva ani când nu mă mai săturam de citit Jung și mi se părea că descoperisem marea taină a vieții. Acum nu mai cred că e ocupația ideală. Mi se pare copleșitor, repetitiv, frustrant. Raluca e obosită, vine acasă încărcată de tot felul de probleme umane sulfuroase, mlăștinoase, bântuite de umbre. Probleme fără soluții, în general. Ca să își mai limpezească gândurile, organizează, o dată pe an, Romanian Mental Health Film Festival (a nu se confunda cu Festivalul de Film și Psihanaliză care se organizează cam în aceeași perioadă, tot primăvara - "April is the cruelest month").
Crenguța înflorită bea încetișor apa din paharul în care a pus-o Alex. Sorbim și noi fără grabă din câte-o țigară și vorbim despre plaja din Columbia unde prietenii lui Alex de la Iași s-au stabilit după ce au cutreierat toată America de Sud în Aro-ul lor super-tunat. Au fost și în Siberia, există filmele pe net, nimic nu se pierde. Eu îi laud pâinea și ideea minunată pe care a avut-o. Simt însă că entuziasmul lui inițial a mai pălit, așa cum a pălit entuziasmul meu pentru psihologia abisală, pentru stările alterate ale conștiinței, pentru vise, pentru psihedelice, pentru șarpele încolăcit care-și așteaptă ora și chemarea.
Până la urmă, la Irini și Ionuț am ajuns fără flori, doar cu pâine și vin. Seara târziu însă, în drum spre casă, îmi fac curaj și mai rup o crenguță înflorită, pentru maică-mea. O să-și cam dea ochii peste cap, nu-i plac surprizele, deciziile spontane, fanteziile. E o femeie calculată, pragmatică, încăpățânată, bănuitoare. Nu știe să își exprime afecțiunea și de aia nu prea știu nici eu. Asta am crezut, asta am spus la terapie. Mi s-a părut o descoperire profundă însă nu m-a liniștit cu nimic.
În noaptea aceea visez că umblu printr-o stație de metrou părăsită, ocupată de oamenii străzii. Îl caut pe taică-miu, fugit de-acasă la băut. Îl găsesc sub un bec verde, însoțit de un pitic cu o privire acuzatoare. Taică-miu, bine-dispus, mă conduce ușurel până în locul cel mai luminat din subterana aia și mi-o arată pe ea, pe fata aceea atât de frumoasă, cu privirea ei serioasă, de o autoritate absolută, cu care pare să ne domine pe toți de pe podiumul ei mic, înconjurat de flori și acoperit cu covoare pestrițe. Taică-meu, lângă mine, mă apucă de cot și-mi șoptește: "ea e, maică-ta, așa cum am cunoscut-o eu".
La trezire n-am încercat să interpretez visul. Am lăsat valul de lacrimi să-mi urce din piept, unde ceva din vis stăruia încă, deschizând larg ecluzele inimii. Cu o mână sprijinită de faianța băii, deasupra bolului toaletei, am plâns cu un fel de abandon total, până m-am liniștit. M-am gândit că trăim și murim fără să știm de fapt nimic despre cine suntem, despre cine sunt părinții și copiii noștri, fără să știe nimeni nimic despre nimeni și nimic. De unde iubire, în orbecăiala asta aproape nevinovată? Pe cine să cerți, pe cine să ierți?
E seară. Ivan stă pe bancă în parc, se uită la copiii care se joacă în jur, la câini, la stăpânii copiilor și ai câinilor. Stă, privește, zâmbește și lacrimile-i curg domol, cu pauze rare și scurte. Fumează, bea votcă cu bere și se gândește la fata din vis. Deschide pe telefon un link cu Cartea lui Iov.
"Și Domnul l-a pus pe Iov iarăși în starea lui de la început [...] și i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte. [...] Și a avut șapte fii și trei fiice. [...] Și Iov a mai trăit și a văzut pe fiii și pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam.
Și Iov a murit bătrân și încărcat de zile."
Ivan rămâne însă cu nedumerirea lui: "I-o fi fost greu lui Iov s-o ierte pe nevastă-sa, care-i zisese să moară și care apoi i-a mai făcut zece copii? I-o fi fost greu lui Iov să trăiască cu o femeie care nu-l iubea nici pe el, nici pe Dumnezeul lui?".
Ivan își scutură ușor capul și râde. Rămâne cu impresia că i s-a dat o lecție rară și prețioasă, din care el iar nu a înțeles nimic. Închide telefonul, închide și ochii; de nicăieri, o pace fără margini se lasă peste lume și îl copleșește.
Mâine o să-l cam doară capul.