Toți îmi vor binele. Toți știu mai bine decât mine. Problema e că eu nu știu ce vreau. În schimb, știu ce vrea ea.
Vă las puțin, până citiți tot, îl aud, și-l văd că se ridică repede. Din spate pare mai bătrân decât e, i se vede începutul de chelie. Face pași mari, are un mers ușor legănat, parcă ar fi pe puntea unui vas în mijlocul oceanului și așa își menține echilibrul. Sau poate așa supraviețuiește, strecurându-se printre cuvintele grele pe care atâtea ele le aruncă atâtor ei, sau invers, de ce nu.
Strâng și mai tare între degete pixul portocaliu cu albastru. Îmi transpiră palmele și mi le șterg de pantaloni. Îmi transpiră pielea capului și simt că nu mai e mult până când picăturile de sudoare își vor face apariția în văzul tuturor și se vor prelinge de-a lungul perciunilor, al obrajilor, al maxilarului încleștat, spre bărbie, unde s-ar fi întâlnit cu lacrimile curgând șiroaie din ochii ațintiți asupra actului de divorț... Dacă aș fi plâns. Dar eu nu știu să plâng, nu m-a învățat nimeni și nici nu cred că voi învăța vreodată, așa că lacrimile mele fac ravagii pe dinăuntru și zdrobesc toți Vreau să înțeleg, Explică-mi ce s-a întâmplat...
Ea se face că nu aude. În ultimele luni, a devenit expertă în nepăsări de oțel, îndărătul cărora se ascunde sau poate doar se retrage și unde rămâne cu zilele. Uneori mi se pare că aud limpede scrâșnetul unor porți grele care se închid aproape imediat cu o bufnitură surdă al cărei ecou îmi rămâne agățat de timpane și de creier. Rămân sau, mai bine zis, sunt lăsat pe dinafară și mă trezesc cu mintea în alte timpuri, acelea de început, când nu ni se dezlipeau nici ochii, nici mâinile, nici gurile...
Văd, ca și când ar fi fost ieri, ușa cu geamuri mari de la intrarea din spate a Corpului B, de care mă apropii grăbit, cum fac de obicei, să profit cât pot de mult de scurta pauză dintre laboratoare. Cobor scările sărind câte două trepte odată, ceilalți au ieșit deja și eu n-am brichetă. Ajung în dreptul ușii, geamurile sunt incredibil de curate, minune, le-o fi spălat femeia de serviciu, înseamnă că există, și văd în stânga o colegă care tocmai își aprinde țigara. Apuc bara de metal și împing ușa care se deschide însă în aceeași parte. Mă răsucesc spre dreapta, pășesc pe dalele pătrate printre care iarba a început să se ițească și o văd. E cu alte două colege, din seria paralelă, ce bine îi stă cu verde, întoarce capul și îmi zâmbește.
Mă pierd.
Am uitat de țigară, nu mă mai interesează când se reia laboratorul de hema, le fac semn colegilor că o să vin, bineînțeles, și țin minte că eram încă la plimbare prin centrul vechi când au bătut clopotele bisericii catolice de ora 7, anunțând momentul de înălțare la ceas de seară a rugăciunilor către cer. Amurgul îmbrăca roșiatic colțurile clădirilor, iar umbrele lor ni se încurcau printre picioare.
Am continuat să ne vedem în fiecare zi. Ne socoteam printre cei norocoși, de aproape aceeași vârstă, cu aceeași profesie aproape în mână, din orașe aflate și ele aproape, în nordul țării. Am renunțat la fumat, imediat, și nimănui nu i-a venit să creadă. Ne-am mutat împreună, nu imediat, dar nimeni n-a fost luat prin surprindere. Nouă ani au trecut de atunci, fiind cu fiecare zi mai convinși că am făcut alegerea cea bună, cu căsătoria, cu specializarea, cu posturile, cu mutatul mai aproape de ai ei. Până acum. Până acum nouă luni, nu mi-am dat seama de asta, 9 din nou, ce chestie, în 9 ne-am cunoscut, într-o zi de septembrie, tot 9, ne-am căsătorit, incredibil, azi e 9.
A terminat de citit și s-a lăsat pe spătarul scaunului tapițat, picior peste picior. Privește spre geam, nu are ce vedea, perdelele sunt mate, ne aflăm la etajul doi, ferestrele dau către un balconaș, deasupra unei curți interioare. Mi-e cumplit de cald. Mă ridic, iau un pahar de pe măsuța alăturată biroului masiv, din lemn de nuc, și-mi torn puțină apă. Carafa e cu flori de mac. Vrei apă, o întreb. Întoarce capul și am impresia că se uită prin mine. Nu, mulțumesc.
Nu, mulțumesc.
Mulțumesc, nu.
Aici s-a ajuns.
Probabil nu voi ști niciodată cu ce am greșit, de fapt, de ce dintr-o dată nimic nu mai e bine, nimic nu fac bine și nici n-am făcut vreodată, de ce nu mai avem nimic de spus, ci doar de împărțit.
Notarul se întoarce, lăsând în urma lui o dâră sofisticată de apă de colonie cu note lemnoase și de sare de mare. Inspir adânc și expir lung, lung... Ce speranță idioată! Ce credeai, că ți se va goli mintea și vei uita, că ți se va usca sufletul și nu vei mai simți?
Actele semnate sunt aranjate meticulos într-o ordine care pare foarte importantă într-un dosar cu coperte negre. Ne luăm la revedere, mâna lui e la fel de umedă ca a mea. Ea o ia înainte spre ieșire. Încerc să o ajung din urmă, dar nu apuc. Ușa se deschide spre dreapta. Începe să coboare scările și eu îmi aprind o țigară.
